Image și două benzi faine


Introducere 1:

Ziceam de povești comprimate, decomprimate și de faptul că le prefer pe cele din urmă. De obicei textul sună oricum airea și cu cât mai puțin cu atât mai bine. Asta dacă nu e ceva de Moore sau de Ellis când le vreau toate cuvintele, indiferent de tipul căsuței în care sunt puse. Mai ales de Ellis.

Introducere 2:

Când a apărut Image, a pornit în mare parte cu cele mai proaste benzi care au văzut vreodată cele patru culori. Dar chiar dacă le-a luat ceva timp, scopul pentru care s-a înființat compania s-a împlinit. Image publică benzi deținute de creator, cu un control editorial mult mai lax decât la Marvel sau la DC, iar acest lucru se reflectă clar în calitatea publicațiilor, care sunt printre cele mai imaginative și mai bune de pe piața mai mult sau mai puțin mainstream. Iar în momentul de față, ei sunt singurii destul de nebuni încât să publice cele două benzi despre care intenționez să vorbesc. Ambele au povești de 17 pagini, în locul obișnuitelor 22, restul fiind ocupate schițe și comentarii ale autorilor. Îmi place să mă afund în procesul de lucru al unui creator, mai ales când nu este Millar, deci este binevenită această inițiativă.

  1. Fell – de Warren Ellis și de Ben Templesmith

Fell este o bandă destul de ciudată. În primul rând pentru că este aparent atipică lui Ellis. Personajul principal nu e tipul exploziv, exacerbat și revoltat pe care îl tot scrie de ceva timp încoace. Nici versiunea ceva mai matură a acestuia pe care o găsim în Snow sau în Horus. Ce le unește pe toate aceste personaje este forța și energia de care dau dovadă. Sunt imense în capacitatea lor de a aduce schimbare. Fell nu este așa. Este mult mai uman, mai normal. Are un trecut dens din care descoperim rând pe rând frânturi delicioase și intrigante, oferite în cele mai organice moduri. Este bogat în experiență și în trăiri, la fel ca celelalte personaje ale lui Ellis, dar are un calm și o căldură care le lipsește celorlalați. Într-un fel sau altul, la un anumit moment, toate acele personaje au fost zdrobite, distruse, măcinate și schimbate până la nerecunoaștere și dezumanizate pentru a lăsa loc unor energii distructive. Fell a suferit și el. Doar că a suportat. A rezistat când a decăzut social, când a ajuns în Snowtown, când a fost marcat cu fierul roșu. Iar asta îl face, în ochii mei cel puțin, mai atractiv ca personaj, pentru că în felul lui învinge sistemul, nu îl distruge. Nimic din caracterul său nu țipă răzbunare ci dorință de mântuire.

Fiecare număr spune o poveste întreagă, închisă, introduce personaje foarte interesante și destul de subtil caracterizate. Uneori  pare un Bad World/Bad Signal explicitat, iar la fel ca în acele serii întâmplările ar fi inspirate din realitate. Ceea ce le face să fie cu atât mai intense.

O altă chestie care mi se pare ciudată, e că banda este destul de classy. Este ordonată pe o grilă de 9 panouri, la fel ca Watchmen, are o atmosferă noir foarte puternică, își trage multe dintre aspecte din The Spirit al lui Eisner. Nu este nimic haotic, nimic clișeu, nimic exagerat la ea. Personajele sunt multifațetate, iar raportul dintre timpul pe care îl petrecem cu ele și adâncimea pe care o capătă îmi aduce aminte de Sandman. Templesmith este un artist din același material ca McKean și Sienkiewicz, poate în momentul de față nu la fel de dezvoltat, dar în timp… iar asta ar fi putut să distrugă bandă, dată fiind tema și formatul. Totuși, Ellis reușește să îi canalizeze potența creativă în ceva demn de cinste. Tușele expresioniste dau viață orașului, inufează în cititor mai mult starea personajelor, dar lucrează și la nivel narativ foarte bine.

