Monștri

Zmeul:

Dumnezeu m-a zămislit din acest pământ să fiu ceea ce sunt, la fel cum a plâns râul să curgă și să adape, sau cum a zidit muntele fie trainic și să poarte codri pe spinare. El m-a făcut să urăsc cerul și lumina sa, câmpia și creaturile ce mișună prin ea. Cel mai mult, însă, omul este acela ce-mi umple inima cu fiere. Mi-a cioplit din piatră dinții numai pentru a-l face pe om să-și zdrelească pumnii în ei. Mi-a aruncat pucioasă în suflare pentru a-l îneca cu ea. M-a învățat să-mi făruiesc buzdugane ce crapă pământul în două, pentru a le rupe de spinarea omului. Pentru că omul este slab și păcătos. Chiar și așa cu sufletul înnăbușit de ură, mi-a dat totuși lucruri pe care să le iubesc. Sângele meu și-al vrășmașului, împletindu-se în luptă. Oasele lui trosnind între măsele mele. Hora cărnii arse în miezul nopții și țipetele de pierzanie ale femeilor despletite. Pângărirea sângelui feciorelnic și domnesc în palatele mele. Privirea din ochii celui de mă răpune…Când paloșul îi lucește ridicat în aer, gata să mă doboare știu că i-am stârpit tot răul până a făcut sămânța bună rod. Pentru că ÎI fac voia El lasă vântul să mă poarte pe ale sale aripe, iar codrii pământului îmi sunt frați, cu toate lighioanele lor, pe care le răpun cu vitejie. Lumea văzută cât și cea nevăzută tremură la auzul pașilor mei care rup tărâna de pe stânca. Numai omul îndrăznește să își ridice cetățile în calea vijeliei mele. Nu o să caut mântuire pentru că nu am ce să regret. Omul a mușcat din fructul oprit, iar apoi a căpătat voința și cunoaștere, dar i s-au deschis porțile iadului. Pentru asta suferă și în viața pământească din cauza păcatul său. La mâna mea, dar mult mai mult la a sa. În schimb eu fac ceea cee sunt și sunt ce am fost lăsat să fac. Nu vreau să am de ales, iar ultima suflare mi-e fierbinte și vie.

Balaurul:

Cerul și pământul și apa și focul sunt ale mele, m-am născut din ele, le pătrund și le cutreier de când sângele sfințiilor s-a scurs de pe cruci pe pământ. De atunci domnesc peste vietățile cerului, ale pădurii și ale apelor, totul, cât cuprinzi cu ochii, fiind, prin vrerea Domnului și a Diavolului, al meu. Apoi a venit omul ridicat pe două picioare, cu focul său furat din raiuri, nemaifiindu-i temă de cel al gâtlejului meu. A smuls din pământ fier, aur și aramă, din care și-a făurit arme și podoabe cu care și pentru care să se ucidă. A rupt munții pentru a-și face case și ziduri care să-l ferească de cerul senin, de soare și de lună. A tăiat codrii și i-a aruncat în focurile fierăriilor sale. Dar nu s-a mărginit la a se ridica deasupra celorlalte animale. Le-a înrobit, le măcelărește fără respect de parcă ar fi ale lui. Apoi cu dinții înveliți în veninul urii a venit asupra mea, în lăcașul meu, mi-a străpuns pieptul cu sulițele sale, mi-a tăiat capele cu paloșurile lui, și mi-a ars aripele cu focul pângărit. Apoi m-a purtat pe scuturile reci, mi-a cărat limbile în saci pentru a le agăța pe ziduri ca trofee cu care și-a împodobit sălile de mese unde își îndească stomacul ca cel mai josnic vierme.

Muma-Pădurii:

Copii…mici, curați sau murdari, cu oase dulci și sânge proaspăt, carne fragedă dar umplută cu griji și cu cele vicere golite de respect, pierduți într-o lume fără viață. Îmi calcă codrul întunecat în picioare și îmi sperie lighioanele cu făclii în ochi. Născuți din oameni murdari cu oase tari și sânge îmbâcsit care nici nu mai vânează între copacii crescuți din mădularele mele ci au învățat animalele să stea în timp ce li se crapă capetele. Au fugit toți de mine, de amurgul veșnic al frunzelor, de respirația caldă a sălbăticiunilor, de buciumul vântului și de flautul izvorului. De zilele ce miros a noapte și de nopțile ce miros a lumea cealaltă, cu lumini fără de flacără și pași fără de urme.

Când au fugit prin umbre ca niște lași i-am urmărit și am râcâit cerul până la al său pământ, dar au scos focul din lemn și au ars cicatrici pe fața mea, după care au scăpat și au pornit să-și găsească norocul într-o lume înnecată de lumină, atât de goală și cu bolta prea sus deasupra capului.

Bărbatul văzându-se stăpânt peste câmpiile neprihănite, a uitat de mine și legile scrise încă de la căderea sa. Părul și-a tuns scurt, barba îl încurca, și-a ridicat toiag din cioate, iar pe muiere a luat-o de plete și a aruncat-o într-o casă din lut spre a-i crește copii. Copii…

Scaraoțchi:

Mi-a fost dată viață și nu numai atât. Aripe etere pe spate, ochi de stele și lumină în pumn. Dar de ce folosm îmi este când orânduiala nu este a mea în nicio măsură, nici a ta, ci doar a Lui, chiar dacă suntem cu toții ființe cu rațiune create din neant. Sânt oare doar o cărămidă din zidul lin dedicat fricii SALE? De tu ești perfect, iar eu sunt perfect cu ce are mai multă putere presupusul Creator decât așa-zisa Creație? Doar atât am îndrăznit să gândesc, nici să spun, iar apoi am fostu izgonit și aruncat acolo unde focul arde întunecat și dinții sunt scrâșniți, iar sunt păcatele turnate pentru a arde sufletul.

De când mă știu, mă scald în sânge și umori, cu plânsetele demente ale damnaților tulburându-mi măruntaiele pline de pucioasă aruncată acolo în ură de un dumnezeu al iubirii pure, numit astfel de el însuși pentru că s-a slobozit din propria neexistență temătoare pentru a-și scuipa apoi lumina peste propriile fecale, gândindu-se că astfel va da sens unei vieți pipernicite căreia nici el nu-i cunoaște scopul.

N-am amăgit omul să apuce fructul și să muște din el pentru a-l arunca în păcat ci pentru a-i arăta că nu există păcat. Chiar și așa, când ademeneam femeia îmi tremura remușcarea prin suflet pentru că știam ce durere avea să purceadă de acolo, iar când îi preamăream frumusețea, rotunjimile și virtutea limba s-a crestat din cauza mârșăviilor rostite. Oricum, omul nu a căzut și nu a fost alungat ci a fost născut într-o lume în care să crească.

M-a aruncat pe jos și mi-a cernut oasele în pedepse, apoi m-a făcut să mă târăsc pe țărână și să mănânc țărână, ca apoi să își facă un alt supus și un alt favorit cu care să-și încarce lumea, să i-o ofere cu toate grădinile parfumate în care să-și gonească rușinile și cu animalele care să moară pentru a-l îmbuiba, chiar să îl lase a mă călca în picioare și a-mi zdrobi capul, crezând că eu nu pot decât să-i înțep femeia în călcâi, uitând însă că mai am puterea să-mi fac mațele venin și să îi dobor lutul însufleți, să îl car după mine în Gheena cea întunecată, unde să mă urc pe carcasa lui veșnic putrezindăca să îi arăt stăpânului cât de lungi îmi sunt colții.