It’s all about Christmas!


Este un alt fel de a spune ceva cu ocazia zilelor de 24 si 25 decembrie.

Craciunul poate sa insemne si singuratate, alienare si ispasire.

Sper ca personajul meu sa ramana doar personaj si sa nu isi gaseasca corespondent in viata reala.

All I want for Christmas

Mai erau doar două zile până la Crăciun. Telefonul s-a luminat şi a scos un ţiuit scurt. SMS-ul primit i-a întunecat privirea.

Am pe altcineva. Dacă mă iubeşti, lasă-mă să plec.

Şi-a aprins o ţigară. Şi-a pus o tărie.

Drogurile nu sunt o opţiune propice în astfel de situaţii.

A fumat încet, calm, sorbind din când în când din paharul în care whisky-ul îşi schimba culoarea.

Niciodată nu vezi lucrurile astea venind. De fiecare dată când ţi se pare ceva suspect încerci să alungi gândul şi să-ţi şopteşci că totul este în regulă. Nu este vorba decât de paranoia. Te amăgeşti, speri, ascunzi, pronunţi mai des cuvintele magice, cobori colacul mai des, faci cafeaua dimineaţa, încerci să suporţi şedinţele de cumpărături, cumperi flori, mergi la restaurante, schimbi mai des lenjeria şi îţi faci planuri de cine romantice care de fiecare dată eşuează lamentabil cu tine privind filme porno şi masturbându-te.

Şi totuşi niciodată nu vezi lucrurile astea venind.

De fiecare dată când vin simţi cum stomacul ţi se strânge şi un gust amar de bilă îţi strepezeşte gura. Inima îţi bate de două ori mai repede dar tu ai impresia că s-a oprit, că nu îţi mai este oxigenat creierul, ameţeşti, ţi se face rău, îţi vine să vomiţi şi ochii ţi se umplu de sânge. Nu îţi mai găseşti locul în casă. În faţa oglinzii îţi apare un cu totul alt chip. Rememorezi momente şi cazi în vertijul amintirilor şi a părerilor de rău. Pozele vorbesc şi spun tot ceea ce nu reuşeşti tu să exprimi în cuvinte.

Bartho stătea întins. Alcoolul tare i-a înmuiat picioarele şi i-a aprins faţa. Imaginile din mintea sa prindeau un contur din în ce mai accentuat şi pe măsură ce deveneau mai clare începeau să se mişte ca într-un film vechi.

De ce acum? De ce înainte de Crăciun?

Întrebarea asta era cea mai dureroasă, nu pentru că era singur ci pentru că nu mai era parte dintr-o familie. Poate fi considerată o simplă zi de naştere, este adevărat a unei persoane oarecum străine, însă nu la zilele de naştere se adună familia şi apropiaţii, ori ziua asta de naştere din decembrie o sărbătoreşte toată lumea ca şi cum ar fi o zi de naştere a unui membru din familie? Acum nu mai era familia lui. El nu mai era o familie. Se simţea ca o bucată de puzzle pierdută sub pat şi acoperită de praf, o bucată de puzzle care este căutată dar niciodată găsită. Sentimentul de rupere era teribil. Nu cadouri, nu zâmbete sub lumânări, nu cină lângă brad şi vin roşu vărsat din greşeală pe covor.

Îşi reumplu paharul. Alcoolul îi amorţea încheieturile.

De fapt nu partea cu familia era o problemă aşa de apăsătoare şi nici faptul că era singur acum ci modul în care a aflat, modalitatea extrem de simplă şi seacă aleasă. Ca să nu mai vorbim de faptul că se pare că era de ceva timp cu o altă persoană. Trădare, ipocrizie, prefacere, demagogie. Asta era de fapt extrem de dureros. Nu putea să înţeleagă cum s-a putut preface atâta timp, cine ştie cât timp, cum a putut să facă dragoste cu el ca şi cum încă l-ar fi iubit, cum îl putea privi în ochi, cum îşi putea bea cafeaua de dimineaţa şi să se sărute ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Cum a putut să meargă cu el în acel scurt concediu înainte de Crăciun şi să râdă, să-i sară în braţe, să facă dragoste ca nebunii, să se bată cu zăpadă şi să rămână întinşi şi îmbrăţişaţi pe covorul alb şi rece. Cum s-a putut preface? Cum şi de ce l-a minţit? Cum a putut să ascundă toate astea şi să se prefacă că totul este în regulă?

Cum?!

Cum?!

Cum?!

Nu putea să mai înţeleagă nimic din tot ceea ce a fost între ei, dacă a fost ceva între ei, dacă ea chiar a existat, dacă sentimentele lui chiar au fost, dacă buzele ei chiar aveau gust de zmeură, dacă mirosea a primăvară, dacă iarna îi făcea pielea străvezie, dacă râsul ei era uman.

Se ridică cu greu şi căută în bar o altă sticlă de Oban. O destupă cu greu şi îşi turnă un pahar plin. Pachetul de ţigări era gol aşa că îşi căută aparatul de făcut ţigări, foiţele şi tutunul. Îşi făcu vreo trei ţigări şi se întinse în fotoliu.

Ar fi vrut să vorbească cu cineva dar simţea că nu mai poate să aibe încredere în nimeni. Se uită în jur prin casă şi i se păru că o vede ştergând praful, ieşind de la duş cu un prosop în jurul ei, aranjând cărţile, uitându-se la televizor stând turceşte pe jos cu un pahar de bere în mână şi cu şcrumiera în faţă. O vede întinzând rufele pe balcon. Plecând îmbufnată în dormitor. Venind sărind şi râzând pentru că a descoperit o melodie care-i place foarte mult. O vede cum împodobeşte bradul.

