Shutter Island sau perspectiva nebuniei


După câteva rezervări şi multe planuri, am reuşit, în sfârşit să văd Shutter Island. Comod, în faţa monitorului, într-o zi ploioasă de duminică şi cu zgomot de seminţe necoapte ronţăite la urechi.

Adorm cam după jumătate de oră… Mă trezesc după câteva minute nervos că am adormit, îmi pun o cafea, fumez o ţigară şi înapoi la film. Dar parcă ţigara avea un gust ciudat, iar cafeaua nu era aşa de aromată precum o ştiam… Lângă mine Elena nu mai mănâncă seminţe, însă se uită fix în ochii mei: De ce eşti atât de ud, iubitule?

Filmul mi s-a părut extraordinar către genial. DiCaprio este monumental, iar imaginile lui Scorsese se învârt în faţa ochilor mai ceva ca un caleidoscop.

Nu cred că are rost să vă povestesc filmul pentru că, dacă trebuie să-l vedeţi, l-aţi ratat, iar dacă l-aţi văzut, atunci trebuie că ştiţi despre ce e vorba în el.

Nu ştiu cum aţi trăit voi filmul, însă eu m-am ataşat de Teddy/Edward şi am trăit efectiv alături de el tot dramatismul poveştii. Am crezut în Chuck şi i-am urât pe medici. L-am căutat pe Laeddis şi m-a întristat când l-am găsit pe George Noyce. Am simpatizat cu nebunii şi l-am urât pe Peter Breene. L-am suspectat pe Dr. Crawley şi l-am detestat pe Dr. Naehring. Am fost şocat şi nu am ştiut ce să cred când am aflat că Teddy nu e Teddy şi s-ar putea să fie Edward, asta dacă nu ar fi o conspiraţie guvernamentală la mijloc. Am rămas blocat când Teddy s-a recunoscut/devenit Edward. Nu am ştiut ce să cred când l-a întrebat pe Chuck dacă e mai bine să trăieşti ca un monstru sau să trăieşti ca un om cumsecade. Şi nici dacă Edward a auzit când a fost strigat Teddy sau dacă Teddy s-a îndoit vreo clipă de decizia sa.

Martin Scorsese este fără doar şi poate un geniu din punct de vedere cinematografic, iar Shutter Island îi lustruieşte aura şi aşa mult prea luminoasă de regizor genial. În momentul în care iei decizia să te uiţi la acest film eşti efectiv prins în ghearele monstruosului Scorsese care nu te lasă nicio clipă să uiţi că ce vezi în faţa ochilor nu este decât o poveste imaginată de un scriitor. Trăieşti cu impresia că imaginile nu sunt de fapt peliculă ci fragemente de vis, din visele tale probabil, din visele altcuiva, din visele lui Teddy, din halucinaţiile lui Teddy, din amintirile tale pe care nu le recunoşti, dar dacă te uiţi atent împrejur parcă-parcă îţi aduc aminte de ceva. Real, ireal, vis, fantasmă, alegorie, suprareal, subconştient, schizofrenie, paranoia, sentimente de vinovăţie, frică de moarte, frică de viaţă, pe toate aceste sentimente Scorsese le strânge la un loc, le adună într-un hap cu care te ademeneşte uşor, uşor şi ţi-l administrează dintr-o dată şi te lasă pierdut în reveriile şi fobiile minţii umane. Mi-a adus aminte, nu ştiu exact de ce, de William S. Burroughs care încrâncenat afirma: Nimic nu e real. Totul e permis. Exact asta a făcut Scorsese în acest film. Nimic nu e real şi totul e permis. Dacă ceva e real, este pentru că tu vrei asta. Aici nu există Dumnezeu, forţele naturii, chemarea străbunilor, sângele apă nu se face! Aici, în această lume există doar EU, EU şi ce vreau să văd şi să cred EU! Aici există doar omul faţă în faţă cu mintea sa, aşezaţi şi pregătiţi pentru un interogatoriul la care nimeni nu ştie cine întreabă şi cine răspunde. Nu ştiu dacă Scorsese a sondat nebunia umană sau dacă a încercat să înţeleagă această boală, nici măcar dacă a studiat schizofrenicii, însă un lucru e sigur: dacă psihozele ar prinde culoare şi materie atunci ar face-o doar aşa cum a propus-o el.