Și cel mai important, lucrul care mă frapează cel mai mult la banda asta, este faptul că până acum nu tratează nimic politic. Nimic social, la nivel macro. Nu este banda bastardului Ellis care scuipă pe americani și pe creștinism. Se întrevăd fire narative mai mult sau mai puțin complexe, se fac aluzii prin fundal și se mai scapă frânturi intrigante de informație. Dar în final, banda este profund emoțională. Lucrează cu sentimentele oamenilor și le explorează motivele. Este sumbră și macabră. Ciudată și înfiorătoare. Poate deprima într-o oarecare măsură. Dar asta pentru că sub culorile intense, se ascunde viață și realitate.

2. Casanova – Matt Fraction, Gabriel Ba(Luxuria) și Fabio Moon(Gula)

Am terminat cu tâmpeniile emo? Ok. Casanova pornește de la același format ca și Fell, doar că nu îl realizează foarte bine și nu îi recomand citirea decât pe volume. Cel puțin primul trebuie citit dintr-o bucată. Până acum au apărut paisprezece numere grupate în două ”albume” Luxuria și Gula, denumite după primele două dintre cele șapte păcate capitale. Fell te bombardeză cu informație, dar ce face Casanova este periculos. Nici nu o să mă chinui să explic ce naiba se întâmplă în banda asta. Este un haos complet așa că voi face o enumerare din care sper să scoateți ce puteți: povești cu spioni într-un context pulp-SF…un robot gigantic de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial populat de o familie stereotipică de japonezi…universuri paralele…o călătoare prin timp care uneori are 6 brațe îndrăgostită de personajul principal, chiar dacă nu l-a întâlnit niciodată…complexe anti-oedipale(explică Fraction ce vrea să zică prin asta)…gemeni malefici. Etc.

Ideea e că banda e tare. Foarte tare. Și bine gândită chiar dacă la prima vedere s-ar putea să nu pară. Este SFul în cea mai pură formă, în cea mai crudă formă, cum nu cred să mai fi existat de mult. Și o știe foarte bine. Este o bandă desenată în cea mai pură formă, lucru pe care iarăși îl știe foarte bine și nu se ia niciodată mult prea în serios. Autorii înțeleg că savoarea benzilor este dată de istoria îmbârligată a poveștilor, dar și de elementele mai prostuțe care își duc veacul prin mediu. Și nu încearcă să le elimine. Se joacă cu ele, le folosesc la potențialul la care nu ar putea fi folosite niciodată(nu știu de ce) într-o bandă de le DC sau Marvel, devenind astfel o explozie de creativitate și nu un clișeu.

Primul volum este hipercondensat, mai mult decât Fell, dar nu la fel de închis ca fratele său, chiar dacă Fraction încearcă să mențină fiecare număr de sine stătător. Se întâmplă multe lucruri, însă Ba, Moon și Fraction reușesc să păstreze cititorul implicat în narațiune. Îl ajută, dar nu îi insultă inteligența. Textul se îmbină perfect cu desenele și cu aranjarea panourilor, astfel încât acțiunea să fie cursivă, dinamică și incitantă. Dialogul este aproape poetic(în sensul că ar comunica foarte mult și sună binișor, nu că ar fi plin de figuri de stil), iar fiecare personaj destul de individualizat, cu propria voce.

Al doilea în schimb, chiar dacă păstrează formula, este un pic mai relaxat. Rămâne aceași bandă, dar se simte altfel. Personajele au suferit transfomări, a dispărut Casanova, iar în locul lui a rămas un gol. Narațiunea este mai cinematică, mai decomprimată. Gula  este mai indulgent, mai lacom. Sexualitatea și violența au devenit  mai explicite, iar trăirile personajelor mai importante. Sper să reușească această schimbare de ton de la volum la volum mereu…chiar dacă modul cum interpretează cele șapte păcate mi se pare un pic dubios.

Este o bandă amuzantă, interesantă, awesome și destul de cerebrală pe alocuri. Reușește nu numai să spună povești, dar și să deconstruiască mediul fără să facă un scop din asta. Și nu este o bandă cu super-eroi, dacă aveț ceva împotriva lor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s