Swamp Thing (#20-64)


Alan Moore a scris multe, multe chestii faine care mie nu îmi plac. Adică îmi plac foarte mult, dar cu câteva excepții, doar la nivel intelectual, după ce mă forțează să le recitesc. Nu acesta e și cazul lui Swamp Thing. Că o fi vanitatea și autoindulgența lui Moore direct proporțională cu barba lui, că arta spectaculoasă mă face să trec peste discursul său în general lipsit de sentiment … chiar nu știu.  Dar cu Swamp Thing, Moore & co m-au prins din prima într-o poveste cu teme mai mult decât horror, foarte imaginativă, foarte bine scrisă și desenată, cu personaje umane, chiar dacă unele sunt de fapt monștri.

Teoria mea preferată ar fi că își ascunde tentaculele Cthulhuiene sub tufișul ală păros

Din cauza benzii ăsteia cei de la DC s-au apucat să reînvie francize vechi, dar sub forme mai mature și să le ofere scriitorilor importați de la 2000AD să facă ce vor cu ele, indiferent de ce zic băieții de la CCA (Comics Code Authority), benzi care mai târziu vor ajuta la formarea lui Vertigo. Asta este banda care în care s-a născut John Constantine, personaj de o popularitate imensă și care deține,cred, cel mai lung titlu la Vertigo, după care au făcut și un film(despre care cu cât vorbim mai puțin, cu atât mai bine). Swamp Thing al lui Moore servește și drept precursor spiritual pentru Sandman, cu care împarte într-un fel structura narativă, câteva personaje și abordarea asupra genului. Începutul deceniului a fost dominat de Marvel, dar Swamp Thing a însemnat revenirea celor de la DC, și ce revenire a fost!

Len Wein a creat Swamp Thing ca o ultima încercare de a ataca genul Horror în banda desenată americană, jucându-se un pic cu o poveste de tipul Frumoasei și a Bestiei. Și au fost povești bunicele, nu neg, dar ideea de horror a rămas doar în fundal, fără să se materializeze prea puternic nici în poveste nici în atmosferă, poate doar în personajele destul de ciudate. Deja, când i-a fost înmânată lui Moore banda, au trecut 10 ani, mediul a suferit câteva transformări, nu multe, dar destule încât să îi permită să-și dea drumul la imaginația sa bolnavă de englezoi speriat de administrația Thatcheriană.

This is a sex scene. Pe bune!

Originalul Swamp Thing începe cam așa. Este un nene, un cercertător cum se găsesc atât de des prin paginile revistelor prost colorate, care în urma unor circumstanțe pe care nu stau să le descriu, se găsește scos din trupul său și găzduit într-un mormat de vegetație mlăștinoasă. Ipoteză destul de clasică în ficțiunea horror, omul în trup de monstru. Când a venit Alan Moore la cârmă, a introdus niște schimbări. A făcut un retcon, cum se mai spune. După el, Alec Holland, cercetătorul, a murit. Se emite o ipoteză, cum că ierburile de mlaștină afectate de experimentele lui Holland au prins viață și au copiat conștiința creatorului lor. Mai târziu se dezvăluie că au fost mai multe creaturi ale mlaștinii și că ele servesc un Parlament al Copacilor. Sunt forțe mistice care se nasc în diferite ipostaze, dar mereu în strânsă legătură cu întreaga masă vegetală a planetei. Până la un punct, schimbarea asta nu pare să influențeze mult cursul poveștii, în schimb tematic transformă complet perspectiva asupra cărții.

Eliberând personajul lui Swamp Thing de obligativitatea emulării umanității, îl face să transceadă către stadiul unui semizeu, iar pe parcursul poveștii devine o creatură din ce în ce mai străină de ceea ce am considera formal să fie uman. Totuși, în esența sa se cristalizează trăsăturile pe care preferăm să le gândim specifice  omului, în special pe cele despre care credem că îl împlinește ca ființă; iar cea mai nobilă dintre acestea este capacitatea de a iubi. Și iubirea dintre Swampt Thing și Abby este cât de platonică poate fi, consumată doar în îmbrățișări în sânul naturii.

Interesul pentru figurile mitice este acolo, iar Moore chiar construiește o întreagă mitologie din figurile pe care le-am putea lua în râs ce populează universul DC, suprapunând peste ele arhetipuri eroice mult mai vechi și mai puternice. Ocultul și supranaturalul este prezent aproape permanent în paginile acestei benzi, dar nu ca forță neinteligibilă a răului, ci ca o manifestare a trăirii, a puterii pe care o capătă un sentiment, o stare, orice fel de simțământ ajuns la paroxism, fie ea dorința de a proteja sau de a seca.Deci da. Swamp Thing este o bandă romantică. Poate un romantism gotic, dar pulsează atât în formă, cât și teme de substanță romantică. Lucru care înseamnă că asta este una dintre cele mai mature benzi ale lui Moore, în general dânsul păstrând o perspectivă barocă, aproape matematică asupra operelor sale. E ciudată bandă asta. E atât de atipică lui Moore banda asta. De obicei domnul Alan Moore arată că în spatele tuturor actelor caritabile, se află ceva dubios, întunecat, malițios. De obicei arta din benzile scrise de Moore este atât de controlată încât datorită suprasaturării cu informație ajunge să obosească cititorul. De obicei, personajele feminine în benzile lui Moore efectiv își castrează emoțional partenerii.

Despre artă cred că nu mai este nevoie să vorbesc și să explic de ce nu seamănă cu nicio altă bandă la care a lucra distinsul autor. Poate Promethea. Poate…Relația dintre Alec(Swamp Thing) și Abby este dulce și aproape inocentă. Rezistă și evoluează relativ calm într-o susținere reciprocă în ciuda distanței fiziologice și psihologice dintre cei doi. Înflorește, iar rodul îi este curat și dulce. Cam același lucru se poate spune și despre celelalte personaje. Oricât de malefice ar le-ar fi caracterele , oricât de crunte ar deveni crimele comise(și se fac niște chestii nasoale rău pe acolo), Moore reușește să le insufle atât de multă veridicatate încât să devină uneori dureroasă empatizarea cu ele. Iar din punctul meu de vedere iubirea sinceră și intensă dintre Abby și Swamp Thing, mașinațiile atât de ciudate ale lui Constantine și diferitele conflicte atât exterioare, dar în special interioare prin care trec personajele, mi se par mult mai interesante decât colajarea unor arhetipuri sau deconstruirea  unui gen pe care nu mulți l-am cunoscut.

Sunt multe benzi supraapreciate în biblioteca lui Vertigo și mult mai multe printre restul benzilor americane, dar Saga of the Swamp Thing sub Alan Moore, în mod sigur nu este una dintre ele. Ba chiar din contra, din moment ce Green Lantern: Rebirth beneficiază de o ediție Absolute, iar Swamp Thing nici măcar de un reprint serios, ci doar de niște colecții destul de leneșe.

Anunțuri

Un gând despre „Swamp Thing (#20-64)

  1. Pingback: Top 10 Benzi de la DC – Locul 5 « Razvan Van Firescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s