Sandman – Part I


Introducere

Sandman este o bandă despre care am mai scris și despre care sper să nu mai scriu pentru că nu pot să fiu obiectiv în privința ei. A fost una dintre primele benzi desenate americane pe care le-am citit și după Marvel Zombies sau Planet Hulk cred că aproape orice bandă mai acătări mi s-ar fi părut extraordinară. Dar chiar și după, indiferent ce aș fi citit, o voce îmi spunea: ”Nu e ca Sandman!”…chiar și acum se întâmplă uneori, când citesc o bandă care să pășească pe același teren.  Aș vrea să pot izbucni într-o digresiune laudativă(și cred că asta o să și fac) în care să exclam că asta este Banda Desenată, că pe asta trebuie să o citiți și să o aveți, să o păstrați undeva aproape în compania altor minunate opere de artă, pentru că doar acolo merită să fie ținută, dar am făcut asta deja de două ori până acum și poate ar trebui să încep să îmi motivez admirația pentru opera lui Neil Gaiman și poate chiar să o pun la îndoială.

Istoric și descriere generală

După cum am mai spus de două ori până acum, mergând pe valul succesului avut de Swamp Thing sub Moore, DC a început să reînvie personaje vechi și să le oferă unor scriitori britanici spre a le pune în benzi mai mature și inteligente decât cele publicate la momentul respectiv. Dintre toate benzile respective Sandman a fost cea care a pășit cel mai aproape de formula instituită de Swamp Thing, fiindu-i puternic tributară, cel puțin în primele opt numere, unde apar personaje care au avut diferite roluri în banda lui Moore, precum Etrigan, John Constantine sau Cain și Abel. A fost o bandă foarte bine gândită ca structură narativă, fiecare număr oferind o masă intimidantă de narațiune, fără a se recurge la mult text expozițional sau la prea multe panouri. Din acest motiv colectarea ei în tradeuri s-a efectuat nu cu multă dificultate, fiind până la urmă una dintre primele benzi care s-au vândut astfel în librării. A forța crearea editurii Vertigo și a introdus un număr imens de oameni în lumea benzilor desenate, printre care mă număr și eu. A fost una dintre cele mai bine vândute benzi la DC, iar succesul ei critic nu numai că i-a încurajat pe cei de la DC să producă mai multe astfel de benzi, dar chiar și Marvel au încercat să îi copieze succesul, angajându-l pe Warren Ellis să scrie Hellstorm.

Cei Fără De Sfâșit(The Endless)

Voi vorbi despre restul personajelor un pic mai încolo, dar simt că Cei Fără De Sfârșit merită câteva paragrafe numai ale lor. Cei Fără De Sfârșit sunt șapte aspecte ale realității, Destiny, Death, Dream, Desire, Despair, Destruction și Dellirium. Modul cum sunt portretizați mi se pare cel mai demn mod în care au fost reprezentate vreodată niște figuri divine. În general înfățișarea le este în permanentă schimbare, având însă diferite motive care rămând constante. Flăcările de pe pelerină și ochii precum stelele în cazul lui Dream, culorile psihedelice la Delirium, diferite tipuri de aspecte duale sau moduri de a sugera transexualitatea la Desire, ținuta impunătoare și părul roșcat pentru Destruction.

Dream pătrunzând în iad, pentru a-și recupera casca ce îi cuprinde mare parte din esență și putere

Sunt personaje distincte și atent caracterizate, interacționând între ei precum o familie, aruncându-se în competiții, antagonizâdu-se, uneori încercând să se omoare, plângând unii pe umerii altora. Dar asta numai între ei, numai când se află printre egalii lor. Pentru că atunci când interacționează cu oamenii de rând, sau chiar cu alte ființe nemuritoare, devine evident că ei sunt altceva; ceva mai grandios și mai greu de pătruns decât ar lăsa altfel să se înțeleagă. Sunt concepte abstracte antropomorfizate, fiind în același timp mai presus de zei, dar și mai prejos de viermi; se pune astfel întrebarea dacă ei guvernează cu adevărat trăirile resimție de oameni și de celelalte creaturi, sau dacă doar oglindiesc sentimentele și conceptele ce se găsesc în toți și toate.

Toți cei șapte sunt întruchipați în general ca oameni palizi, Dream și Death îmbrăcându-se aproape exclusiv în negru, iar Despair autoflagelându-se frecvent. Aspectul acesta al benzii cred că a făcut-o să fie foarte populară prin subcultura goth(care pe vremea aia nu era compusă chiar în totalitate din pozeori enervanți) și în final aducându-i lui Gaiman succes și adorație demnă de un star rock. Totuși, tind să cred că se află ceva mai adânc în modul cum au fost reprezentate personajele. Pe de-o parte aspectul palid și culorile sobre în care se îmbracă tind să le conferă o calitate fantomatică, eterică, finalmente nemuritoare. Fiind reprezentări ale diferitelor concepte care domină existența, umană în cazul acesta, mi se pare normal ca vestimentația și manierismele lor să fie modelate după cele umane…sau invers, depinzând de cum privești lucrurile. Chiar și așa, sunt o serie de elemente, care pot fi coincidențe sau nu, care fac trimiteri la cultura medievală și cred că Gaiman se folosea de succesul culturii goth pentru a-și face mesajul mai ușor de înțeles.

