Cu măruntaiele pe afară


Bărbatul, îngreunat parcă de întreg timpul, orbecăia prin întuneric. Sub tălpi simţea nisipul, în urechi îi răsuna spuma mării. Îl dureau rănile, externe şi interne şi de orice factură ar mai putea fi, îl durea lipsa oricărui crâmpei de amintire, orice care să îi fie legătură cu ceea ce percepea ca fiind realitatea. Ştia să omoare dar nu înţelegea ce înseamnă viaţă, dar ştia cum e să curmi una. Era frig ce se strecoară de la extremităţi spre corp, ca o sete repulsivă, îngreunătoare, siluitoare, ce sfâşia carnea numai pentru a se adăpa. „Dacă aceasă descriere ar fi poezie s-ar căuta sensuri ascunse. Dacă orice descriere din proză ar fi poezie s-ar căuta sensuri ascunse. Păcat ca nu e poezie”…un glas de copil? Senzaţia proaspăt trezită l-a făcut să îşi amintească, dar a fost întrerupt de acel glas de copil, acum parcă afară din gândurile sale:
„De ce îţi începi mereu astfel poveştile, bătrâne? Fă-le un cap(doar unul) şi dă-le o coadă, dacă e de peşte ai grijă să aibă gust bun. Mă oboseşte metaficţiunea de la o vreme.”
Cel ce stătea asudând în nisip se ridica şi a văzut un foc arzând şi o creatură bipedă(oare arăta asemenea-i) cu cap mare, aproape cât torsoul trapezoidal, rânjea printre limbile trandafirii de foc.
– Nene, spune-mi o poveste! To rog! Nu am mai auzit o poveste buna de mult timp.
Îşi culcă ochii la pământ a melancolie şi faţa spunea plictiseală. Continuă:
– Bătrânul indrugă aceleaşi lumi vechi, simulate, în care se joacă cu Visătorii, asemeni ţie, eventual cu Transcenderii săi. Mie îmi plac alea cu nebuni, în special Malaka, dar ele sunt foarte rare. Aşa că o să îmi spui o poveste, nu?
Chipul îi radia lumină şi curiozitate acum.
Bărbatul avea nevoie de acel foc, pentru a-şi vindeca rănile şi pentru a îşi păstra minţile, sănătatea mentală prin căutările din vacumul interior şi întunericul exterior. Cum nu ştia nimic, se chinuia să inventeze ceva.
„Era ziua primului său cântec. Instrumentul trebuia ales pe loc dintre cele cinci care zăceau sau tronau lângă el. Un grubon lat şi cenuşiu, stătea chiar deasupra capului său. Cântecul umplea stomacuri cu vibraţii şi făcea felurite arome să plutească în aer. Cu toate acestea bruboniştii erau dispreţuiţi de familia sa. Senzaţia de gust era privită ca inferioasă sentimentului visceral. La stânga şi la dreapta sa erau un bajoo, respectiv un vali(cu accentul pe i). Versiuni similare şi totuşi diferite, erau un cadru metalic cubic, în general, care adăposetea miriade de corzi din tendoane animale sau, respectiv, fibre vegetale. Cereau o iscusinţă imposibilă numai pentru a putea produce scântei colorate. Bajool cânta dulce şi lent, iar maeştri săi creau comedii sau romanţe care umpleau inimile de răs şi pasiune. În schimb valiul putea naşte în aceleaşi inimi drame infernal de dureroase sau să le sfâşie prin tragedii. Dar micuţul era lipsit de imaginaţia necesară folosirii acestor intrumente chiar dacă deţinea iscusinţa necesară.”
– Mă plictiseşti, nene!
Bărbatul se descuraja oarecum, văzând tentativa sa fiind primită cu prea puţina milă, chiar dacă era un neiniţiat care îşi recunoştea lipsa de iscusinţă în crearea operelor de artă.
„ Mai era la câţiva metri în faţa sa un ajav. Unea un instrument de suflat cu unul cu corzi. Sunetul din suflare se unea cu cel al vibrării corzilor, prin apăsarea unor ciocănele care loveau încet firişoarele în camera de rezonanţă ca un stomac, dar si blocau sau lăsau aerul să intre. Sunete agonizante sau orgasmice putea ieşi prin ţeava acelui intrument, fiecare vindecând o afecţiune, deşi de multe ori era nevoie de combinaţii de cântece şi sunete în acelaşi timp. Trebuia adunată o bază de cunoştiinţe atât prin practică cât şi prin studiu foarte temeinică pentru a şti când şi cum trebuia folosit. În schimb, chiar la picioarele sale, stătea un vitraj. Alungit şi metalic, lama sa era subţiată elegant spre vărf. Măiestrirea tehnicii şi cunoaşterea durerii, cât şi perfecţionarea trupului erau necesare pentru aceasta. Gândul la ororile pe care le-ar fi putut crea…”
– Termină şi spune-mi ce instrumen a ales!
– Nu a ales nimic, încă. Vrei să îi spui ce să aleagă?
– Vitrajul, să spintece oameni cu el!
– Dar nu e o armă! Adică este, dar nu aşa cum îţi închipui tu că ar fi. Întradevăr o viaţă de brubonist ar face o poveste patetică, dar de ce să nu îl facem bajooist? Scriitori şi cântăreţii sunt oamnei ce fac vieţile noastre să fie minunate!
De unde ştia de arme şi artişti şi traiuri, dar mai ales de unde ştia ce e aceea viaţă minunată?
– Eu tot vreau să îl fac războinic. Bătrânul îmi spune că are ceva experienţă cu asta. Adică cu războiul şi toate celea. A mai scris ceva de genul.
– Cum îţi este pofta tinere domn, îl voi face să aleagă vitraju, dar acum lasă-mă să mă odihensc un pic.
***
„Bătrâne…”
Bătrâne? Batrâne! El era bătrânul.
„Bătrâne! Trezeşte-te! Se stinge focul”
Simte miros de mare care se confundă cu ideea mirosului de mare din visul său. Aude valuri ce se contopesc cu valurile din craniul său. În gura reală are nisip, în cea din vis..Nu mai visează, doar simte, visul s-a risipit. O palmă micuţă şi aprigă i se lipeşte de obraz.
– De ce naiba ai făcut făcut asta?
– Credeam că ai murit. Dormeai pe burtă, deci putea foarte bine să îţi intre destul nispi prin nări în plamâni până să îi facă sa urască aerul, iar tu să te sufoci.
Zâmbetul de pe chipul copilului acoperă întreaga figură, ca un tatuaj vesel ce se dovedeşte a fi morbid.
– Dar acum că eşti în viaţă, poţi să te duci să cauţi lemne.
Focul pâlpâia încet. Cât se putea vedea…tot ce se putea vedea era ori apa ori plaja roşiatică în lumina limbilor arzătoare.
– Auzi…eu am dormit toată ziua?
– Ce-i aia?
– Zi?
– Da…aşa…zi. Ce-i aia?
Chipul i se chirci brutal într-o parodie a zâmbetului, acum fiind tâmp şi fad.
– Când nu e noapte…
– Oh…Da aia ce-i?
Deranjat, buimac, cu durere de cap, enervat de nisipul care dorea cu orice preţ sa faca parte din carnea lui şi să îi patrundă prin aproape toate orificiile. Era toate acestea şi încă multe altele, nu putea să computeze cum trebuie enunţurile băiatului ciudat.
– Ca acum.
– Oh…Du-te după lemne.
S-a ridicat şi a simţit cum sângele îi goleşte craniul. Era întuneric şi lumina prea slabă, totuşi căuta lemn de foc pe o plajă aridă, uscată goala.
– Bătrâne!
– Ce mai e?
– Cum e când e zi?
– Cum e când e zi?

