Cronica de film: Sherlock Holmes


Am fost zilele trecute la cinema şi am văzut Sherlock Holmes. E fain filmul dar am avut trei şocuri:

  1. filmul este regizat de Guy Ritchie dar pe cuvântul meu de onoare dacă am văzut ceva specific lui Ritchie cu excepţia cadrelor în care Sherlock îi curentează cu nişte pumni bine aplicaţi pe prietenii lui de cafteală.
  2. cred că Sir Arthur Conan Doyle se răsuceşte în mormânt acum pentru că Sherlock Holmes ăsta nu e Sherlock Holmes ăla pe care-l ştiu eu şi nici lui, cum nici mie, nu cred că i-ar plăcea să-l vadă pe gentlemanul extrem de inteligent transformat într-un fel de comic book hero.
  3. who the fuck is Watson? Pentru că eu nu l-am văzut pe grăsunelul şi simpaticul Watson pe care îl ştiu. Nu am văzut admonestările prieteneşti şi clasicul: Elementar, dragul meu Watson nici măcar o singură dată, deşi este o replică care a rămas în istorie şi care denota prietenia profundă dintre cei doi (a fost o fază în care Sherlock trezit din leşin şi nemaivăzând un vapor acostat în preajma căruia se lupta din greu cu un uriaş, l-a luat la rost, foarte simpatic de altfel, pe Watson, întrebându-l: Watson, what have you done?).

Vrea să fiu cât se poate de explicit în ceea ce priveşte părerea mea despre acest film pentru a nu fi prost înţeles, mai ales că am avut o discuţie cu cineva despre film şi cred că am cam băgat în ceaţă persoana respectivă pentru că am părut că am o părere duală şi irelevantă.

  1. Dacă nu ai idee de Sherlock Holmes, nu ai citit niciodată nimic de Sir Arthur Conan Doyle şi nu ai habar ce înseamnă cultul lui Holmes şi nu eşti fan Guy Ritchie, atunci filmul o să îti placă la nebunie.
  2. Dacă eşti opusul celor spuse mai sus, atunci vei avea un gust amar pentru că Holmes şi Watson nu sunt ceea ce ştii tu şi Guy Ritchie este mai apropiat de Andrzej Bartkowiak şi fraţii Wachowski decât regizorul (atenţie: REGIZORUL Guy Ritchie nu SCENARISTUL) lui Snatch.

Booon, astea fiind zise, hai să vă spun mai pe larg ce mi-a plăcut la film şi ce nu.

Robert Downey Jr. joacă excelent. Mi-a adus aminte de Heath Ledger şi al lui nemuritor Joker. Downey reuşeşte să salveze un personaj mutilat şi malformat şi să-l transforme într-un Holmes de care, deşi eu personal nu pot să mă ataşez aşa cum am făcut-o de originalul Holmes, o să îţi placă pentru că actorul îl face incredibil de credibil (mi-a plăcut mult prea mult jocul ăsta de cuvinte ca să renunţ la el J ). Robert Downey Jr. îi conferă lui Sherlock Holmes postmodern o aură de intelligent and crazy but sensible mother fucker. Ce face Robert Downey din Sherlock Holmes nu are nici o treabă cu scenariştii, adică el trece cu personajul dincolo de replici, cam în genul a ce face Kevin Spacey cu personajele lui pe care le salvează de la penibil şi le transormă în personaje pe care trebuie să le revezi. Deşi unele replici ale lui Holmes sunt extrem de savuroase, faptul că le spune Downey le face şi mai simpatice şi chiar de repetat în discuţiile purtate la bere cu prietenii sau în certurile cu nevasta. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi fost Sherlock Holmes-ul lui Michael Robert Johnson (este la primul lui film din câte am văzut eu, dacă mă înşel, vă rog să mă corectaţi), Anthony Peckam (care a mai scris scenariile la Invictus, Don’t say a word şi The assasins, filme care nu spun nimic, mie Invictus chiar nu îmi spune absolut nimic deşi a fost în regia lui Clint Eastwood) şi Simon Kinberg ( Mr. and Ms. Smith, XXX: State of the Union şi X-men: The last stand) care sunt scenarişti iar Lionel Wigram şi acelaşi Michael Robert Johnson au fost cei care au făcut screen story-ul. Dacă Lionel Wigram a făcut nişte adaptări destul de ok la două filme din seria Harry Potter, ceilalţi nu au nici o altă experienţă, nici răsunătoare, nici relevantă pentru a face un Sherlock Holmes puţin mai puţin tras de păr şi mai apropiat de ceea ce este el cu adevărat şi a nu fi transformat în Wolverine sau triplul tatuat cu literele care te ajută să joci X şi 0 şi te îndeamnă la solitudine carnală (ha!). Nu am să fiu, totuşi, rău la maxim (pentru că nu mă cheamă Minodora) pentru că scenariul este în regulă pentru un blockbuster de duzină (poţi să crezi că există aşa ceva?) precum Troia care a fost execrabil deşi multă lume l-a plăcut doar pentru că i-a fost supraexcitată retina de efecte speciale şi muşchi terra-dezvoltaţi şi giga-dezgoliţi. Unele dialoguri sunt foarte faine. Sunt bucăţi din film în care pierzi noţiunea timpului (asta şi vrei de la un film, nu?), sunt situaţii surprinzătoare şi nelipsitele momente de suspans (scapă ăla bun ori ba), iar fazele de acţiune îi pot face pe ţopârlanii de film să îşi verse sucul pe pantaloni şi să uite de vorbit la telefon, spre fericirea cinefilului cheltuitor de bani şi iubitor de marele ecran.

