Batman: Arkham Asylum a Serious Place on Serious Earth


Arkham

Arkham


Acesta este o bandă scrisă de un Morrison destul de tânăr, ambițios, proaspăt venit din brațele lui 2000AD, gata să aducă nebunia și excesul britanic în benzile americane. Este scrisă de un Morrison suprasaturat cu Lewis Carroll și Aleisteir Crowley și destul de supărat pe tratamentul la care a fost supus Batman după succesul lui Dark Knight Returns. Iar Morrison este un scenarist de benzi excelent, în general reușind să își insufle personajele cu umanitate, iar poveștile cu grandoare. Din nefericire are nevoie de un anumit tip de artist, cu care să aibă un anumit fel de relație. Cred că nu s-a înțeles cu McKean la fel de bine cum a făcut-o Gaiman. Pentru că are banda asta un pic mai mult haos decât este posibil de suportat la Morrison(cine știe, cunoaște). N-au avut sinergie cei doi creatori și chiar dacă scenaristul dă vina, mai mult sau mai puțin subtil, pe artist pentru atacul de simbolistică din bandă, se putea să își impună mai bine punctul de vedere.

În mod cert este … altceva, iar după părerea mea altceva este mereu binevenit. Altceva menține lucrurile proaspete și oferă perspective noi asupra banalului. Altceva deschide drumuri noi sau înfundă căi pe care nu ar trebui să se mai pășească. Altceva este ceea ce împinge industria și arta și cultura în față. Fie că este dureros sau nu, considerat de prost gust sau ridiculizat, nu ar trebui să ne fie teamă de altceva. Dark Knight Returns ne-a adus așa ceva, Watchmen, Black Orchid, Warlock, Dreadstar, Death of Jean-DeWollfe, Swamp Thing, MiracleMan, Mage și Grendel, ale lui Morrison Zenith și Animal Man, aproape tot ce a desenat Bill Sienkiewicz, sub presiunea intelectuală a anilor 70, deceniul ce a urma a fost plin de altceva. Dar care este scopul alternativei, dacă nu există o mișcare pregnantă în mainstream căreia nu să i se opună, dar căreia să-i arate alte căi atunci când cea pe care merge este prea bătătorită. De aceea, Arkham Asylum poate sta ca piatră de hotar pentru momentul când mediul a încetat să caute direcții noi și a început să se folosească de imensitatea de idei descoperite deja și nefructificată în întregime. Din nefericire, Arkham Asylum nu rămâne mult mai mult decât atât, o ultimă încercare de a căuta altceva.

În cele ce urmează voi încerca să scot ce e mai bun din bandă:

De 1 Aprilie deţinuţii din Arkham pun stăpânire pe azil şi se gândesc să dea o petrecere, iar pe lângă baloane şi mobilă, cererea lor finală pentru a elibera ostaticii este să le fie adus un vechi prieten: Batman. Dar Batmanul acesta, este ceea ce urăşte Morrison mai mult în benzile desenate contemporante. Este psihotic, întunecat, violent, complexat sexual; e un copil numit Bruce Wayne care se izolează în armura trupului perfect al unui bărbat numit Batman, transformându-și temerile și frustrările în agresiune. A luat Batmanul lui Miller şi i-a acentuat defectele până când uităm că acest cavaler întunecat ar trebui să fie un erou. Apoi i-a mai sucit psihicul un pic adăugând nişte elemente din The Killing Joke . În azil jokerul se joacă de-a psihologul cu Batman, trezind amintiri dureroase şi evidenţiindu-i incapacitatea de-a accepta sexualitatea, făcându-l să reacţioneze violent compromiţându-se.