Repetă bătrânul pentru amintiri care îşi făceau loc prin conştienţă, galopând sau şerpuind, împânzind tot ce era alert în mintea sa. Alerga plângea, râdea, îmbrăţişa, îl durea dintele, îl durea genunchiul, îl durea ceva necunoscut până atunci, plângea râzând, stătea, privea, urla, tăcea. Cine făcea toate acestea?
– Mai eşti acolo, bătrâne?
– Poftim?
– Te-ai oprit brusc şi ai tăcut. Deci, cum e când e zi?
– Lumina, cum să fie…
S-a plimbat pe nisipul negru udat de foc fără să găsească nimic. În timp ce se întorcea spre focul hămesit s-a împiedicat de o creangă la fel întunecată precum restul peisajului. A târâit-o până la tabără şi a hrănit flăcările cu ea. Fascinat de dansul limbilor roşii din jurul lemnului, şi-a întins şi el uşor mâna printre flăcări. Îl lingeau, iar saliva lor îi făcea carnea să fiarbă şi pielea să se topească, vezicule uriaşe să apară, să plesnească sfârâitor lăsând în urma lor numai osul alb, ce devine negru încetul cu încetul. Şi-a retras curios şi incitat mâna.
– Poţi să continui povestea acum.
– Ce-am zis că alege?
– Vitrajul! Vitrajul! copilul ţipa cuvintele cu un entuziasm sinistru, dar nu îl afecta pe bărbat.
– Aşa…
”Pentru fiecare intrument, e nevoie de o anumită chemare, un anumit spirit, acel ceva care ne deosebeşte de alte persoane deosebeşte şi tipul de instrument care va modela viaţa. Odată ce ia în palmele sale micuţe mânerul, lama a început să vibreze, iar sunetul ei a inundat întreaga cameră. Din acea zi, ştia că îi este sortit să îl mânuiască.
Când s-a întors acasă, şi-a găsit numai născătorii exersând la valiurile lor. I-a fost mereu frică de ei. O teamă morbidă îi plutea prin sânge când se apropia de femeia din uterul căreia a ieşit. Avea prieteni, mulţi prieteni, care erau mult mai ataşaţi de nascători, aproape la fel de mult ca de crescători, dar el, când privea în ochii celui din a cărui sămânţă a fost creat…ar vrea să moară, să dispară să renege existenţa. Acelaşi lucru îl simţeau şi ei, cel puţin se comportau de parcă l-ar urâ, dar acea ură era amestecată cu altceva. Ceva mlăştinos.
L-au văzut cu lama lungă cât el în braţe, şi-au scăpat intrumentele din mâini şi l-au îmbrăţişat. L-au îmbrăţişat cu toată iubirea şi teama şi furia şi plăcerea şi disperarea reprimată de-a lungul anilor despre care nu are niciun rost să vorbesc, mai ales ţinându-se seama de capacităţile mele narative obscen limitate.
El nu înţelegea de ce acele persoane reci îl încălzeau acum, deşi mai bine spuneam că nu vroia să înţeleagă. Lama pe care o ţinea încă în mână a început să plângă şi ea, dar nu cu apă sărată ci cu sângele tuturor celor din îmbrăţişare. A aruncat-o speriat, văzând, trăind parcă experienţa altcuiva, amintindu-şi ceva de neamintit în acelaşi timp. Atunci a înţeles ce înseamnă a fi un vitranjist. Înseamnă că pentru el, a început era plângerii.”
– Prea trist şi cam exagerat, bătrâne.
Dinţii băiatului îi scânteaiu în focul proaspăt îndestulat.
– Ai un pic de răbdare!
***
– Mă plictiseşte genul ăsta de povestire, cu drame familiale şi suferinţe neînţelese, sterilitate emoţională etecetera.
– Multe te mai plictisesc pe tine, după cum observ.
– Mă întreb de ce reciclează bătrânul mereu temele astea?
– Poftim?
Faţa băiatului a rămas precum o mască zânbăreaţă ce îşi adânceşte privirea în ochii bărbatului.
– Ştiu!
– Ce?
– Spune ceva interesant…
– Cum ar fi?
– Schimbă brusc subiectul povestirii!
– Acum nu. Aş vrea să mă plimb un pic.
Brusc piatra feţei îi devein moale şi zâmbetul copilului se zbătea frenetic între furie şi plans.
– Nu!!!
Ţipătul era animalic, strident, sălbatic şi aproape mort.
– De ce?
– Nu e bine…
– Va fi bine.
Bărbatul s-a ridicat, s-a scuturat de nisip. Şi-a dat seama că avea hainele sfâşiate, rupte, arse, mototolite, rumegate, putrezite, muşcate, găurite, mestecate vomitate, defecate. Şi-a zis că nu contează şi a început să îşi lase paşii pe nisipul udat de valuri. Nu vedea aproape nimic, în schimb auzea trosnitul lemnelor în foc, scrâşnitul mersului, respiraţia scăzută a mării.
Vântul îi rupea încetul cu încetul bluza, i-o transforma în praf şi îl contopea cu nisipul. Briza îl făcea să îi fie frig. Frigul şi răcoarea i se strecura prin spate, pe sub coaste, se jucau un pic pe braţe, s-au înfipt în muşchi, în vene, …un glas de copil ”Bătrâne, am un sentiment de déjà-vú, las-o mai moale cu anatomia”…din vene în nervi. De acolo frigul îl săgetează în creier sub formă de substanţe chimice, de fapt chei pentru amintiri încuiate în cuşti din durere. Era un foc mare şi erau mulţi oameni în jurul săi.
A deschis ochii şi s-a gâsit singur în întuneric uterin, prenatal. Mergea, dar nu simţea greutatea trupului apăsând greautatea pâmântului, respira dar nu i se umflau plămânii, auzea cântecul vid al nimicului şi simţea cheliceri cum îl străpung…
Băiatul stătea şi plângea deasupra sa. Faţa îl ardea a urme de degete si palme şi monturi. O teamă neagră încă îi plutea prin sânge. L-a dat pe copil la o parte şi s-a ridicat în capul oaselor.
– Ce s-a întâplat?
Printre lacrimi îi şuierau cuvinte.
– Spune povestea!
– Te rog, ai idée ce mi s-a întâmplat?
– Spune naibii povestea dacă nu vrei ca totul să se termine!
Bărbatul privea în gol rememorând fapte:
“Târfa virgina se juca cu avajul făcând bărbatul să simtă ţepi de plăcere cum rupe în carnea sa nefarică, cum îl penetrează agonizant. Unele tinere din anturajul ei îl îndestulau cu parfumuri şi miresme afrodiziacale din micuţele lor gruboane, iar altele îi arătau trupuri sonore şi îi trimiteau gânduri obraznice din corzi. Şi-a distrus familia, cariera, viaţa, sănătatea pentru a ajunge aici în faţa ei şi nu regret nimic, nu regret frumuseţea distrusă a soţiei, lacrimile ei ale copiilor sau chiar ale … nu regret sentimente călcate în picioare dezamăgiri şi vise date cu piciorul, căci simţea cum se naşte din nou. Ştia acum că şi fătul simte chinul mamei, iar durerea îl face să uite totul, naşterea fiind doar un alt fel de moarte. Fesele şi sânii darnici , braţele roze şi picioarele ce îl înconjurau, îl scârbeau acum, vroia să se întoarcă de unde a venit, să pătrundă înapoi în uter prin canalul vaginal. S-a repezit asupra ei cu mintea învolburată, spumegând orgasmic, deşi cântul a încetat, melodia încă vibra în craniul său, atât de puternic era talentul Virginei. Ştia că nu o să reuşească, când a simţit lama vitrajului strecurâdu-i-se printer coaste o ştia şi mai bine, iar când a început să vibreze nu mai ştia nimic, căci sângele şi carnea şi fierea LUI au pătat patul alb al Virginei. Ea a luat ce a mai rămas din capul său, l-a sărutat pudic pe obraz şi i-a spus:
– Nu eşti tu acela…nici tu nu eşti acela.
S-a uitat un pic în jur:
– Fetelor, haideţi să facem curat!”
Faţa copilului lumina extaz acum:
– Sânge…
Focul, îl privea pe bărbat, îl obliga să îşi aproprie şi cealaltă mână de el, numai că acum simţea, cădura şi durerea cum îi inundă nervii şi cum un monstru invizibil din lăuntrul său îi retrage violent braţul spre siguranţa propriului corp.
Copilul continuă apoi nesatisfăcut:
– Dar prea puţin…şi nu mă atrage deloc erotismul.
***
– Am continuat povestea, eşti mulţumit?
– Nu e vorba dacă sunt eu mulţumit, ceea ce vreau eu nu are nicio importanţă.
– Atunci de ce îmi dai indicaţii? De ce îmi spui cum vrei sa fie povestea?
Copulul s-a întors cu spatele la bărbat. Scâncea încet, inegal, repede, necunoscut. O altă avalanşă de senzaţii îl zdrobi sub fluxul de informaţii descătuşate, de data aceasta însă nu erau instincte, erau mult mai mult.
– Stătea chircită în poziţie fetală, scâncea ca tine. Pe pat, jos, dintre picioare, curgea un firicel de sânge, o pată impură de roşu, iar ea plângea, lacrimile i se prelingeau pe gât în jos pe cearceaf, altă pată, pură, nobilă…şi mă simţeam puternic. Cum dracu să mă simt puternic. Am distrus ceva, am vătămat ca orbit de animalul himeric ce sălăşluia în mine. El era fericit, eu eram fericit…
Băiatul şi-a dat capul atât de mult pe spate încât a căzut cu capul în nisip. Râdea, râdea, râdea atât de puternic încât se sufoca.
– Scâncea asemeni mie, zici? Cine era? Târfa din poveste? Tu erai acela? Cel ce şi-a distrus viaţa pentru nişte labii proaspete?
– Nu…nu cred…fata aia era adevărată, am mirosit-o, am gustat-o, atins-o în toate felurile. Virgina era…doar o poveste.

