Thunderbolts


Okai, vreo două posturi despre Marvel(edit: dacă or să iasă recenziile la fel de lungi, s-ar putea să fie mai multe intrări). Cred că dacă sunteți interesați de benzi americane, știți deja despre titlurile continue și despre personajele mai populare. Cam toate tind să se ducă de cele mai multe ori spre zona mediocrului, cu o serie de excepții în funcție de echipa creativă, sau chiar de inspirația unuia dintre colaboratori, fie el unul no-name sau un scenarist consacrat. Voi încerca să mă limitez la câteva serii mai scurte, sub o singură echipa creativă, care au excelat și s-au cam terminat, oferind o finalizare satisfăcătoare a poveștii. Anii 2000 au fost ani buni pentru Marvel, cred că cei mai buni pe care i-au avut vreodată. Au văzut seriile lui Bendis, Morisson, Brubaker, JMS, și vreo două serii scurte dar revitalizante de la Ellis(oare vorbesc cam mult despre el?), cum ar fi asta:

Thunderbolts (110 – 121) de Warren Ellis și Mike Deodato



Ceva istorie despre telenovela ce a devenit universul Marvel în ultimii ani. În 2006, ca o paralelă la acțiunile administrației Bush, s-a scos banda-eveniment Civil War în care, sau din cauza căreia s-au întâmplat următoarele lucruri: eroii sunt obligați să se înregistreze oficial, să lucreze la guvernul american și să renunțe la identitățile secrete ; Captain America moare un pic(kinda spoiler, deși a fost acum ceva vreme);Tony Stark devine director la Shield iar toată lumea parcă a uitat că lui Osborn îi plăcea să se îmbrace în colanți verzi și să arunce cu dovleci explozivi, motiv pentru care este pus la conducerea unor ”mascați”.

Preia o echipa de foști infractori, cărora le promite un nou început și tot ce mai vor ei, atât timp cât lucrează pentru el și vânează eroii neînregistrați. Trecând peste toate premizele și tot contextul relativ pueril, banda e chiar faină. Este una dintre cele mai faine benzi cu supereroi(deși nu foarte funcționează în accepțiunea clasică) pe care le-a scris Ellis în toată cariera sa. Explorează ideea de erou, fixându-se pe băieții răi. Chiar dacă tehnic personajele protejează legea și nu produc foarte multe daune colaterale, oricum nu mai multe decât apar în oricare alte asemenea confruntări, vedem motivele din spatele acțiunilor lor și nu sunt deloc eroice sau altruiste. Songbird și Radioactive Man își vor înapoi echipa, Moonstone vrea bani(mulți),

Bullseye pur și simplu se bucură de faptul că are ocazia să rănească oameni, deși nu-i prea place că este ținut în lesă,

Osborn afirmă că vrea să își ispășească crimele făcute ca Green Goblin,

iar Penance chiar vrea să se mântuiască. Swordsman își vrea sora înviată din morți, iar Venom…face ce i se spune, dar începe să sufere ceva procese de conștiință când este tratat ca un monstru mâncător de oameni. Ellis satirizează destul de mult practicile mediatice, consumerismul și demonstrează impactul marketingului asupra opiniei publice.

În formă, aduce cât de cât cu Stormwatch, tot a lui Ellis. Dar nu pare să se repete. Chiar dacă ambele echipe sunt conduse de un tip crud, disimulant, schizoid pe alocuri și apare o impărțire similară(destul de veridică) a sarcinilor, cu o serie de membri(doar  Bullseye în Thunderbolts) care oficial nici nu fac parte din echipă ci se ocupă de sarcinile mai…senisible; cu un lider în acțiune feminin puternic, și cu multe elemente de cyber-punk, cred că toate elementele astea apar din cauză că așa vede Ellis că ar fi cel mai normal să se întâmple lucrurile: asemeni unei operațiuni militare bine organizate, cu un lanț de comandă bine stabilit și nu ca un fan-club.

Alte teme ale benzii, pe lângă cea clasică benzilor de gen(ce face un supererou să fie erou) ar mai fi nebunia, obesia și mântuirea. Toate personajele suferă de câte o nevroză sau o deviație, mai mult sau mai puțin accentuată.Penance este clar unul dintre cele mai interesentate dar și mai ilustrative pentru acestea două; pierzându-și puterile în Civil War din cauze necunoscute, a căpătat unele noi care se activează numai atunci când suferă fizic motiv pentru care și-a construit un costum asemănător unei fecioare de fier medievale.

Prin durerea sa, încearcă să răscumpere toate viețile pierdute în masacrul care a inițiat războiul civil, de care se simte vinovat. Norman Osborn are momente când vrea să își ispășească păcatele, momente scurte și anulate din păcate de obsesia sa pentru Spider-Man. Apoi personalitatea îi este un pic dedublată, la sfârșitul seriei scoțând de la naftalină costumul de goblin și masacrând aproape toți oamenii din subordinea sa(desigur, niciun personaj important). Gargan se luptă încontinuu cu simbiontul care vrea să se hrănească și să omoare, iar contrastul dintre bruta masivă și omul mic ce este înăuntrul ei este foarte savuros.

Ooook…Am vorbit mai mult decât vroiam. Ideea e că este vorba despre niște oameni cu adevărat bolnavi, chinuți de obsesii și psihoze, care se bucură în cea mai mare parte de adorația publicului pe care îl manipulează. Nu contează că băieții ăștia au nume prostuțe și abilități nu foarte posibile, trăirile le sunt intense și delicios de întunecate.

PS: N-am vorbit despre artă pentru că mi se pare bună, dar la modul evident. Sunt umbre puternice peste personajele în general realiste, iar panourile ajută uneori la accentuarea acțiunii și emulează foarte bine alte benzi când este nevoie, dar mai mult de atât nu am ce spune, mai ales că acționează mai mult ca un finisaj decât ca un element care se integrează cu adevărat în poveste. Banda ar fi avut același ton cu orice alt artist mai mult sau mai puțin realist.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s