Bradul!!!

Bradul!!!

Toate imaginile se contopesc într-un urlet pe care îl simte cum creşte şi adună toată ura şi dezamăgirea pe care o simte la fel cum un vulcan îşi adună forţele pentru a prădui şi distruge vieţi şi locuinţe omeneşti, însă tot ce iese este un scâncet. Sunetul care îi iese din gât îi aduce aminte de zgomotele pe care le scot cucuvelele. Ceva se tânguieşte în el. Nu îi vine să creadă că el, chiar el este cel care jeleşte, cel care caută, cel care a pierdut, cel care este acum ciung, fără simţuri, paralizat şi înstrăinat. Şi începe să plângă. Lacrimi mari, grele, lacrimi care curg şi sapă durere în obrajii lui uscaţi şi traşi.

Gustă din pahar iar alcoolul are o aromă de tristeţe.

Plânge şi nu plânge în acelaşi timp. Ochii îi sunt plini de apa durerii dar el nu realizează asta. În mintea lui începe să se construiască viitorul. Piese rupte şi murdare de puzzle se lipesc şi îşi găsesc locul, creând imagini, ţes firele timpului ce va să vină.

Dă paharul peste cap, îşi ia tutunul, foiţele şi aparatul şi le îndeasă în buzunar, se ridică şi se îndreaptă spre oglinda mare din sufragerie. Se uită atent la chipul ce se reflectă şi vede lacrimile ce curg fără oprire, buza de jos frântă, pomeţii ascuţiţi şi vineţi, vinişoarele roşii din pupile. Tot atunci, în irisul negru a văzut oglindindu-se bradul, bradul făcut cu lumânări ce licăresc liniştit şi pe el stând sub el, aproape adormit cu o carte pe piept, mirosind verdele împodobit şi aşteptând cadourile. Exact ca atunci când era copil.

În irisul său mort nu s-a văzut atunci imaginea unei victime.

*

S-a întors cu braţele pline de pungi. Abia a reuşit să deschidă uşa de la intrare. A început să scoată tacticos cumpărăturile. Sticle de bere, pachete de ţigări, muşchi afumat, caşcaval, whisky, globuri, beteală, CD-uri cu colinde. A pornit televizorul şi a pus CD-ul pe care l-a cumpărat. Muzica a inundat spaţiile goale din apartament. Şi-a turnat un pahar de whisky, şi-a aprins o ţigară şi a început să facă bradul. Într-un fel era fericit. Într-un fel era împlinit. Într-un fel, bradul era ceea ce şi-a putut el dori mai mult de la viaţă şi de la acest Crăciun. Îl împodobea în uşoare mişcări de dans şi cântând şi el o dată cu televizorul.

All I want for Christmas is youuuu!

În brad, lângă globuri şi lumânări şi turtă dulce şi bomboane atârnau degete frumos îngrijite şi date cu o ojă roz. Încă mai picurau. Pe beteală şi pe marginea crengilor atârnau lungi fire de păr blond. Unele globuri aveau împletite în jurul lor codiţe blonde. Pe crengile din vârf erau agăţaţi doi ochi din care se scurgeau iernatic zemuri albe.

S-a aşezat în fotoliu, şi-a mai aprins o ţigară, şi-a reumplut paharul şi a închinat înspre brad şoptind o dată cu muzica:

All I want for Christmas is you.

Anunțuri

5 gânduri despre „It’s all about Christmas!

  1. Crunt…
    Si totusi sunt lucruri care se intampla in lumea asta foarte des…chiar daca „anuntul” se face intr-un alt mod decat la telefon …doare (cred eu) la fel de mult…numai ca pentru a face un „anunt” de genul asta face to face trebuie sa iti si asumi faptul ca ai facut-o cu premeditare (ma refer la cazul descris mai sus cu „am pe altcineva” ceea ce presupune tradare de durata …)
    Poate ca ar trebui sa invatam ceva din asemenea intamplari ca sa nu ne mai doara…si aici nu vad ca solutie pierderea increderii in oameni (pentru ca chiar nu sunt toti la fel) ci invatarea faptului ca relatiile nu sunt „pe viata” ci doar pe o „portiune de drum”…si e normal sa fie asa atata vreme cat noi ca oameni nu ramanem la fel „pe viata” (din nici un punct de vedere…)
    Am vazut oameni (destul de putini dar am vazut) care printr-o comunicare foarte buna au cazut de comun acord la un moment dat ca nu prea mai au ce isi spune (din punctul de vedere a relatiei de cuplu) si s-au despartit zambind si chiar au devenit buni (adevarati) prieteni „dupa”.
    Cred cu tarie ca daca doi oameni accepta de la inceput ca relatiile nu dureaza o viata ci doar fragmente de timp (mai lungi sau mai scurte) iar un sarut, o imbratisare sau mai multe …nu sunt contracte pe viata nici promisiuni, atunci atunci pot avea o relatie sincera pana la capat si pot evita astfel tradarile (traiul in minciuna) de genul descris mai sus…
    Pana la urma tot comunicarea (in fapt lipsa ei) ne omoara…Stabilirea unor termeni comuni cred ca e neaparat necesara..
    Peace…

    • Cred ca oamenii pot fi mult mai ciudati decat fictiunea si cred ca in anumite momente nu mai conteaza nimic altceva decat anumite gesturi de afectiune care au puterea de a crea iluzia unui contract pe viata.
      Cred ca oamenii depind de astfel de gesturi, sunt astfel de gesturi, traiesc prin si pentru astfel de gesturi. Ori in momentul in care isi pierd aceasta capacitate si fel de a fi, pot deveni imaginea deformata a acelor gesturi.
      Da, crunt.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s