A stat câteva secunde şi a privit în gol, realizând ca ceea ce i-a stârnit noile amintiri a fost o minciună, iar acum copilul distorsiona adevărul, transformând-o din martir pângărit, în stricată ordinară.
– Du-te dracului. Cine eşti ? La naiba…nici nu ştiu cine sunt. Cine sunt?
– Bătrâne, trebuie să o luăm de la capăt? Cred că da. Aşa sunt regulile. Diferenţele de nuanţă contează mult mai mult decât diferenţele majore.

Ochii copilului începură să se învârtă în orbite, hipnotic. Vocea copilului răzbătea în capul bărbatului din nou: „nu cred să mai fi folosit cuvântul acesta, hipnotic, mereu mi s-a părut steril şi mult prea exploatat, iar bătrânului la fel”. Totuşi figura acum tâmpă a băiatului nu îi sugera nimic, niciun gând creativ sau critic. Poate era alt copil care vorbea? Alungă acest gând.
– Bătrâne, trebuie să te duci după lemne
Bărbatul ieşi din prinsoarea gândurilor şă se uita spre întunericul din jurul focului.
– Nu îţi fie teamă, atât timp cât te duci cu intenţia de a aduna lemne, nu vei fi scos afară, ai încredere în mine.

„Ai încredere în mine.”Glasul piţigăiat răsuna cu ecou în craniul său, ca o reafirmare, de parcă atât timp cât purta acele cuvinte asupra gândurilor sale, s-ar fi servit de ele ca de o amuletă protectoare, un crucifix împotriva demonilor.

„Ai incredere în mine.” Căuta, înota prin întuneric, focul se depărta, focul era sigur, durerea sa şi căldura sa erau reale, căci erau posibilităţi cu probabilitate maximă, focul nu putea să fie rece şi dacă îşi înfingea mâna printre limbile sale lacome, nu ar fi simţit plăcere ci agonie. Nu acelaşi lucru se putea spune despre întuneric. Întunericul înseamnă libertate absolută, posibilităţi absolute, şi nerealizabile până la ivirea luminii, totul de la agonie la cel mai inuman extaz.

Se simţea mângâiat printr-o membrană moale şi elastică, zgomote ajungeau distorsionate la el, dar ecoul „Ai încredere în mine”, era mai puternic, entropic. Din nou s-a întors dezamăgit spre foc pentru a se împiedica de un lemn. Şi pe acesta l-a aruncat focului, l-a sacrificat sperând să îmbuneze acel zeu primordial atât de inferior.

– Bănuiesc că acum vrei să continui povestea.
– Atât de repetitiv devine formatul?
– Da.
– Atunci nu o să spui acum povestea, o să îţi povestesc eu ceva.
– Ar fi o premieră.

Copilul se ridică din nisip, ridică mâinile în aer, efectiv în cer, pe unde îi treceau palmele stele se aprindeau. A ajuns undeva la mii de ani lumină depărtare, nu i-au îngheţat, nu s-au vaporizat, nu au plesnit din cauza vidului, nu s-au degradat genetic din cauza radiaţilor necunoscute, ci au căpătat strălucire demnă de o nebuloasă proaspătă. Bărbatul putea să urmărească braţele copilului, să călătorească de-a lungul lor la viteze hiperluminice, până la palmele şi vârfurile degetelor. Îşi simţea spiritul parazitar, murdar şi îi plăcea. Copilul îl speria, făcea să se trezească în adâncul psihicului său, printre reprimările atât de adânci ceva…Atât ceva. Căci era necunoscut şi imposibil de cunoscut, o umbră a unui gând, urma unei senzaţii imprimată şi pierdută adânc printre sinapse.
Palmele i s-au înfăşurat în jurul unui soare, soare a nouă planete, l-au îmbrăţişat cu mai multă căldură decât oferea şi l-au zdrobit cu iubire, i-au ascultat ţipetele de agonie, le-au ascultat şi pe cele ale miliardelor de fiinţe care murea odată cu măreaţa stea, iar din astru nu a mai rămas nimic decât un sul de hârtie îngălbenită de timp.
Brusc, s-a trezit privind la copil, cum îi întindea sulul:

– Ţine, citeşte!

