J.H. Williams III


J. H. Williams III, cât de mulți oameni te iubesc acum. Nu și eu. Nu mă înțelege greșit, îmi placi, îmi place ce faci cu panourile, îmi place că te poți multa pe absolut orice stil, îmi pare că ai un ochi la aranjarea în pagină pe care nu mulți din domeniul în care lucrezi îl au, iar la tine paginile duble sunt un spectacol adevărat, nu pur și simplu un moft. Însă ești mult prea ilustrativ pentru gustul meu, iar paginile tale, deși arată foarte tare, le-aș prefera într-un format ceva mai clasic, pentru că oricum, când citesc banda, mă concentrez pe un singur panou. Însă arta ta face altceva. Arta ta promite o bandă intensă, interesantă și gândită. Promite o bandă care să spargă granițe și să fie o adevărată operă de artă. Cu Seven Soldiers și Promethea, aproape ne-ai dat asta, dar încă nu. Și de aceea m-au dezamăgit mereu benzile la care ai lucrat. Sincer să fiu, aș prefera să văd dacă poți face ceva de unul singur, atât bandă sau chiar pictură. Cred că poți și cred că ar fi mult mai interesant.

Această nu este o intrare despre artistul sus menționat. Aproape tot ce aveam de spus despre el, am zis, sau se va înțelege în cele ce urmează. Nu, noi acum vorbim despre ce înseamnă un artist bun într-o bandă desenată, ce înseamnă artă bună și de ce lucrările cele mai bune nu sunt mereu cele mai impresionante. Și facem asta studiind un pic trei benzi la care Williams a colaborat.

Detectiv Comics #854-860(DC, împreună cu Greg Rucka)

N-am prea multe de spus despre imaginea asta, cel puțin nimic care să nu fie evident. E dinamică, dar îmi prea aduce aminte de fast-cutul filmelor lui Edgar Wright


Greg Rucka nu este un scriitor slab. Nici pe departe. Dintre cei din mainstreamul benzilor desenate este unul dintre cei mai răsăriți. În general scrie povești polițiste, dar nu dă în cele foarte pulp sau hardboilled, ca Brubaker ori Bendis. Păstrează destul umor și umanitate în ele, nu separă sexualitatea de erotism și nu își lipsește lumile create de sexualitate.

Însă, pentru mine, Detective Comics nu a mers. Și asta în primul rând din cauza artei. Aici Rucka continuă povestea lui Kate Kane pe care a creat-o în 52, o poveste cu implicații bilbice și bucățele din Alice in Wonderland, construind paralele la evoluția lui Bruce Wayne fără să o transforme pe Batwoman în Batman. Povestea este destul de interesantă și preia câte ceva din ideile lansate de Morrison în Arkham Asylum. Dar nu a fost să fie. În primul rând pentru că arta lui Williams a suprimat povestea. Iese în evidență un soi de vanitate artistică care distrage atenția de la ce se întâmplă de fapt pe pagină. Aici, Williams are momente când tinde să dea în fotorealism și sincer să fiu, doar când Ross face asta îmi place. În primul rând pentru că la el acest stil devine altceva decât o serie de imagini frumoase. Devine un mesaj care lipsește din ilustrațiile lui Williams. Toate aranjamentele interesante de panouri, toate aparentele simboluri pierd din semnificație când nu sunt susținute de o simbolistică, când nu transmit nimic.

Este adevărat totuși faptul că aici vedem Williams III la maturitate, ilustrațiile arată mai bine decât cele din Consiparcy, sau chiar din Promethea și e clar că nu e doar mâna coloristului. Dar, nu s-a împlinit ca artist de benzi ci ca ilustrator și artist posmodernist specializat în colaj. În banda americană tendința de a distruge forma clasică a panoului reapare din când în când, poate din cauza influențelor benzilor japoneze(acum) dar și pentru a compensa lipsa de variație în culoarea(înainte de Miller), însă mereu cele mai apreciate(și mai bune) benzi vor fi cele care găsesc o armonie între narațiune și imagine(Asterios Polyp, par example)

Clasic, narativ, funcțional și totuși frumos

Sincer, cele mai puternice momente din bandă îmi par a fi cele când panourile au o structură clasică și mai mult de atât, cele când artistul îl emulează pe Mazzuchelli. În acele momente povestea merge. În acele momente, pot empatiza cu personajele, le pot asimila și interioriza. Le pot pătrunde emoțiile și senzațiile până când transform experiențele lor în propriile mele trăiri. Ah, și acolo are canale, panourile sunt separate clar, ceea ce lasă mintea să continuie la nivel subconștient acțiunea, să o fluidizeze. Nu ține atât de calitate artistică, ci de înțelegerea limbajului benzilor. În rest, mie îmi pare o bandă superficială, în ciuda artei stelare. Poate o să îmi schimb părerea. Poate nu.

Desolation Jones #1-6(Wildstorm\DC, împreună cu Warren Ellis)

A se observa cum: 1) linia roșie apare în toată pagina(nu prea puteți observa asta, dar credeți-mă); 2) cum linia roșie conduce ochiul într-un arc lung oferind senzația de deplasere; 3) în final, cum aceste lucruri vin în concordanță cu ideea de supermodernism.

