All Star Superman


It’s Morrison Time :D(și să fiu în ton cu sărbătorile)

(s-ar putea ca pozele să fie mai descriptive decât textul meu)

Știu că am promis altceva, dar chiar vreau să scriu despre asta. Când am scris prima recenzie la o bandă, la Arkham Asylum, am pus-o în antiteză cu All Star Superam și o să fac același lucru acum. Prima bandă cu Batman a lui Morrison reprezintă tot ceea ce urăsc mai mult la el(asta nu înseamnă că urăsc banda, sau că îl urăsc pe Morrison, din contra). Nu numai că este pretențioasă, dar în loc să construiască simbolistica pe poveste, lăsând paralele să crească natural, încropește o poveste din simbolurile pe care ți le îndeasă pe gât. Dar să nu fim răi. Era la început, era tânăr, lucra cu un artist de cel mai înalt calibru și vroia să se afirme. Însă mai e o chestie. Nu cred că știa foarte bine ce vroia să scrie. Nici acum nu știe când vine vorba de Batman, chiar dacă este un personaj pe care îl iubește la nebunie. Și cred că lucrul acesta vin din cauză că îl înțelege prea bine. Înțelege că Batman nu este un personaj, ci o infinitate, unele cu mai mult potențial decât altele și vrea să scape de cele care îl trag în jos ca apoi să le distileze pe cele cu adevărat speciale într-un nou Batman. Doar că e greu din cauza naturii contradictorii. În Gothic încearcă să îl pună pe cel al lui Frank Miller în atmosfera mistică creată de Adams și nu prea merge(chiar dacă în final iese o bandă bunicică).

Ce e cu introducerea lungă care nu are legătură cu banda? Înafară faptului că îmi place să mă simt un pic didactic, este important să înțelegem modul de lucrul al lui Morrison. Când se dedică cu adevărat unei benzi, și o face des, întâi reduce totul la o idee, la un arhetip, la chintesență și taie tot ce nu se potrivește cu ea. Astfel, în cuvintele lui, Batman este tipul care vrem să fim. Doar că nu vrem mereu să fim mereu același om. Uneori vrem să putem să ne distrăm și să luam viața ușor, alte ori ne stârnesc admirație cei care se lasă consumați de munca lor, uneori ni se par interesanți oamenii întunecați și misterioși, alte ori am vrea să fim cuceritori și maiestuoși. Animal Man este ceea ce suntem de fapt și de aceea nici nu este un erou foarte important în panteonul de la DC. Superman în schimb reprezintă ceea ce știm că ar trebui să fim, fie că acceptăm asta sau nu. Este ușor să întorci și celălalt obraz când ești mic și pipernicit și nu ai ce face. Este ușor să te lași călcat în picioare și scuipat când nu ai niciun fel de putere asupra celorlalți; pentru că nu ai alternativă și înveți să trăiești cu asta, găsind o virutute în asta, chiar. Dar dacă ai putea să faci orice?

Dacă cu Batman încă se chinuie(deși trag speranța că o să îi reușească miniseria în care îl învie pe Bruce Wayne), pe Superman l-a nimerit din prima. Nu mă refer la primul număr din All Star Superman, nici la JLA ci la al doilea număr din prima sa serie la DC. Într-o pagină din Animal Man prezice ceea ce avea să scrie 8 ani mai târziu. În doar câteva linii de dialog sintetizează toată vitalitatea, puritatea, energia și optimismul ce caracterizează miniseria despre care vorbim acum. Nu este un anume Superman și nu este o creație întradevăr originală, dar aici reușește să sublimeze esența personajului. Superman este ceea ce a trebuit mereu să fie. Superman și nu Clark Kent. Un ideal, nu un idealist pasiv.

Prima dată când am citit banda mi-a plăcut la nebunie din cauză că e atât de awesome. Nu am alte cuvinte cu care să o descriu. În ea Superman are drept animal de companie un mâncător de sori, pe care îl hrănește cu stele în miniatură făcute pe o nicovală. Este amuzantă, plină de acțiune, dar și de emoții veridice. Merge de minune ca poveste și am prins cât de cât partea de încărcătură mitologică, chiar dacă nu am înțeles-o complet(a fost a treia sau a patra mea bandă, ce vreți). Apoi l-am mai citit pe Morrison și am studiat-o cu un pic mai multă atenție. Mi-a plăcut foarte mult ce am găsit. Banda începe cu Superman salvând o misiune spațială, forțându-se să treacă prin soare, absorbind astfel mult prea multă radiație solară, devenind mult mai puternic decât a fost vreodată și căpătând câteva abilități noi. În același timp, începe să și moară puțin câte puțin. De aici lucrurile o iau razna și fiecare număr are o poveste și o temă. Îl găsim pe Superman încercând să rezolve în câteva luni toate probleme pentru care credea că are o eternitate. Faza e că reușește în cea mai mare parte. Toată povestea este într-un fel un răspuns la cinismul care a cuprins benzile cu supereroi după 2000, arătând că dărâmarea status-quoului nu înseamnă obligatoriu distrugere și moarte, când ai de-a face cu un om care poate să zboare.