Copilul îl privea cu bucuriea greu inteligibilă, zâmbetul îi unea din nou urechile, dezvăluia cu generozitate dinţii şi ochii se arcuiau mieros.
Bărbatul a desfăcut pergamentul s-a uitat cu teamă, mult timp la el.

– Minunat, nu?
– E o pată mare şi pătrată de cerneală!
– Da…ştii cum se spune despre sclupturi? Că ele sunt deja în piatră?
– Aici ar putea să fie orice poveste…
– Acolo sunt toate poveştile, toată existenţa, cum dintr-un bloc de piatră poate să iasă orice formă imaginabilă, sau cum toate formele imaginabile, cum toate sclupturile la un loc formează un imens bloc de piatră, la fel şi asta.
Apoi a început să râdă sacadat şi să îşi lase saliva să îi picure din gură. Ţine limba scoasa afara, un strop mare şi văscos se scurgea lung până la pământ, apoi l-a supt.
– Tare, nu?
Şi a început din nou să râdă.
– Bănuiesc că ACUM trebuie să mă reapuc de blestemata de poveste.
Copilul se juca iar cu saliva şi în loc de răspun verbal doar îngână din cap.
– Poveasta…”Copilul stătea în faţa a trei oameni, i-au cerut să i-a vitrajul său în mâini şi să cânte trei note, note uşoare, de obicei inofensive. Aşa i s-a spus. Vroia să fie cât mai bune, le-a cântat cât mai bine, să îşi facă născătorii şi crescătorii mândri, când într-un final îi va reîntâlni. Timid, luă lama de mâner şi începu să o facă să vibreze lent, lung. Sunetul a fost aproape perfect. Se concentră şi mai mult, îşi întinse şi mai mult muşchii firavi, la a treia notă era plin de sudoare, dar era perfectă, sunetul era perfect. Zâmbea bucuros, se uită în faţă aşteptând un răspuns pozitiv. Văzu că pe scaunele din piatră nu mai stătea nimeni. Văzu ca biroul din faţa lor era spulberat, văzut un dulap din faţă care masca o uşă rupt în două, văzu într-o gaură din perete o mînă însângerată care ţinea un vali. Nu ştia ce s-e întâmplase, nu vroia să ştie, vroia să lase vritrajul jos, vroia să se întoarcă la crescători, acasă, să se joace, să facă scântei din note, să condimenteze pietre, să uite.

Patru mâini au venit şi i-au luat, pe el şi pe lama, i-au depărtat, pe copil l-au târât întro cameră cu alţi patru copii, doi plângeau, el plângea, unul se uitau când la cei care plângeau când la al cincilea. În scurt timp toţi patru se uitau la al cincilea şi împietrerau. Cred că erau mai tineri decât tine, cred că aveau 5-6 ani, cred că nici nu ştiau ce e acela sânge sau ce e aceea moarte. Mai puţin al cincilea, căci el ştia prea bine. Îşi îmbrăţişa lama, pe care o iubea mai mult decât îşi iubea propria mamă, căci lama l-a ajutat să scape de ea. Niciun adult nu a avut curajul să îi despartă, sau poate nu au vrut. Stropi purpurii încă se scurgeau de pe gardă în jos, prin canalele ce de obicei conduc aerul, până pe podea unde umpleau covorul verzui cu o pată maronie, încontinuu crescândă. Ochii lui negri aveau sclipirea cunoştiinţei, îşi lingea lama din când în când, uneori tăindu-se pe limbă. Îl fixă pe nou venit, se uita la el de parcă înota prin craniul său de parcă încrengăturile arcurilor cerebrale erau aceleaşi la amândoi de parcă ar fi fost făcuţi din aceeaşi carne şi acelaşi sânge, de parcă au ieşit din aceeaşi celulă ou, din acelaşi ovul, fecundat de acelaeaşi spermii, dar mai important de parcă împarţeau acelaşi suflet.

Uşa se crăpă şi un cap păşi înăuntru, desigur capul era o persoană, un om, căci avea ataşat un trup, dar acesta era auxiliar, uitai că îl are căci faţa şi urechile şi gâtul poate te făceau să uiţi că avea altceva, sau că era altceva decât un set de emoţii.

– Copii, ştiiţi de ce sunteţi aici?
Copilul cu ochi negri îndreptă vitrajul spre bărbat şi întrebă râzând neomenesc, asemeni unei umbre, dacă o umbră ar putea să râdă, la fel ca atunci când am mâncat bambus şi am ştiut că e gustul verdelui…”
– Ce vrei să spui cu asta?
– Sincer, nici eu nu ştiu.
– Strici atmosfera.
– Sau creez alta? În orice caz:

– Ca să îţi ascultăm poveştile?
Adultul cu faţă mieroasă zâmbea şi nu numai cu buzele, zâmbea cu dinţii, cu ochii, aşa cum zâmbeşti tu uneori, zâmbea a bucurie sincere şi curată lipsită de pasiune sau de cauză, zâmbea ca o stare a finţei. S-a apropiat uşor de copil, îl mângâie pe creştet, îşi scoase un vitraj micuţ de la brâu şi începu să lovească de craniu, lovea, lovea, lovea iar şi iar fără să mişte un muşchi de pe expresia facială. Ochii copilului deveniră complet negri, a sânge, sânge îi curgea şi din nas, îi ieşea şi din gură, îi păta hainele, i le lipea de corp şi se coagula suspect de repede. L-a trântit cu faţa de podea lăsându-l să se încece în propriul său sânge bolnăvicios, tulbure, înnecăcios care a început să se scurgă şi din urechi. Într-un final l-a ridicat şi i-a dat o batistă să se şteargă. În timp ce se ştergea l-a apucat râsul, dar nu părea să îl deranjeze asta pe adult.
– Patru dintre voi vă aflaţi aici pentru că aveţi ceva ce alţii nu au, pentru că voi aveţi mult mai mult talent decât ceilalţi în a vă exprima. Notele acelea, când sunt cântate de persoane ca voi au efecte speciale, în primul rând anulează iluziile create de alţi muzicieni, căci în faţa voastră era o antecameră şi acolo se aflau de fapt adevăraţii instructori, aşa cum aţi observat. În schimb, ceilalţi doi, voi sunteţi aici pentru că nu aveţi unde altundeva să vă duceţi, voi sunteţi nişte animale, sunteţi scârba vieţii sunteţi existenţă refulată din iad. Sunteţi monştri buni numai să lasaţi cadavre în urma voastră. Cadavre măcelărite, sfârtecate, violate, sfâşiate, mutilate, în care să rămână pentru vecie notele şi seva voastră.
Faţa calmă ca de marmură ieşi din cameră de parcă tocmai ar fi urat o noapte bună copiilor. I-a lăsat în haos, toţi se priveau între ei, încercând să afle pe celălalt monstru, aveau gânduri criminale pentru amândoi, doar că le era teamă de al cincilea . Numai cel cunoscut stătea, încercând să distingă formele din nou, aţintit totuşi spre copilul nostru, pe care l-am urmărit în poveste, ştiind că sunt la fel.”
***
Bărbatul stătea pe nisip şi se cufunda în somnulu unui mort, revendicând liniştea dinainte de a fi cel mai viu dintre oameni, cu cea mai acută percepţie, concentrată asupra singurului lucru demn de ea, băatul.

