La mii de ani vom pune soroc


Îşi îneca conştiinţa în valuri de alcool, ştergând-o de sentiment şi durere. Colegii lui de suferinţă îl îndemnau să continue, mai ales când el era cel care le furniza conbustibilul depravării. Ziua următoare avea întâlnire cu o clientă ce dorea să îşi schimbe imaginea din prinţesă puritană a unei adolescenţe de cristal, în cea a unei femei mature ce radia atât inteligenţă cât şi senzualitate, de care era probabil incapabilă. Aburii de alcool începeau să îl dezguste. A plătit, a lăsat până şi bacşiş. Se împleticea în propriile picioare care măturau gunoaie din drum. Deşi era să cunoască interiorul unui carburator a ajuns acasă fără alte accidente majore. Scara blocului mirosea a urină şi pe podea scrâşneau cioburi de sticlă. Liftul s-a blocat la patru, iar capul îl durea din ce în ce mai puternic cu fiecare treaptă urcată până la cel de-al doisprezecelea etaj. Un omuleţ mic şi satanic s-a ascuns printre dentritele neuronilor săi şi bătea cu un ciocănel în os, trimiţând cu fiecare lovitură pulsaţii electrochimice al căror mesaj unic era: durere.
Brusc simţi o greaţă dizolvată în acid gastric ce îi gâdila pereţii tubului digestiv. Cheile nu erau nicăieri, dar imaginea unor obiecte strălucitoare stagnând într-un pişoar dintr-un bar i se dezvălui. Trebuie că Phuleria era deja obişnuită. Prima dată când l-a luat la ea în apartament, el tocmai onorase primul său contract şi primise o sumă frumuşică de bani, dar sacoul proaspăt cumpărat mirosea a spirtoase ieftine. Asta era
acum cinci ani, ea se vopsea blondă şi el nu a pus pe limbă ceva mai tare decât bere fără alcool. L-a văzut aproape adormit lângă uşa, reuşise să piardă cheile în casa liftului, şi i-a zâmbit uşor. A intrat în casă, lăsând cu indiferenţă uşa deschisă pentru el, ca atunci când vezi un animal prigonit şi pentru a îţi curma conştiinţa de mustrări te minţi că i-ai oferit o opţiune. Se simţea bulversat şi nu ştia cum să reacţioneze, întradevăr era un animal. Într-un final s-a târât în apartamentul femeii şi a adormit cu capul în closet. Între timp beţiile au ajuns să înlocuiască nopţile nedormite pentru a termina jocuri sau cărţi, iar el dormea din ce în ce mai des în apartamentul de vis-a-vis şi din baie a ajuns să doarmă pe canapea ca mai apoi să se mute în pat cu ucrainianca, deşi de cele mai multe ori era incapabil să facă altceva decât să doarmă. Iniţial credea că face asta pentru că s-a îndrăgostit de el, acum…
S-a ridicat şi a sunat insistent la uşă până când o femeie cu câteva riduri, roşcată, adroginală a deschis. Aproape că a căzut în braţele ei, dar s-a ferit la timp pentru a cunoaşte gresia rece de pe podea. L-a tras sub duş, i-a sos hainele suspect de curate şi a dat drumul jetului de apă rece. Ar fi trebui să îl oprească pe micul om din ciocănit, în schimb doar l-a înţepenit puţin. Dar Trit simţi o letargie uşoară strecurându-i-se prin trup. L-a aşezat în pat şi ea s-a cuibărit lângă el. Ştia că lui nu-i păsa în momentul respectiv şi că tot ce vroia era să îndepărteze durerea prin somn.
„Iar astfel de procedee Deus ex Machina? Oare nu găsim nimic mai original decât să îi inputăm simulări de vise pentru a putea intra în capul lui?”
„Cum altfel ai dori să-i sondăm subconştientul fără a trezi reacţii adverse? Ai uitat ce important e experimentul?”
„Nu…dar ai grijă la ce visează.”