Asta este o bandă puternic subapreciată, după părerea mea. Nu este cea mai bună dintre cele scrise de Ellis, dar nici nu ar trebui să fie. Nu știu de ce a încetat să o mai scrie. De obicei benzile lui Ellis explodează cu energie naratorială în primele numere după care răsuflă. Nu și asta. Cred că o dată în viața lui, omul a gândit bine o poveste. Este o bandă despre spioni retrași, oameni care au fost supuși celor mai grotești experimente și complet dezumanizați. Apoi deșertați în Los Angeles ca într-un lagăr de concentrare. Jones este unul dintre ei. Jones nu mănâncă, nu doarme, nu prea iese la soare. Lui Jones îi place să ia amfetamină, chiar dacă știe că nu prea ar trebui dat fiind faptul că trupul său este mai șubred decât o Dacie 1310 pierdută în cimitirul de mașini. Și la naiba, vroiam să aflu mai multe despre starea lui. Vroiam să îl văd cum înnebunește și cum se luptă cu halucinațiile și ce poate să facă și dacă face sex cu tante paianjen sexy.

De asemenea Jones își ajută comunitatea și face pe detectivul. Formula poveștii  îmi aduce aminte de Blue Dahlia, poate prea mult, dar merge. Și de-a lungul celor șase numere Ellis și Williams ne aruncă într-o lume tot mai ciudată și mai grețoasă, țes pe carnea răvășită a lui Jones tot mai multe mistere, până când…banda s-a oprit. De ce? Nu știu. Și ceea ce a fost, pare să fie doar un preludiu pentru o serie mult mai vastă. Oh, well. Am rămas cu o poveste bună, chiar dacă cam scumpă.

Îmi place cum pare să creeze o întreagă luptă dintr-o singură acțiune. Contrastul foarte puternic și lipsa de contur aduce aminte de Sin City și la fel ca acolo, oferă senzația de brutalitate și de violență accelerată

Arta…Dintre cele trei benzi despre care vorbesc acum, la Desolation Jones, Williams lucrează cel mai mult ca un artist de benzi desenate. Este mai subtil, îți conduce ochiul, iar cele multe stiluri utilizate își au un scop. Are canale, dar un pic cam mult spațiu mort pentru gustul meu. Lucrează în contraste puternice, ca în Detective Comics, doar că aici nu o face numai pentru a arăta drăguț. De fapt nu arată drăguț. Atomsfera este apăsătoare și te atacă. Toată lumea aia plină de pornografie și droguri se revarsă asupra ta prin arta sa. Din acest motiv nu prea pot vorbi prea mult despre cum arată.

Promethea (ABC, împreună cu Alan Moore)

Trebuia să tai mai mult pentru a arăta sus arcada de flori care ține loc de canal. Ah, dialog de Moore :X

Asta este clar cea mai bună bandă dintre cele despre care vorbim(poate și pentru că este singura care a ajuns la final). Părerea mea e că îmi pare regurgitarea unui Sandman, realizat mai retoric și care își trage inspirația din alte mitologii și literaturi, dar unu la mână, Sandman în zilele de început a cam continuat spiritual Swamp Thing(al lui Moore), iar apoi, nu putem avea niciodată destul Sandman.

Erau patru panouri pe pagină, fiecare încadrat de câte un element diferit

Este o poveste despre povești, care se inspiră din toate păturile culturale, de la exponenții diferitelor curente artistice, la literatura pulp, la benzi desenate. Este o călătorie interesantă și bine scrisă în lumea magiei, a simbolurilor recurente și a artei. Paginile sunt pline de tot felul de ornamentații, iar atunci când panourile se separă de forma clasică, o fac pentru a reprezenta ele însele un simbol și a spune o poveste prin structura lor. În general interiorul panourilor este pur ilustrativ și de cele mai multe ori dăunează asta, dar sunt momente când doar așa poate funcționa banda.

This is totally not Sandman

 

Problema constă  însă  în faptul că asta e o bandă de Alan Moore și cred că în tot ce se vede pe acolo a fost puternic mâna lui, iar cu câteva excepții scriitura bagă în pământ arta, oblingând acel interior ilustrativ. Dar când o lasă să zburde, este energică și inventivă, densă și numai bună de contemplat. Spre deosebire de ce a făcut în Detective Comics, aici a avut în jurul căror idei și simboluri să își construiască desenele, iar astfel, chiar dacă bandă constă cel mai mult în expozițiune, polemică și retorică didactică, se simte de parcă ai studia un manual de alchimie. Revenind; fiind o bandă de Alan Moore, nu cred că situația depinde de artist prea mult. Aparent ar fi fost o bandă diferită chiar dacă ar fi fost artist Gene Ha, Simone Bianchi, Bill Sienkiewicz, Aaron Lopresti ori desenată foarte încet de John Toleben.Dar în esență ar fi fost aceeași bandă și nu s-ar fi simțit foarte diferit.

Am învățat ceva? Nu cred. Am prezentat trei benzi de—odată și nu știu dacă am stârnit interesul pentru vreuna dintre ele. Sper însă că am conturat totuși câteva idei despre ceea ce face un artist cu o bandă desenată și de ce un artist aparent foarte bun, nu este mereu potrivit.

Anunțuri

Un gând despre „J.H. Williams III

  1. Pingback: Încă nu destul de apreciați – Frazer Irving « Razvan Van Firescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s