– Desigur bătrâne…normal. Da…dar vezi, este cam reticent în a-mi accepta sugestiile…staii! cred că s-a trezit.
Focul ţipa şi trosnea, se freca de aer, încerca să se înalţe, să se curăţe, gemea, plângea, se agita. Era bine hrănit, sătul. Îi lumina hectic, roşu şi galben şi verde şi alb şi acea culoare inimaginabilă, imperceptibilă, pe care o poţi vedea numai în vise, focul îi spăla cu a sa căldură, le năştea şi alungea umbrele pe pământ, până atingeau apa şi spuma mării. Umbra bărbatului s-a ridicat odată cu el, a ridicat-o pe cea a copilului şi a trosnit-o de pământ într-o smuncitură lungă de la un colţ al lumii la celălalt.

– Cine e bătrânul? Cine este acest bătrân cu care vorbeşti şi despre care îmi spui rar şi din greşeală câte ceva?
L-a pocnit cu dosul palmei, copilul zăcea în nisip ca o păpuşa care şi-a tăiat sforile, nehotărât şi stupefiat.

– Răspunde-mi, la naiba! Ce se întamplă? Ştii, nu e aşa? Trebuie să ştii!
Umbra împreună cu al său corp s-au trântit la pămân alături de copil şi au început să scâncească, acel plâns al unui om care nu mai poate îndura lanţurile înfipte în fiinţa sa, care îl sfăşie în toate părţile, îl mănâncă, îl muşcă, îl rod. Era haotic, era o luptă, şi aş spune că era sângele sufletului şi nu lacrimile sale, dacă nu m-ar atenţiona băiatul că e un kitshc imaginea asta.

Băiatul s-a ridicat, murdar şi vânăt, a început să privească în ochii bărbatului, în timp ce ai săi au început să se rotească în orbite. Se sfârtecau, se smulgeau din nervul optic, se inroşeau precum cărbunii, până au căzut. În locul lor au rămas orbitele goale, curate în mare parte, doar puţin înnegrite.

– Înţelegi ce am făcut pentru tine? Nu răspunde, nu întelegi! Acum tot ce mi-a mai rămas este povestea. Povestea ta. Cine este bătrânul? Îţi voi spune când vei termina povestea. O intrigă un pic cam târzie, dar nu-i vina mea, nici a ta. E a bătrânului. E leneş şi nu gândeşte în perspectivă. Ar trebui să începi să bănuieşti cine e. Până atunci…poveste…poveste…povestea…povesteşt- e…povestirea…povestitotule…poveştii…acum … poveste…poveste…

A continuat, repetând cererea. Bărbatul s-a îndepărtat de copil, privindu-şi mâna plesnită în foc, neagră, scheletică şi nu a simţiti nimic. Era ca propria lui persoană, iar carnea de pe el trebuia căştigată, nervii crescuţi, pielea cultivată, simţea că în momentul acela nu era încă nascut. Era asemeni copilului. Tot ce le-a rămas era povestea.

„ Era noapte, iar copii dormeau în camerele lor, păziţi, izolaţi, observaţi. Copilul nostru, eroul poveştii, dacă pot să îl numesc aşa, strângea pătura, o îmbiba cu lacrimile lui sărate…”

– Nene!

– Da? Nu crezi că e cam banal? Lacrimi sărate? Spune şi tu: pătura sugea insaţiabilă lacrimile, căci în ele era toată durerea şi toată spaima fiinţei de a fi om. Adică, pătura, ca orice obiect inanimat vrea să găsească omul.

– E prea filozofic, nu are nicio legătură cu povestea şi e o tâmpenie. Acum lasă-mă să continui.

„Uşa s-a deschis şi o siluetă a pătruns în camera sa, târâind o lamă mai lungă decât purtătorul, ce lăsa dâre pe podea. Sclipeau negru roşiatic în urma de lumină din crăpătura uşii. Şerpuitor, se apropia de pat.

– Mi-e frică. Pot să dorm cu tine?”

– Încă o întrerupere dacă îmi permiţi. Poţi să specifici cine cu cine vorbeşte? Devine de neînţeles la un moment dat.

– Încă nu am avut asemenea probleme.

– Vei avea.
Bărbatul oftă, dar continuă:

„Silueta era copilul…nu. Monstrul, cel asemeni lui. Fără să aştepte un răspuns s-a băgat în pat lipindu-se puternic, parazitic de celălalt. Pentru prima dată de când a pus mâna pe el, a lăsat vitrajul jos pe podea, cu dezinteres şi dispreţ. Bătaia inimii celuilalt băiat era mai puternică decât orice i-ar putea oferi instrumentul. A început să vorbească:

– Te-am cunoscut din prima clip. Eşti la fel ca mine. Eşti un om al urii şi al minciunii, al agoniei şi al măcelului. Cel puţin asta sunt eu. Dar tu…tu poţi să fii şi altceva, poţi să fii mult mai mult. Iar eu te voi proteja. Te voi apăra de cei care vor vrea să îţi facă rău.
Copilul tremura, plângea şi mai mult, ardea. Monstrul îl strângea puternic deşi se chinuia să se dezlipească. Simţea că nimic nu este posibil împutriva celuilalt, aşa că a cedat. S-a potolit, iar strânsoarea a devenit atât de puternică încât carnea unuia era şi a altuia. Apoi monstrul continuă:

– Cum de nu ţi-e frica să dormi singur? Ştii că ceilalţi şi-au dat seama că eşti ca mine. Şi-au dat seama că pe tine te pot omorâ. Dormi liniştit, te voi apăra. Ai încredere în mine!”

– S-a întâmplat ceva bătrâne?

– Nimic, de ce întrebi?

– Te-ai oprit brusc- S-a terminat povestea?

– Nu.

„ Tot monstrul vorbea, căci cuvintele copilului erau măcinate cu mult înainte de a ajunge în gură:
– Nu ai niciun nume, nu? Nici eu, nu avem nevoie de unul. Am un nume numai al meu, din nefericire nu ţi-l pot cânta.
Monstrul adormi liniştit şi la fel şi copilul, unul lângă altul.”
***
– Sper că nu vor întreţine relaţii sexuale. Erotismul explorator homosexual nu m-ar atrage deloc. Nene…Mă asculţi?

Dar băratul nu auzea. Privea extazul limbilor de foc, căci vedea în ele propriile gânduri, se reflecta povestea în jocul lor entropic. Îi zgâriau retina, sărut de lumină cu sărut de lumină, dar nu se putea opri.