În pararel se spune şi povestea lui Amadeus Arkham, fondatorul azilului, poveste care în mod bizar este similară cu cea a lui Bruce Wayne, până la partea cu îmbrăcatul într-un şoarece zburător, unde încep să difere modurile cum reacţionează la traume. În schimb ajunge să se îmbrace în rochia de nuntă a mamei sale, la un moment-dat. Deşi îi separă cam şaptezeci de ani, fără ştie, Arkham a devenit astfel primul antagonist al lui Batman, în primul rând ctitorind azilul în care se adună toate ororile zămislite de Gotham, gata să se înmulţească şi să crească, în al doilea rând văzându-l ca pe o forţă mistică, eternă, terfiantă, încercă să îl exorcizeze prin mijloace şamanice. Astfel, dacă furia lui Batman ajunge să călătorească prin timp şi să îi distrugă viaţa lui Amadeus şi Amadeus aproape că îşi omoară duşmanul necunoscut, prin perpetuarea propriei sale nebunii.

Cavalerul Întunecat ajunge să înfrunte pe rând o serie de deţinuţi, iar fiecare reprezintă un element al psihicului său tulburat pe care îl cucereşte. Astfel Clayface este frica de propria sa sexualitate, implicit de relaţii interumane, Doctor Destiny, cred că este frica de necunoscut, Killer Croc, pe care îl răpune într-o luptă cu puternice influenţe biblie, este haosul pe care îl transformă în ordine, Maxie Zeus este o reafirmare a credinţei sale în niciun zeu, iar The Mad Hatter este cheia, este eliberarea totală. El îi dezvăluie că metaforic sau nu, azilul este un cap, iar toţi deţinuţii sunt visele create în el. Iar capul este al lui Batman.

La sfârşit Bruce Wayne, copilul este asimialt; nesiguranţa, furia, violenţa, complexele se disipă. Rămâne doar Batman, etern, puternic, gata să iubească şi să învingă, sigur pe sine. Atât de sigur, încât e în stare să lase deţinuţii să îi decidă soartă. Cartea se termină pe un ton, aş spune, vesel, un pic melancolic, cu Jokerul invitândul să mai treacă prin Arkham. Asta a fost călătoria unui om spre maturizare, a fost încercarea unui om, un om la fel ca noi să îşi înfrângă demonii interiori.

De asemeni este şi o poveste care vorbeşte despre istoria benzii desenate, iar dacă extrapolăm un pic, despre cea a artei înseşi, vorbeşte despre încercările ei de a ieşi dintr-o perioadă haotică, întunecată, disperată, deconstructivă, spre una mai calmă, reconstructivă, care acceptă trecutul cu tot ce are. Vorbeşte deci despre reîntoarcerea la idealurile perioadei de aur a benzii desenate, dar cu mijloacele vizuale şi literare ale prezentului, dar şi despre intrarea în postmodernismul literar, care înglobează toate curentele precedente, dând în final naştere unei opere noi.

Vin totuși destul de multe probleme din cauză că Morrison a încercat să bage atât de multe teme şi motive, atât de multe simboluri care nu îşi au rostul încât ajunsesem să mă îndoiesc de capacitatea sa literară. Avem astfel elemente din Jung, din mitologia creştină şi cea egipteană, din Alice în ţara minunilor, avem tema travestitului care habar n-am ce caută, avem elemente din istoria benzilor desenate, avem ideile lui Crowley cu ale sale carţi de tarot, iar fiecărui personaj, în funcţie de context îi atribuie câteva zeci simboluri, rezultând într-un haos total. Poate Neil Gaiman (apropo, Gaiman a pozat pentru Batman) ar fi reuşit să le închege pe toate într-o masă coerentă, deşi cred că ar fi pierdut din impactul psihologic. Simbolurile şi aluziile funcţionează când sunt rarefiate, se repetă, dar metamorfozate, nu când ne sunt băgate pe gât de către autor. Dacă vreţi să nu fiți loviți cu toată forța impactului această paradă pompoasă şi kitchiosă de pretenţiozitate literară, nu citiţi scenariul cu ale sale comentarii.

P.S: Jocul e awesome(ish).

Anunțuri

Un gând despre „Batman: Arkham Asylum a Serious Place on Serious Earth

  1. Pingback: Manual de utilizare pentru Grant Morrison « Razvan Van Firescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s