Superman este perfect, dar fără să devină un personaj de tip Mary Sue. Cu câteva excepții, perfecțiunea sa nu calcă
penimeni pe nervi. Prezența lui este ceva divin, ceva care inspiră. Este apolinic din mai multe puncte de vedere, iar după, am ajuns la concluzia că acestă caracterizare nu vine întâmplător, mitologia greco-romană influențându-l destul de puternic pe Morrison. Îl plasează pe același nivel cu zeii din panteonul grecesc, sau cu profeții vechiului testament și face asta fără să pară nenatural. Este un personaj optimist, luminos, care caută echilibrul în tot ceea ce face. Din acest punct de vedere se apropie foarte mult de modul cum a fost prezentat în era de argint, doar că aici are sens. Nu atât forța îl caracterizează ci inventivitatea și calmul său în fața situațiilor aparent fără scăpare. Și totuși nu este un savant, ci mai mult un alchimist. Merge pe granițele dintre artă și știință, ridicând disciplinele gândului la un nivel la care se compun. Iar despre asta este vorba banda. Despre transcedere și evoluție.

Singurul care se împotrivește cu adevărat lui Superman este Lex Luthor, care este dionisiac, prins în beția puterii, consumat de emoții puternice și de complexe. Spre sfârșitul poveștii capătă aceleași puteri ca ale lui Superman și își lasă instinctele violente să preia controlul, distrugând aceiași oameni pe care jură că i-ar salva dacă nu ar fi căzut un anume extraterestru în Kansas la un moment-dat. Apoi este înfrânt de un Superman epuizat, care se folosește de propriul intelect împotriva forței brute a adversarului său. Luthor este inteligent pentru că nu poate fi puternic și doar așa îi poate face pe ceilalți să sufere numai pentru a sa plăcere. Dar cu toate acestea nu este un tip…rău. Este un om căruia îi este frică și preferă să distrugă frumusețea în loc să aspire către ea, temându-se că nu o va atinge niciodată. În rest, ceilalți antagoniști pe care Superman trebuie să îi înfrunte sunt fie demonii săi interiori, pe care îi invinge cu ajutorul prietenilor, fie posibilii săi aliați pentru care se sacrifică spre a le demonstra superioritatea sistemului său moral, fie…cei care trebuie pur și simplu pocniți tare.

Ca execuție este grațioasă. Nimic nu ți se aruncă în față, povestea principală este foarte inteligibilă, substratul este subtil, iar de aceea descoperirea lui cu atât mai cathartică. Este o bandă atât de atipică lui Morrison și în același timp, atât de clar a sa. Aluziile la creștinism și moralitatea creștină nu vin ca o predică, segmentul de călătorie în timp este succint cum ar trebui să fie, dar de asemenea reprezintă unul dintre cele mai puternice momente al benzii. Scriitura iese în evidență, dar nu dă în Morrison-speak și nu exagerează cu textul, păstrând exact atât cât este nevoie. Textul și arta sunt într-o armonie cum se găsește destul de rar în benzile făcute în studio.

Nu îmi imaginez banda asta desenată de altcineva decât de Frank Quitley, poate doar de Gibbons. Stilul său este atât de clar și de cursiv fără să se pună în fața poveștii. Dacă îi iei panourile de pe pagină, sau chiar paginile din bandă, nu rămâi nici chiar cu niște poze interesante(de cele mai multe ori). În schimb, în contextul narațiunii, reușește să care încărcătura emoțională din panou în panou, din pagină în pagină, să o elibere numai unde trebuie și numai când trebuie. Modul cum arată Superman iarăși mi se pare foarte potrvit. Înainte de 90 îl nimereau de cele mai multe ori, deși uneori arăta mult prea bătrân decât ar trebui să fie, mult prea lipsit de vlagă și virilitate. În 90 arăta ca interesul romantic principal din orice telenovelă, iar acum arată ori ca o brută lipsită de creier, ori ca un puștan peste care nu a apucat să se sperie de părul pubian, în funcție de cel care îl desenează. În All Star este destul de everyday man, doar că mai bun. Nu foarte masiv, dar impunător, nu e bătrân, dar poartă un aer de înțelepciune,  nici tânăr însă, dar relaxat. Și asta ajută foarte mult la nașterea acelei caracterizări apolinice de care vorbeam.

Set the Controls for the Heart of the Sun

Banda își trage seva din întreaga istorie a personajului, dar după cum am spus, cel mai mult din era de argint, reintroducând diferitele culori de kryptonită, nenumăratele sale puteri, transformările lui Jimmy Olsen, călătoriile în timp, personajele colorate și încercările lui Lois de a descoperi identitatea lui Superman. Dar toate acele idei sunt rafinate și trecute printr-o serie de sensibilități moderne, pentru  a crea ceva care să nu aparțină unei anumite ere. Este Supermanul absolut și o bandă al naibii de bună, plină de energie și idei transpuse inteligent, iar dintre benzile cu supereroi, este preferata mea.

Anunțuri

3 gânduri despre „All Star Superman

  1. Pingback: Manual de utilizare pentru Grant Morrison « Razvan Van Firescu

  2. Pingback: Top 10 Benzi de la DC – Locul 1 « Razvan Van Firescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s