– Crezi că mai vrea hrănit?
– Cine?

Copilul era distras, parcă uită ceea ce întrebase înainte, memoria negăsind informaţia demnă de a fi asimilată. Bărbatul, în semn de răspuns, întreptă mâna neagră spre foc, nu mai ştiu care era cea arsă. Palma atârna moartă, bălăngăninduse ca un accesoriu morbid, încet în faţă şi înapoi, degetele lovindu-se între ele.

– Ah! Focul. Nu, nu cred. Tu îl înfometai. Cu dorinţa ta de explorare, cu teama ta faţă de acest loc, cu negarea faptului că vrei povestea. Dacă nu vrei povestea, nu vrei nimic, aşa ca se stingea. Dar eu, câtă mândrie se putea alătura discursului său, te salvam, îţi arătam că nu e nimic înafara poveştii. Te-ai vindecat, îar acum vrea numai să protejeze şi să ajute, vrea şi el…poveste.
– Deci…
– Ce?
– Nimic.
– Spune!
– Taci!

Era o lume mică şi frumoasă, un copil, un foc , dar cel mai important, o poveste.

„ Nu aş putea spune dacă era aceeaşi noapte, dar era o noapte ca aceea şi ca celelalte care au urmat. Monstrul se strecura calm în camera, nepătruns de disperarea pietrificată, inertă, terifiantă până la paralizie, a copilului. Târia după el vitrajul veşnic mânjit de sânge, îl lăsa la podea şi se băga în pat, încercând să adoarmă. De obicei adoarme. Într-un final, când îi simte respiraţia regulându-se, când somnul fură masca monstrului şi lasă în loc un alt copil, adoarme şi celălalt. Într-un final. Tremura scârbit, speriat, îngrozit de creatura umanoidă ce se înfingea lângă el, îl simţea ca fiind crescut din el, gând ce îl umplea de spasme tăcute.

Strângea cearceafurile în pumnii micuţi, se ghemuia în acea poziţie în care era înainte să intre pe lume şi răbufnea în rafale de lacrimi, sărate şi alunecoase. Spera să nu fie auzit, simţit, crezut, realizat. Slăbiciunea înseamnă moarte. Moartea vine prin chin. Chinul e provocat de inamici. Inamicii sunt mereu monştri. Asta l-a învăţat chipul cu corp, asta şi-a tipărit pe inimă. Asta nu respecta acum, când mosntrul dormea lângă el şi ar trebui să ia vitrajul şi să îl spulbere în nefiinţă, în tăcere. Slăbiciunea îi făcea milioane de cricifixe să îi treacă prin piele, să se lipească de carne şi să i-o smulgă. Apoi, l-a simţit asupra sa, cu ochi ageri şi treji, puternici şi penetranţi, cu mintea limpede, cu mişcările calculate şi conştiinţa acută.
– Nu poţi dormi, nu?

Monstrul era senin, vocea pătrunzătoare. Nu înţelegea că el era cauza tulburării, nu înţelegea că nu îl proteja de teamă.
– Îţi voi spune o poveste. Pe mine mereu mă adorm poveştile. Ce-i drept, nimeni nu mi-a spus niciodată una la culcare. Doar atunci când mă imploră să nu mă înfig în ei şi să le macini rinichii. Atunci, îmi înşiră vieţile lor, unele interesante, să nu fiim încăpăţânaţi şi nihilişti, altele nu prea, îmi înşiră orice le vine în minte. Dar în loc să îmi spună cât de mult le place viaţa, îmi spun , motivaţii, obiective, motive pentru care să nu îi omor. Dacă unul singur mi-ar fi spus cât de mult iubeşte apusul sau răsăritul sau cerul sau florile sau apa sau aerul curat sau lumina sau praful sau mâncarea sau jocurile sau prietenii sau când şi-o freacă la baie şi se lovesc la coate, dar tot continuă ca proştii de parcă nu ar fi ieşit din adolescenţă…dacă unul singur mi-ar spune aşa ceva, nu aş mai omorâ pe nimeni. Dar cum nu fac aşa ceva…îi spulber în mii de bucăţele roşii şi calde cu sunetul meu, căci sunetul meu spune cât de mult iubesc toate experienţele din viaţă. De asta nu îţi pot cânta sunetul meu, iar acum îţi voi spune şi de ce. Vezi tu, mi-am petrecut primii ani de viaţă între patru pereţi, cam toată viaţa de până acum între patru pereţi, cu un acoperiş deasupra şi o podea dedesupt şi o lumină cântată de cineva de după unul dintre pereţi. Căci mereu era cineva după un perete. De ce m-au închis acolo? Căci ştiam totul, ştiam tot ce se poate şti, încă dinainte să ies din uter. Numai că nu ştiam. În capul meu existau posbilităţile, eram ca o matriţă de experienţe şi senzaţii care de abea aştepta să fie umplută. Aşa ca primul lucru care l-am facut a fost să sap din burta născătoarei mele. Aşa că am stat în camera mea. Mult timp… Mult timp întradevăr. Am cunoscut fiecare colţ din camera aceea, fiecare fir de praf care se aşeza pe podea, fiecare aşchie care mi-a intrat in pumni când încercam să ies, fiecare crăpătură minusculă din pereţi, fiecare umbră posibilă ce putea fi aruncată de mâna mea. La un momendat, când nu mai aveam ce să cunoscu cu trupul meu de atunci, mi-au adus o oglindă. Şi mi-au spus să privesc chipul acela, să urasc chipul acela, chip de monstru, chip de demon, chip destinat să fie purtat pe faţa unui criminal, chip care să fie un chin pentru cel ce-l are…chipul meu. Dar nu l-a urât. Am căpătat un prieten. Uitasem de căutările mari, eram prea pierdut în cele mici. Asta până când am început să stau în faţa oglinzii şi am început să vorbim. Vorbeam în acelaşi timp, dar ne înţelegeam. Îmi zicea în continu că sunt eu. După care a început să îmi povestească…chestii. Lucruri urâte pe care le poţi face cu mâinile şi cu picioarele, lucruri şi mai urâte pe care le poţi face dacă ai o bucată de piatră sau ceva tăios, cum ar fi să secţionez membre şi să le pui la uscat, sau lucruri ciudate pe care le voi putea face cu puţulica. Dar de la o vreme nu mai vroiam să aud. Ea ţipa, eu ţipam, mintea mea ţipa, era o agonie de ţipete întortocheate şi demente, infăşurate în jurul axonilor mei muşcând din conşţiinţa şi sănătatea şi sanitatea mea. Adevărul era prea greu de suportat aşa ca am spart-o. Dar atunci am văzut pentru prima dată sângele şi am găsit lucruri minunate la care poate fi folosit. Gustul lui, culoarea lui, desenele ce ies din el, mirosul lui. Atunci am simţit durere pentru prima oară. Ca un vierme ce urcă pe coloana şi îţi urlă în creier. Atât de ciudată senzaţie, atât de interesantă, atât de minunat cum nimeni nu o suportă doar pentru că poate numele de Durere.

