Jurnal de-o zi




Am 27 de ani. Împliniţi nu de mult. De fapt, de la data la care scriu acest articol au trecut 13 zile. Număr cu noroc, nu?

Am 27 de ani şi mă uit în urmă. Şi tot ce văd este o întâlnire cu domnul (Odihneşte-te în pace stimate domn şi neuitat pentru mine, părinte sufletesc) Sebastian Sârcă şi cum mult regretatul Florian Pittiş care la un moment dat a spus că poate că o să facă o melodie pe o poezie de-a mea de atunci. Cred că aveam 16 ani. Maxim am zis.

La momentul în care scriu aceste rânduri, îmi înghit lacrimile pentru că doi dintre oamenii la care am ţinut enorm de mult ne-au şi m-au părăsit. Spun m-au pentru că i-am considerat drept taţii (fără voia sau ştirea lor) pe care nu i-am avut vreodată.

Două întâlniri fulgerătoare, trecătoare şi uitătoare care mi-au marcat viaţa.

Am 27 de ani.

În aceşti ani am bifat dependenţe, patimi, pasiuni fulgerătoare şi usturătoare, precum şi lecţii de viaţă pe care copilul meu nu vreau să le înveţe vreodată. Ştiu ce înseamnă adicţia, ca mulţi dintre noi, iubire neîmpărtăşită, dezamăgire, tristeţe, ciudă pe părinţi, ciudă pe ceea ce eşti şi pe visele din copilărie.

Am 27 de ani şi mă simt bătrân. La fel de bine şi de uşor mă pot considera drept mort. Dar asta doar dintr-un puseu de megalomanie.

Am 27 de ani şi mă pot lăuda şi simţi mândru că am fost librar şi manager la librăria Humanitas Joc Secund din Timişoara. Că am cunoscut oameni extraordinari, că am avut onoarea şi plăcerea să dau mâna şi să schimb câteva cuvinte cu domnul Gabriel Liiceanu şi Nicolae Ciurea, cu doamna V. Pantazopol (ştim amândoi de ce), că am avut nişte colegi de neuitat precum A., S. şi mai ales E.

Am 27 de ani şi mă bucur că am fost managerul celei mai frumoase librării din ţară şi din Timişoara: Cartea de nisip. Mă bucur pentru că am avut onoarea să cunosc şi să am alături nişte oameni frumoşi şi plăcuţi. Mă bucur pentru că am avut deosebita plăcere, bucurie şi satisfacţie să cunosc oameni precum domnii: Dan Iacob, Silviu Lupescu, Ovidiu Enculescu, Mircea Martin, Bogdan Ghiu, Şerban Foarţă, Marius Chivu, Valeriu Ristea, Bogdan Hrib (încă mai cumpăr Tritonic cu plăcere şi admiraţie. Prieteni citesc şi ştim de ce), Mircea Mihăieş, Radu Pavel Gheo (un prieten precum mulţi îşi doresc şi foarte puţini au) şi mulţi, mulţi alţii faţă de care îmi cer scuze dacă i-am omis. Nu a fost intenţionat. Nu vreau să credeţi că toţi aceşti oameni mai ştiu cine sunt eu sau că sunt prietenii mei sau că dacă îi întrebaţi de mine vă vor spune că mă cunosc şi că îşi aduc aminte de mine. Nu i-am trecut în revistă pentru a mă lăuda sau a-mi sublinia numele, ci pentru că într-o astfel de pagină pe care eu o consider o filă de jurnal, mi se pare normal să trece numele unor persoane care m-au ajutat să mă formez, să învăţ de la ei despre mine şi pentru mine.

Deşi mai la sfârşit, în nici un caz cea din urmă sau mai puţin importantă, nu pot să nu îmi aduc aminte de Laura Albulescu, o femeie despre care un bărbat întreg la cap nu s-ar arunca să emită epitete sau comparaţii pentru că la Laura nu vedeţi nimic, deşi puteţi încerca şi cu fratele meu canabisul dar degeaba veţi  încerca mai apoi să scrieţi un jurnal al unei dezintoxicări pentru că demonul teoriei v-ar arunca în paradisuri artificiale. Stimată doamnă, ale mele cuvinte vi se închină în clinchet de pahar de vin.

Am 27 de ani şi habar nu am ce o să-mi ofere viaţa în continuare. Am cunoscut noi oameni, sunt noi planuri de viitor, se schimbă eticheta, precum în curând şi prefixul, şi îmi place să cred că voi aduce ceea ce îmi este mai drag sufletului, mai aproape de oameni: cartea.

Încă nu sunt ipocrit, deşi viaţa dă semne că te poate face aşa. Încă mai sunt idealist, deşi viaţa nu îţi permite aşa ceva. Încă mai citesc şi sper din suflet ca moartea să mă găsească cu o carte în mână şi să şadă lângă mine şi să aştepte să o termin. Încă mai sunt tânăr deşi părul mi-l simt gârbov şi spatele alb. Încă mai visez cai verzi pe pereţi şi Premiul Nobel înmânat de Rushdie, pe care încă nu l-am uitat că nu mi-a semnat cartea aşa cum l-am rugat. Încă sper să-l cunosc pe Stephem King, Irvine Welsh, Ryu Murakami, Philip Roth, Thomas Pynchon, Richard Dawkins şi/sau Terry Pratchett. Îmi pare rău că nu am putut să-i cunosc pe Jose Saramago, William S. Burroughs, Emil Cioran sau Virgil Ierunca.

Încă sper multe şi sper cu încredere şi curaj.

Îmi cer scuze pentru acest puseu de megalomanie şi scriitura patetică însă o întâlnire cu un domn de ieri, un domn de zi de 21.06, un domn cu nume de urs, m-a făcut să-mi trec în revistă viaţa. Nu ştiu de ce şi dacă aş şti, vă rog să-mi respectaţi minutarul ce-mi umbreşte o parte din suflet.

Poate că şi vârsta mă face să scriu aceste rânduri deşi nu simt nici o criză. Sau poate că doar mă simt bătrân şi mi-am schimbat glasul. Sau poate că încă mai sunt un biet puştan cu fiţe de adult.

Cineva mi-a zis o dată: lucrurile bune se întâmplă celor care aşteaptă. Am băgat la cap şi de atunci sunt plin de aştepări.

Iar de ar fi posibil f’un P.S. la o astfel de pagină de jurnal, atunci doar Murphy ar putea-o binecuvânta cum se cuvine, ori asta las să fie sarcina celui ce va zăbovi asupra acestor pagini.

Numa’ bine şi mulţumesc,

Al vostru,

Razvan van Firescu

Anunțuri

5 gânduri despre „Jurnal de-o zi

  1. Poate te apuci de film:) că tot visai la asta de pe vremea când plângeai că ai mâinile îngheţate şi faceai cascadorii pentru a revedea Alien.
    Pace şi idealism!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s