The Punisher MAX


Acum o serie ceva mai lungă și mai populară: Punisher MAX, a lui Garth Ennis. O zic de pe acum: singurele benzile ale lui care îmi plac sunt cele de război. Acolo atât violența exagerată cât și comportamentele sociopate ori simpliste ale personajelor își au locul. Teatrul de război este un loc care reduce ființa umană doar la trăsăturile care îi sunt strict necesare pentru a supraviețui și reușește să arate asta. The Boys și Preacher șochează de dragul șocului, iar violența absolut gratuită mă roade după o vreme(cu toate că în doze mici sunt foarte faine…). Și totuși Punisher îmi place mult de tot. Nu este o bandă sensibilă, imaginativă, foarte isteață și nici nu posedă un stil vizual care să mă facă să uit de posibilele neajunsuri(pentru că se schimbă mereu în absența unui artist permanent). Iar gradul de violență la care se ajunge uneori întrece ceea ce se întâmplă în celelalte benzi mai lungi ale sale. Chiar și așa, Punisher mi-a plăcut. Asta pentru că o tratează ca pe o bandă de război. Un război purtat de un singur om, sau de o mână de oameni în cel mai bun caz, plasat în medii urbane pline de civili, un război în care aramata nu este oficial implicată, dar un război fără îndoială.

În primul rând banda pulsează de … realism. Modul cum își explică Frank tacticile de luptă și cum le aplică este precis și exersat. Îi place să flancheze, să își găsească o poziție solidă, să distrugă lanțul de comandă al inamicilor, să îi intimideze. Folosește arme normale și nu tot felul de jucărioare high-tech ca în alte părți. Nici măcar nu mai poartă colanți și nu mai apar super-eroi. Când totuși intră în scenă Nick Fury, nu cară după el ditamai crucișătorul plutitor ci zboară ca tot omul cu avionul, se îngrijește de fonduri, negociază cu Pentagonul mai mult ca un politician decât ca James Bond. Este o bandă desenată în care mult prea mulți oameni sunt omorâți mult prea ușor și se întâmplă tot felul de lucruri care nu s-ar întâmpla în realitate, dar Ennis pune la îndoială acestă lucru și lasă o veridicitate a acțiunilor, care unori înfioară. Și coperțile aproape fotorealiste ajută.

Cam ca toate titlurile de la Marvel, fiecare poveste este publicată în șașe numere, lucru pe cred că îl dictează conducerea, însă spre deosebire de multe dintre ele, acest lucru nu afectează deloc pasul. Dacă în Daredevil, Bendis mai dilua sau mai scotea câte un număr inutil, chiar și Brubaker la început mai pățea asta în Captain America, Punisher parcă ar fi croit pe formatul acesta. Nicio poveste nu se simte prea laxă sau prea îngrămădită, niciun personaj pus acolo numai pentru a oferi expozițiune grăbită. Ennis știe să facă o narațiune. Chiar dacă nu are nicio nuață de subtilitate, nicio pretenție artistică și mult prea puțină umanitate, narațiunea și dialogul lui Ennis se merită. Sunt câteva comentarii politice pe acolo și s-ar putea să trezească aprecieri pe toate spectrele emoționale în același timp(adică se ia toată lumea).

Edit: Acum că l-am citit mai în detaliu pe Ennis și am mai auzit din ce spune înafara benzilor, cred că m-am înșelat. E mult prea multă umanitate în benzile sale.

Ca povestitor, Ennis este maestrul unei arte pierdute în lumea benzilor desenate: POVSTEA. Ok, ok din  mainstream…ok din ceea ce constitue universurile principale ale DC și Marvel. Ceea ce începe ca o serie de povești lipsite de legătură între ele, după al patrulea trade(poate mai devreme nu am fost foarte atent la început) încep să se lege atât de frumos. Personaje introduse cu un rol foarte specific, definite practic de acel rol în acțiune, se întorc în situații complet diferite și capătă cu totul alte adâncimi(mă rog, adâncime e un pic cam mult spus, dar devin mai interesante și odată cu ele și banda). Cu cât ajungi mai departe în serie,cu atât încărcătura emoțională devine mai intensă, dar și firele narative mai apropiate, până la climaxul cathartic…În cazul lui Punisher mai mult sau mai puțin anticlimatic(asta doar din cauză că mult prea multe pagini din ultimul arc sunt umplute cu proză fără prea mare legătură cu povestea principală). Oricum, arată că și forma serializată a benzii desenate este la fel de importantă ca cea scurtă. Recunosc că la început nu m-a atras foarte mult, dar fiecare poveste devine din ce în ce mai bună, cu o conspirație destul de sinistră zumzăind din ce în ce mai puternic în fundal care oferă și mai mult impuls poveștii.

Ok…dacă îți place să îți vezi seamănul om mutilat în cele mai sadice moduri, dacă îți plac poveștile de război și dacă ai vreo trei ore de pierdut, se merită Punisher MAX.

PS: Devine mult mai amuzantă dacă îți scârbești prietenii cu creierele găurite ce își duc veacul prin paginile benzii.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s