A coborât din pat. A luat vitrajul şi l-a mângâiat, lăsând un strop de sânge să alunege pe lama lui jegoasă.

– Născătorii şi crescătorii ştiau că a venit vremea. Au intrat în camera mea cu uneltele în mâini, mi le-au pus la picioare şi mi-au zis să aleg. Ştiau ce voi face, ştiau că acesta e singurul lor scop în viaţă. Am ales. Le-am cântat sunetul meu, sunet ce le spune tot ce ştiu despre viaţă, tot ce poate ea să fie, dar ei nu vor fi simţti, nici dacă i-aş lăsa să trăiască. Când mi-am auzit prima dată sunetul am aflat cât de frumos e să secţionezi membre şă să le laşi la uscat.”

– Scârbos…Dar…SÂNGE.
Şi chipul copilului deveni un zâmbet imens, acoperia orbitele goale, acoperea faţa şi acoperea întreaga lume.
***
– Am remarcat că nu m-ai întrerupt, deşi de obicei nu mă laşi nici să leg două fraze fără să aduci obiecţii, corecţii sau pur şi simplu comentarii.
– Ai înţeles greşit.

Zâmbetul i s-a stins brusc, violent, într-o linie amară, lăsând orbitele goale şi penetrante să îl străpungă pe bărbat.
– Nu ţi-a plăcut?
– Ce trebuie să mai pierd pentru a-ţi arăta cât de mult înseamnă povestea pentru mine. Şi nimic nu ar însemna în halul ăsta dacă nu mi-ar plăcea. Vrei să îmi smulg mâna? Să fiu asemeni ţie? Să mi-o bag pe gât şi cu ajutorul ei să îmi storc inima, să îmi extirpez sufletul?
Aşa cum râde sau zâmbeşte uneori, acum tot trupul copilului se contorsionează într-o mască a durerii în timp ce trăgea cu ferocitate de mâna stângă. Se auzeau zgomote organice, fleoşcăite şi brutale, torsiuni, rupturi, sfâşieturi…şi apoi linişte. Bărbatul l-a prin, îl ţinea în braţe, deşi băiatul se smucea ca un smintit posedat de boala cunoaşterii.
– De ce? De ce faci toate astea? mâna neagră îl durea, ceea ce ar fi trebuit să simtă, simţea acum.
– Trebuie. Eu îţi iubesc povestea, aşa cum o spui, aşa patetică, stupidă, simplistă, haotică, neinteligibilă cum o spui. Iubesc tot la ea, aşa cum iubesc orice clipă ce există. Dar Bătrânul…Bătrânul stă şi priveşte şi doreşte şi ţipă în capul meu atunci când nu primeşte. Vrea să te recreezi prin poveste? NU ştiu. Dar spune că trebuie să fie bună, cât mai bună, cea mai bună. Dar nu poţi. Eşti incapabil. Cel puţin aşa cred eu, biet nenorocit. Iar acum, când nu ţi-am spus că devenea melodramatică, că exagerezi violenţa până la gratuitate, ţipă şi mai tare. Mă ceartă că te împiedic. Nu îl auzi? Nu îl vezi? E peste tot. Te vede. Şi îmi spune un singur lucru. POVESTE.

Văzând că s-a liniştit, l-a lăsat pe nisip. S-a culcat şi el lângă foc, privea în flăcări, jocul erotic al limbilor incandescente. Nu se simţea bine. Se găsea privit, hăituit, iar prin lumina jucăuşă şi roşiatică, vedea ochi mici şi malefici de păinajen.

– Cum îi este dorinţa Bătrânului:
„ Băiatul…”
– Auzi? Cum îi vei spune celuilalt? Nu cred că mai ai cum să îi spui monstru.
– Îi voi spune pur şi simplu Celălalt, îmi asum posibilele confuzii. Ar putea căpăta ceva importanţă pe viitor.
„ Băiatul era împreună cu ceilalţi într-o cameră întunecată. Chipul le-a spus să se antreneze, iar că orice fel de accidente vor fi pedepsite, dar minor. Cei trei copii nu mai aveau nevoie de alte indicii sau de vreun impuls pentru a-l elimina pe copil, atât de mare era ura cultivată atent în ei. Ca o haită de câini însetaţi de sânge s-au risipit prin cameră, fugind printre umbra deasă şi alungită. Scântei aprindeau uneori întunecimea abisală, urmate apoi de sunetul metalului ce devorează metal. Copilul îşi făcea lama să ţipe, să plângă, să taie aerul în timp ce fugea de vitrajele celorlalţi. Uneori chipul lumina puţin încăperea cu valiul său, uneori un copil ţipa dureros.
– Mosntruleţule! îl chemau, îl rupeau cu sunete, deja se simţea plin de sfâşieturi.
Paşii i se împleticeau, nu ştia de unde vin vocile, erau peste tot în jurul lui, erau chiar şi în capul lui
– Suntem aici!
Vitrajul său plângea agonic, dar ceilalţi nu, chiar dacă ştia că ar fi trebuit să îi nimerească. Chipul vroia să scape de el, îi ajuta. Era sigur.
– Vom păta sunete cu plânsul sângelui tău!
Nu avea scăpare. Celălalt nu îl va salva.
– Vei pieri de lama mea!
S-a oprit, aştepta lovitura. Era întradevăr un monstru. Merita să moară.
– Iar voi de a mea!
Lumina a sugrumat întunericul cu toate umbrele sale. Celălalt era deaspura unei fete, vitrajul său în gâtul ei. Un altul era aruncat la pământ cu faţa în sus, cu pupilele dilatate, lărgindu-se încontinuu incontrolabil. Chipul s-a îndreptat spre învingător, a scos vitrajul său de buzunar şi l-a lovit de coasta acestuia până i-a spulberat-o.
– Nu ne pătăm lama de sânge! De câte ori ţi-a spus?
A căzut la pământ, respira greu, dar nu ţipa, râdea fanatic spre ceialţi doi în viaţă. Apoi îl privi pe copil. S-a uitat la vitrajul său. Nu era pătat de sânge. S-a uitat la cadavru…se pierdea în eter.
– Ce dracu! dar chipul îi deveni luminat, ochii săi vedeau ceea ce părea să ştie de mult prea mult. Înţeleg!
Deşi era din nou întuneric ştia prea bune ce să facă, unde să fie. Chiar dacă durerea ar fi trebuit să îl zdrobească, a omorât-o. Vitrajul, lama, iubita, mama îl ghida, îi dădea putere, el doar îi asculta cântecul lugubru.
– Primul purceluş a crezut că poate omorâ un lup. Lupul s-a îmbătat cu sângele său.
A zvâcnit din lamă şi un ţipăt de stafie a întrat în altul, l-a pătruns, i s-a scurs prin vene şi i le-a plesnit. Lumina s-a aprins din nou pentru a arăta carcasa roşiatică, de nerecunoscut evaporându-se în neant.
– Al doilea purceluş a crezut că paote fugi de lup. Lupul l-a sugrumat cu propriile maţe.
S-a rotit şi a sfincuit lama într-un arc de lună. Două lucruri au căzut greoi la pământ. Lumina a apărut încă o dată dezvăluindu-l pe al treilea copil decapitat, lăsând să se vada cum dispărea şi acesta.
– Iar ultimul purceluş a crezut c îl poate păcăli pe lup. Lupul s-a desfătat cu cadavrul său.
Lumina nu s-a stins. Copilul se îndreptat zâmbind uşurat spre Celălalt, dar s-a oprit când i-a spus că unul dintre ei va muri.
– Nu pricepi? Suntem la fel ca ei. Unul dintre noi cel puţin. O fantomă. Un vis proiectat de altcineva. Nu vrei sa afli ce eşti?
– Ştiu deja şi nu trebuie să te omor pentru asta.
– Vrei să te bântui toată viaţa?
– Dacă de asta e nevoie…
– NU!
Ţipătul său a sunat ca refulat din iad. S-a aruncat aspura copilului cu cea mai oarbă încredere.”
– Gata?
– Nu. Dar trebuie să mă odihnesc.
– Să ştii că bătrânului nu i-a plăcut. Bătrânul e furios.