Eu am rămas cu impresia că Guy Ritchie are maaaare nevoie de bani, impresie care mi-a fost validată după ce am citit interviul  aici.

Ok, pot să înţeleg chestia asta pentru că este criză, omul a trecut printr-un divorţ cu o forţă a naturii, etc. Ce nu pot să înţeleg este de ce pentru numele lui Snatch nu ţi-ai lăsat mai mult amprenta pe această peliculă şi ai preferat să îngroşi rândurile regizorilor de duzină care fac filme cu bătăi doar pentru că sunt vandabile? Why Guy, why!? Foarte faine mişcările camerei, foarte faine unele instantanee, foarte fain expuse clişeele specifice blockbuster-urilor hollywoodiene but you are better than that, God damn it! Eu l-am văzut pe Guy Ritchie doar în fazele în care îi pocneşte pe indivizii ăia în slow motion. Oau! Beautiful! Dar de ce doar atât? Dacă voi mai ştiţi faze a la Guy Ritchie, vă rog, dar vă rooog să îmi spuneţi să le revăd şi să îmi mai îndulcesc amarul. Singurul răspuns pe care l-am putut găsi este că Guy nu a putut mai mult din cauza scenariului. L-a exploatat la maxim şi asta i-a ieşit. Cineva spunea la un moment dat că a avut impresia că s-a uitat la desene animate şi nu la un film. Din păcate nu prea este departe de adevăr…

Dar hai să revenim la actori pentru că merită. Chiar merită. Jude Law e Dr. Watson. Jude Law e Dr. Watson?! That’s a surprise! Eu nu l-am recunoscut pe Jude Law. Vă spun cât se poate de sincer. Nu l-am recunoscut! A jucat foarte fain şi l-a făcut pe Watson să fie foarte aproape de prietenul lui. A făcut împreună cu Robert Downey Jr. un cuplu foarte fericit şi care sper, chiar îmi doresc, să nu se oprească aici. Se completau de parcă se cunoşteau de-o viaţă. Nu ştiu dacă este şi mâna lui Ricthie aici sau geniul lui Downey sau al amândorura dar BRAVO!

Inspectorul Lestrade este jucat de Eddie Marsan care face o treabă foarte bună. Este singurul personaj care se apropie foarte tare de personajul real din povestirile lui Sir Arthur Conan Doyle. Am tendinta să-l trec imediat sub Robert Downey în detrimentul lui Jude Law doar pentru că i-a dat viaţă unui personaj îndrăgit din carte.

Consideraţii finale:

-Sherlock Holmes nu este nici beţiv, nici bătăuş de cartier şi nici mizerabil. Conform lui Watson cel real ( 😛 ) Sherlock avea viciul fumatului, priza cocaina şi îşi injecta morfină dar nu prea o ardea pe alcool. Era extrem de curat deşi în camera lui erau grămezi de documente adunate şi aruncate alandala. Era un bun cunoscător al artelor marţiale şi a şi boxat la un moment dat. Ţintaş bun pentru că a luptat în război şi este un patriot desăvârşit. Gentleman însă zeflemicar la adresa autorităţilor. Trageţi voi concluziile.

-Watson e mic şi gras şi nu prea le are cu bătăile. Plus că era căsătorit pe când l-a cunoscut pe Holmes şi nevasta i-a murit în nu mai ştiu care povestire.

-Guy Ritchie a dat lovitura şi acum sper să reînceapă să facă filme după cum ştie el şi să-şi scrie scenariile aşa cum doar el poate.

-Robert Downey Jr. e de urmărit. Excepţie face Iron Man 2-3-4+∞.

Nota cinefilului: Merită văzut indiferent de gustul care rămâne după. Neapărat trebuie citit interviul cu Guy Ritchie din Esquire de pe ianuarie-februarie 2010.

Anunțuri

7 gânduri despre „Cronica de film: Sherlock Holmes

  1. Noh că l-am văzut și eu în sfârșit. Dacă nu ar fi fost așa de multă acțiune chiar mi-ar fi plăcut(sau realizată mai în ton cu restul filmului; una e să ai scene din astea cu gangsteri și țigani irlandezi și alta e cu doctori și detectivi neurotici). S-a simțit foarte mult ca adaptarea lui The League of Extraordinary Gentlemen pe care o merita de fapt banda, cu decorul aproape steampunk și aluzii la diferite evenimente istorice.

    Ar mai fi flashbackurile faze a la Guy Richie. Știu că și Wright și Nolan le folosesc tot cam la fel, iar ele sunt de mult timp în repertoriul filmelor detectiviste, dar atât de obsesiv ca Ritchie nu stiu cine le mai foloseste. Uite faza când iese Holmes din apartament, mi-a adus aminte de sfârșitul lui Snatch.

    Din câte am citit pe Wiki, oamenii au încercat să se apropie cât de cât de Holmes cel livresc, dar fără să intre în clișee(cum ar fi repetarea lui Elementary, my dear Watson). Cred că au fost făcute destule adaptări aproape ad literam după scrierile lui Doyle și foarte mare succes cinematografic nu au avut. Preiau ceva fraze și elemente din povestiri, ceea ce arată măcar că le-au citit înainte să facă filmul. Oricum m-a făcut să vreau să le citesc, iar asta e un lucru bun, nu? Poate asta îi mai încetinește viteza de rotație lui Doyle.

    Dacă nu ar fi fost așa de multe bătăi aiurea, plotul mai strâns și mai puțin previzibil, chiar ar fi fost un film făinuț.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s