Prima scenă din bandă are loc pe 6 a 6-a în 1916, iar câteva pagini mai târziu în cadrul unui ritual aparent satanic, probabil alchimic, al cărui scop este obținirea vieții veșnice, personajul principal este prins într-o cușcă. Aș zice că asta aduce cu dualismul corp-minte, unde trupul era văzut ca o închisoare, iar faptul că lui Dream i s-au furat atunci o casca, o punga cu nisip și un rubin(minte, trup, suflet) ar aduce cu trinitarismul dezvoltat de Aquinas pe baza acelei filozofii, dar cred că aș întinde puțin coarda. Chiar și așa, simbolorile pot fi identificate acolo într-o oarecare măsură. De asemenea, uneori Dream se transformă într-o pisică neagră și are ceva tangențe cu o vrăjitoare.În modelul medieval al universului existau șapte corpuri cerești: Soarele, Luna, Mercur,Venus, Marte, Jupiter, Uranus cărora li s-a oferit dominion asupra celor șapte arte liberale. Să fie oare o coincidență că numărul antropomorfizărilor conceptelor abstracte care domină lumea în universul Sandman este tot șapte? Gaiman se folosește de permanentele redescoperiri ale goticului, porinind de la cultura post-punk, care a preluat goticul de la cel victorian pentru a ajunge într-un final la goticul medieval. Cutura post-modernă fiind similară din multe puncte de vedere cu cea din Evul Mediul târziu, prerenascentist. Și atunci, ca și acum, redescoperim, reinterpretăm și reconstruim culturi și mitologii. În același timp, trebuie să ne aducem aminte, că în arta medievală, nu era încă un afront ca imaginea să fie pusă alături de cuvânt.

Dream luptându-se cu un demon(și câștigând) pentru casca sa

Personaje

Până la urmă, pâinea și untul lui Sandman sunt personajele. Toate sunt diverse și complexe, umane și al dracului de interesante. Multe dintre cele umane sunt femei, dar nu se observă asta într-un mod negativ, portretizarea lor făcându-se cât mai realistic și sensibil cu putință. Au vieți ascunse și vise, crize de identitate și pasiuni, decepții și iluzii, speranțe și regrete. Din nou, asta a atras altă audiență decât cea clasică a benzii desenate.

Interacționează între ele și cu Cei Eterni, iar distincția dintre muritori și ființe supranaturale este evidentă. Cele din urmă se ghidează după concepte abstracte și reguli obscure, conduși fiind de ritualuri și cutume, acțiunile lor ascunzând sensuri numai de ei știute.

De-a lungul seriei facem cunoștiință atât cu oameni, cât și cu ființe supranaturale, multe dintre ele revenind sub diferite roluri, schimbate de evenimentele spectaculoase la care au luat parte, jurând răzbunare, cerând iertare, sau pur și simplu încercând să își refacă viața distrusă din cauza unor abstracțiuni pe care nu le pot concepe.

Modul cum se țes într-o tapiserie intricată și intrigantă împinge narațiunea, îi conferă impuls, dar și forță izbitoare, mai ales când realizăm cât de importante sunt unele povești insulare răsândite de-a lungul seriei.

Anunțuri

14 gânduri despre „Sandman – Part I

  1. Mişto că ai scris de Sandman, eu îmi tot iau avânt s-o fac şi pe urmă renunţ, am senzaţia că nu aş reuşi să redau complexitatea fenomenului.
    Şi da, şi eu păţesc la fel: „Nu e ca Sandman”.

      • Păi faţă de Watchmen şi faţă de Batman; The Dark Knight returns. Adică mi-au plăcut, ambele, mai ales Watchmen dar… nu ca Sandman.
        Trebuie să menţionez că eu acum explorez lumea BD-urilor (şi a manga şi anime-urilor, dar asta e altă poveste) şi că am un amic care îmi dă de citit, omul ştiind cam ce îmi place în general.
        Cât despre Sandman, l-am descoperit acum şase ani, absolut accidental şi… ei, e o întreagă poveste, ar trebui s-o scriu la un moment dat pe blogul despre cărţi.

      • Într-un fel e și normal să îți placă o serie lungă mai mult decât un graphic novel(mai ales când seria nu prea e din mainstream și GNurile sunt). În apărarea lui DKR, banda aia și Batman în general sunt ceva mai deep decât par la început. Fables încercași?

  2. Pingback: Space Basterd Says Hi!!!(Transmet) « Razvan Van Firescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s