– De ce nu i-a plăcut?
– Nu vrea să îmi spună.
– Ce se întâmplă daca nu-i place?
Focul scădea încetul cu încetul, imperceptibil, impertubabil.
– Nimic…Dar trebuie să termini povestea. Nu înţelegi?
Bătrânul…bătrânul, cine este acel Bătrân, acest demiurg însetat de poveşti spuse la lumina flăcărilor? Dorea şi el să termine, dorea din străfundul fiinţei. Era finalitatea, nu doar o fază, cel puţin aşa conştientiza, iar daca nu povestea, i-ar fi rămas numai eternitatea.
„ Acum nu mai urmărim un băiat, un copil, ci un tânăr, aproape un bărbat, aproape ca mine. Părea un minestrel, o coardă de vânzare, gata oricând să cânte aşa cum vrea cel ce plăteşte, să cânte orice se doreşte. Dar nu numai să cânte. Să omoare şi să schingiue, iar pentru asta era cunoscut. Numai că noi ştiim că nu numai asta era el. Noi ştiim că singurul lucru care înseamnă cu adevărat pentru el este vitrajul. , lama ce taie dimensiunea, ce separă realul de ireal, ce distruge imaginea, ce estompează reflecţia şi înghite întunericul. Cândva a ţinut şi la altceva, dar asta a fost de mult, când nu era cel de acum.
Să fiu sincer, este ieşit pentru prima oară în lume de puţin timp, iar acum era cu adevărat liber să facă tot ceea ce ar fi vrut vreodată, să înveţe oamenii ceea ce refuză să afle. De aceea cântă, până va gasi ceea ce caută. Între timp uitase cât de albastru e cerul, cât de proaspăt e aerul, cât de curată e lumina. Şi avea nevoie de un sufle, de cineva să îi fie aproape, o suflare nu de om, de adevăr. Nu ştiu cât s-a perindat prin străzi şi praf, sub soare sau sub lună, pe sub ploaie sau…”
– Te rog nu spune „vreme bună”.
„ …sub ploaie sau doar cer negru. Nu ştiu cât de mult a cântat, câţi oameni a mirat cu talentul său de a interpreta orice la vitraj, mai bine chiar decât profesioniţtii la instrumentele clasice sau cât sânge a vărsat în urma lui. Era singur în talentul său. Dar, aşa cum trebuia să se întample, a auzit. Era cel mai dulce sunet, mai puternic decât al său, mai curat decât al său, era alt vitraj. Îl chema, îl ademenea acest instrument primordial şi universal, era cântul său păzit şi perpetuu. Ştia că el este cel chemat, deşi mulţi alţii veneau la chemare în faţa case cu felinarele roz. Zeci de nubile se jucau în mintea lui prin corzile bajoorilor, îi fugeau din vis în vis, din plăcere în dorinţă, animau trupuri sonore, îl dezmierdau cu tandreţe şi iubire. Dar nu dorea ceea ce ofereau. Şi-a scos lama, iar totul a încetat, ca un teatru peste care se aruncă prematur cortina. Toate au plecat, numai ea nu. Cea pe care fiecare bărbat o cunoaşte fără să fi auzit de ea, ale cărei mii de nume le poate recita într-unul singur: Târfa Virgină. Păşea încet spre el, cu graţie spectrală şi blândeţe superioară, iar cu fiecare pas, îi smulgea de pe suflet câte o cicatrice.
– Biet nefericit. Ce mi te-au făcut?
– Mă cunoşti? Deşi glasul ei suna în mintea lui, rezona mai adânc, mai profund decât între pereţii craniului, el vorbea ca întotdeauna. Se simţea mic, neputincios în preajma ei, o zeiţă, un înger, o realitate. Desigur! Cum pot fi atât de prost? E de la sine înţeles că mă cunoşti.
– Ţi-au sodomizat spiritul, ţi-au tortuart fricile, le-au stors, te-au îmbrăcat în ele. Porţi stigmatele durerii cu atâta mândrie. Asta pentru că ţi-au dat o viaţă nouă. Spune-mi, cum te-ai simţit când, deşi lama lui era adânc în inima ta, nu ai simţit nimic, iar numai când l-ai atins, el a dispărut?
Fecioara era lângă el, l-a lăsat să se prăbuşească peste trupul ei străveziu, l-a strâns la piept şi îl pătrundea lent, încetul cu încetul. Lacrimi se scurgeau pe obrajii amândorura. El dezgropa, el conştientiza, el accepta ceva ireal până atunci, iar ea era zdrobită de durerea sa.
– Eu trebuia să fiu Celălalt. El era bun şi pur şi nevinovat şi sensibil şi plăcut şi frumos. Eu eram doar un mosntru, eu ştiam doar durere.
– Da, dar tu eşti acela. Dupa atâta amar de vreme, tu eşti singurul, în sfârşit, tu eşti acela.
Feţele li s-au luminat de lacrimi…”
Focul ardea întunecat.
– De ce s-a stins?
– Nu mai e nevoie de poveste.
– Dar nu am terminat.
– Bătrânul zice ca da. Acum, mergi şi naşte-ţi povestea.

Flăcările l-au învăluit, au devenit o mâzgă înnceăcioasă în jurul său, îl strângea, îl sufoca, îi intra în nas, în plămâni, îl ardea, îl umplea, îl durea, îl viola. Se simţea ca atunci când a depăşit prematur limita. Cheliceri, mii şi milioane de cheliceri îl întepau, îl înveninau cu viaţă şi puroi, îl trăgeau afară. Se zăbtea să rupă pieliţa, să rupa carcasa, să supravieţuiască, să poată ieşi. Lovea, zgâria, încerca să muşte, dar nu avea cu ce, îi simţea lacrimile ei, gusta sângele ei, trăia agonia ei când a scăpat din închisoare de carne şi lichid amniotic, când a tras prima gura de aer din afara uterului plesnit. Negru, roşu, murdar, îmbâcsit, chircit, minuscul, era trupul său, mici, firave, îi erau mâinile şi picioarele, îngroziţi erau cei din jurul său când îi privea cu ochii săi de copil atotştiutor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s