Este sau nu este nebun Teddy? Cred că asta este decizia fiecăruia. După ce am văzut filmul am stat pe forumuri cel puţin o oră încercând să aflăm dacă Teddy este sau nu Edward. Părerile erau în favoarea nebuniei aşa că am luat decizia să citesc cartea şi să văd dacă scriitorul este mai clar decât regizorul. După ce am citit-o cu sufletul la gură (cinci ore) încă înclin să cred că Teddy nu este nebun, dar după cum au decurs lucrurile în carte,  pe care Scorsese o respectă aproape în totalitate, acesta fiind un alt atu şi un alt punct pentru nota finală dată filmului, am rămas cu aceeaşi impresie de după film: decizia finală rămâne să o aleagă cititorul sau cinefilul. Şi cred că acesta este motivul pentru care filmul este atât de bun şi cartea la fel. Fiecare dintre noi poate să aleagă o cale, o cale care îi place mai mult şi să o ducă la bun sfârşit cum va dori şi va crede el de cuviinţă. Dacă anulezi anumite imagini din film sau din carte, Teddy poate să fie perfect sănătos sau perfect bolnav. Depinde doar de tine cum vrei să-l vezi.

Singura concluzie certă este că Teddy/Edward nu mai vrea să trăiască. Sinuciderea, indiferent de starea sa mentală este singura opţiune care i-a mai rămas.

Dacă v-a plăcut filmul, trebuie neapărat să citiţi cartea pentru că nu ştiţi ce pierdeţi. Angoasele şi trăirile lui Teddy sunt mult mult mai profunde şi mai complexe decât lasă filmul de înţeles. Problema sinuciderii este expusă în carte într-un mod în care, dacă ar fi fost expusă şi în film, poate că ar fi învolburat şi mai mult apele forumurilor dedicate lui Teddy şi condiţiei sale mentale. Cred că un schizofrenic paranoid nu şi-ar pune atâtea întrebări referitoare la motivele de a rămâne în viaţă şi la ce îl face să nu se sinucidă. Nu cred că un deranjat mental ar fi măcinat de întrebări existenţiale şi ce contează şi de ce ţine de fapt momentul în care ai luat decizia să te sinucizi.

Termin notând filmul cu 9 şi cartea cu 8 şi cu îndemnul de a vedea filmul şi neapărat de a citit cartea.

Anunțuri

5 gânduri despre „Shutter Island sau perspectiva nebuniei

  1. Pingback: Inception « Razvan Van Firescu

  2. Martin Scorsese nu poate fi contestat de nimeni indiferent ca este critic de film sau simplu cinefil.Este pur si simplu genial.Desi unii spun,ca dupa acest film M.S.,ar fi cazut in plasa comercialului…aberaaaaatiiii!!!
    Shutter Island ilustreaza cat de complexa poate fi mintea umana,cat de usor poti sa crezi ca toti din jurul tau sunt conspiratori,iar tu esti singuar persoana rationala,si incerci din rasputeri sa faci ceva pentru a opri totul.Actiunea filmului este simpla…dar dezvoltara ei este complexa.Totul este spooky iar curand ajungi sa ai impresia ca te afli pe o adevarata insula a doctorului Moreau unde nebunii şi fantomele sunt creatii ale acestor psihiatri.
    Muzica terfianata, flashurile viu colorate cu fantome, locatia punde se desfasoara actiunea şi sentimentul de frica ii confera filmului dreptul de a fi clasificat drept unul dintre cele mai bune thrillere din ultimii ani. Singurul minus al filmului ar fi acela ca unii spectatori isi vor da seama mai rapid decat a prevazut Scorsese incotro se îndreapta destinul personajului…

    • Adevarul este ca Scorsese scoate tot ce este mai bun din carte si este una dintre putinele ecranizari la fel de bune ca si cartea.
      Iar felul in care se joaca cu camera si personajele face ca totul sa para si mai lugubru, uneori chiar suprarealist, insa inspaimantator de real.
      Este unul dintre filmele favorite din acest an.
      Te mai astept pe aici.
      🙂

      • de acord…am citit carti dupa care s-au facut filme,insa deobicei nu surprindea mai nimic din carte…erau pur si simplu comerciale.Insa Shutter Island…este altceva,o capodopera si filmul meu preferat de anul asta.
        P.S. si actorii sunt de marca si au jucat rolurile fara cusur.Abia astept sa vad si Inception(sa-mi fie rusine ca nu l-am vazut pana acum)…sa vad cum joaca Leonardo pe acolo… :d

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s