3 benzi bune – Part III


#1 Sandman (75 de numere plus ceva spin-offs, scrisă de Neil Gaiman, desenată de mulți, coperți de Dave McKean, publicată de…DC Comics, sub Vertigo)

Banda asta este într-un fel o continuare, conceptuală, a lui Swamp Thing, apărând imediat ce Alan Moore a încetat să o scrie. Sandman este uimitoare din foarte multe motive, dar în primul rând scriitura. S-au perindat foarte mulți artiști peste paginile benzii, unii mai slabi, alții mai buni, cu stiluri diferite, dar care reușeau într-un fel sau altul să pună pe foi viziunea lui Gaiman. Prima dată când vorbeam despre ea, am spus că este diversitate și asta îmi place la ea. Un număr grafoman de personaje, dar care totuși sunt surprinzător de bine conturate și de diferențiate sunt prinse într-un vârtej al emoțiilor de neconceput. Aproape toate cele 75 de numere au fost gândite de foarte devreme și asta se vede, pentru că până la sfârșit, povești bune și interesante chiar luate singure, se îmbină în cele mai omogene moduri prin Dream și frații lui, care sunt Eterni și prezenți în orice cultură, astfel că rămâne un pic ambiguu dacă povestea este despre schimbarea celor eterni, sau despre schimbările ce se desfășoară în civilizația umană(tematică continuată în Zei Americani). Caracterizări bune am văzut și până acum, artă bună și coperți bune la fel, chiar structura poveștilor fiind mai mult o metaserie decât altceva, am mai văzut, dar este ceva ce ridică Sandman deasupra a tot ce a fost până acum aici.

În Invisibles și în operele lui Alan Moore vorbeam despre referințe intertextuale sub diferite forme, dar operele la care fac referire sunt de cele mai multe ori nu numai obscure, dar chiar și neînsemnate pe alocuri. Iar lucrul acesta îi face să pară autodidacți mai mult decât culți și ar putea da impresia că opera este un colaj de simbolistică deloc evidentă, pusă acolo pentru preamărirea autorului, sau de comentarii cu scop didactice învelite într-o narațiune mai mult sau mai puțin bună. În Sandman nimic nu pare la nelalocul lui, totul are un rost în narațiune exterior de semnificația sa, chiar dacă sunt foarte puține elemente care să nu facă aluzie la altceva, fie la vreo mitologie, opere literară sau chiar bandă desenată. Dacă sunt benzi în care poți să suferi pentru că nu cunoști istoria universului în care are loc acțiune, pot să zic că deși nu știam nimic despre Doctor Destiny, Sandmanul lui Jack Kirby, John Constantine sau Metamorpho nu am fost deloc afectat, Gaiman transformând personajele altora în propriile lui personaje plătind tribut creatorilor originali, dar reușind să le insereze de minune în contextul propriei opere. La fel face și cu tematicile, care…devin teme și nu pur și simplu o adunătură de motive.

Tragedia antică este una dintre acestea, văzută în raport cu schimbarea. Dream este construit după tiparul eroului tragic, cu defectul fatal, care în cazul lui este rigiditatea, iar la final suferă catharsisul și moare, pentru că așa trebuie. Știm asta, el știe asta. Și chiar dacă poate să acționeze împotriva destinului și să îl cucerească nu o face. Pentru că și-ar încălca principiile, ar fi un alt fel de vis, mai maleabil și modern. Apoi este relația oamenilor cu cele șapte aspecte ale creație, antropomorfizate în cei șapte frați(Dream, Death, Destiny, Desire, Destruction, Derilium, Despair) care sunt exact asta și nu niște tipi cu superputeri. Totuși sunt suprinzători de umani, exagetat chiar pentru că sunt legați de cei pe care îi guvernează. Iar întrebarea rămâne mereu, dacă oamenii îi controlează sau ei controlează oamenii și se pare că este un cerc vicios. Cred că aș putea să vorbesc mult timp despre Sandman, mai mult decât aveți răbdare să ascultați delirul unui adolescent semidoct.

Anunțuri

3 gânduri despre „3 benzi bune – Part III

  1. Asta a fost una dintre primele benzi pe care le-am citit. Cred că imediat după Planet Hulk, Civil War, 3-4 numere din Deadpool de Kelly și Dark Knight Returns. Sau mă rog, atunci m-am apucat de ea. Mare parte din ea(dacă nu toată, nu-mi amintesc foarte bine) am citit-o până să descopăr CDdisplay, motiv pentru care am citit-o destul de greoi. Am cred că aș da-o gata într-o zi sau două destul de ușor, dar atunci era crimă. Și a fost un șoc pentru mine. Trebuia să mă chinui la fiecare număr și le-am citit pe toate 75(când renunțasem la tot ce am menționat înainte, înafară de DKR, care îl avea pe batman…și e faină, după 3-4 numere).

    Și mai e ceva. Gaiman e prozator premiat la categoria sa(micuță pe lângă alți, dar tot e ceva) și nu mi se pare să manifeste vreun fel de vanitate sau autoindulgență în ceea ce face. Îmi place că e povestea pe primul loc și chiar dacă nu prinzi niciun substrat, tot rămâi cu ceva interesant. N-aș putea spune același lucru de Moore, de exemplu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s