Omida – John Fowles

Fac ceva riscant…

Romanele lui Fowles mereu au crescut pe mine fie după sfârșit, fie la ceva vreme după ce le-am terminat, poate pentru că aveam nevoie de timp pentru a umple golurile lăste intenționat din narațiunile sale. Chiar și așa nu îmi putem asemui aprecierea pentru scriitura sa cu oftările nostalgice scoase de niște fătuci pe interneți atunci când se aduce vorba de Colecțioanarul; în cazul meu fiind mai mult vorba despre admirație pentru o narațiune executată la perfecție în care mai și implică cititorul prin mijloace aproape metatextuale foarte subtile. Ceea ce zic nu are nicio legătură cu recenzia în curs, ci apare doar pentru a informa cititorul pe ce poziție stă recenzorul vis-a-vis de textele lui Fowles.

Omida este o amalgamare a tot ceea ce a scris Fowles până acum, regăsindu-se narațiunea sa puternică, deloc sfioasă,  capacitatea de a evoca o epocă, contrastul și conflictul dintre două persoanje de sex opus, un pic de luptă de clasă, narațiunea pluristratificată, intenționat ambiguă și într-un final metamorfozarea personajelor… Totul sună bine până acum, nu? Ei bine nu e chiar așa. Pentru că până la urmă Fowles îmbrăca totul într-o poveste densă, vastă și interesantă, cu personaje specataculoase dar totuși verosimile. Omida este mai mult scheletul ideatic al lucrărilor sale, dezgolit de drama existențialistă, de manii și minciuni sau mistere, lipsit de umanitate. În mod ciudat, la vremea maturității artistice, vizibil cu un discurs mult mai calm decât cel din  primele sale romane, Fowles a produs o lucrare mai slabă, mai imatură decât în timpul exuberanței june, aș risca să zic.

Cartea nu e proastă, e chiar bună, o delectare la citit, dar încerând să reproducă toate elementele pentru care este conoscut și apreciat, nu a reușit decât să îmi amintească de celelalte texte ale sale. Până la întâlnirea dintre Fanny (persoanajul feminin, eliberat, artistic și spiritual) și Ayscough (persoanjul masculin, îngrădit și pragmatic, supus clasei nobiliare) este clar că nicio variantă a prea scurtei călătorii nu este cea adevărată, iar atunci suntem forțați să alegem între două ipoteze diferite, dar foarte concrete. Singurul personaj care ar suferi o transfigurare este Fanny, pe care o cunoaștem după evenimentele descrise în roman, astfel presupusa călătorie spirituală nu a avut niciun efect asupra mea…pentru că nu am trăit-o. Tot romanul este o mare expozițiune, care nu m-a implicat deloc, pentru că părea că se ia prea puțin în serios. După ce am terminat romanul, nu m-am mai gândit deloc la el, spre deosebire de Magicianul care m-a frustrat(dar o frustrate bună, didactică și introspectivă) o bună bucată de vreme până am reușit să îl diger.

Ce este de fapt Omida? Două lucruri. O scrisoare de dragoste(un pic acrită) pentru literatura englezească incipientă, pentru romanele epistolare și pentru cele de aventuri, din care împrumută structura, unele tipuri de persoanje și a căror filozofie sau viziune asupra vieții o parodiază. Este plină de heringi roșii sub forma mărturiilor personajelor, dar și sub forma unor pagini din reviste de epocă. Spre finalul romanului apar câteva secvențe care ar putea fi considerate de ordinul SFului. Datorită acestor elemente ar putea fi considerat un roman post-modernist. De ce este important să știm asta? Pentru că dacă o să gândim omida ca făcând parte din acest curent, nu mai putem să îl vedem ca pe un text de sine stătător, ci trebuie să ne uită și la relațiile pe care le are cu alte opere, ale lui Fowles în special.

Le oferă coeziune, unește filozofiile și conceptele din tot ceea ce a scris și le pune într-un cadru dedicat mai mult sau mai puțin propriei opere și propriilor plăceri. Dă un pic în autoindulgență, dar cred că o putem ierta. Mai ales atunci când oferă o viziune de ansamblu și poate chiar o înțelegere mai amănunțită a operei unui scriitor de valoare.