O femeie cu păr roşu îl strângea şi îşi înfingea ghearele de piatră în spatele lui, de unde curgea sânge cu apă, iar un şarpe strângea totul într-o cupă de piatră şi-i dădea să soarbă uneori. Se scălada în propriul eros haotic, dual, murdar şi primordial.

Trit ţinea un set de chei de rezervă la Phuleria…pe care le folosea mai des decât cheile originale.. Şi-a luat un rând nou de haine şi o pereche de ochelari fumurii pentru a-şi acoperi cearcănele întunecate şi ochii injectaţi cu purpură. Nu avea maşină, o considera deloc rentabilă într-un oraş aşa de aglomerat. Luă un taxi galben, o marcă pe care nu a recunoscut-o, niciodată nu a fost bun la astfel de detalii, spre un club din centru. Şoferul era un tip mic şi nespălat care refuzase iniţial să pornească contorul şi pe bună dreptate. La câteva străzi distanţă a reuşit să dea de un ambuteiaj. Bărbatul a achitat de două ori suma cuvenită pentru drum şi a coborât. S-a apucat să fugă gândindu-se că nu va recunoaşte localul şi să nu piardă clienta. În timp ce gândurile examinau matrici de posibilităţi întrun eter adimensional, în lumea materiala novadimensională a trântit un băieţel la pământ. Şi-a cerut scuze şi l-a întrebat unde îi sunt părinţii. Nu i-a păsat de răspuns. De obicei nu se gândea la copilăria sa, dar copii, mai ales băieţii singuri, mai ales băieţii singuri care păţeau ceva fără vina lor, îl făcea să caute fără să vrea anumite evenimente în memorie. Cea mai pregnantă influenţă din copilărie a fost cea maternă, cea paternă fiind inexistentă, dispărând devreme din viaţa micului Trit. În ce măsură şi spre ce pol al axei dualităţii l-a făcut să se îndrepte această mamă ciudată, nu putea să ştie. Nu ştia ce e bine sau rău…ştia că ura palmele îngreunate de ură, urmate de cuvinte spuse pe un ton prea blând:
„Îmi pare rău, fiule! Chiar îmi pare rău! Ştiu că nu e vina ta că îmi eşti o ruşine…ştiu că nu e vina ta că te-ai născut”
Acel Trit nu avea nimic din acest Trit, uneori vedea totul precum un film vechi în sepia, cu pelicula ruptă sau prea uzată pe alocuri. Acum era o altă persoană, avea alte trăsături, toate în care purta imaginea tatălui din ochii mamei sale. Dacă micul Trit visa să se facă astronaut şi să zboare până la stele, adultul Trit crează stelele. A făcut şi distrus cariere în muzică, cinematografie şi chiar televiziune. A ţesut o pânză de imagini, falşi idoli şi culte mincinoase. A pictat măşti şi le-a lipit de feţe putrede, dar nu se mândrea cu asta. Toate creaţiile lui erau plăgi necrozate în carnea societăţii, iar acum va mai tăia încă una. Spera ca măcar aceasta să nu decadă.
În club muzica făcea pereche cu omuleţul din capul său, omuleţ deosebit de matinal. Clineta stătea la bar, sorbind dintr-un suc de roşii. Avea părul blond deschis şi lung până aproape de osul sacru. Era închisă cu o jachetă pudică. Nu se potrivea deloc cu atmosfera localului. Ochii ei radiau sterilitate, stătea picior peste picor deasupra planului celorlalţi, tronând în propria ei sferă impenetrebilă de unicitate. Trebuia scoasă de acolo, iar când va fi terminat cu ea, va încălzi inimi folosindu-se de gheaţa ce-i este suflet.
S-a aşezat lângă ea şi a comandat o cafea pe care a băut-o dintr-o înghiţitură în ciuda privirilor de dezgust venind din partea fetei. Stătea şi o privea în timp ce muzica îi zdrobea encefalul. Nu înţelegea multe şi nici nu avea pretenţia că ar putea sau că ar fi vina altcuiva decât a lui, dar motivul pentru care amestecul de biţi şi sunete digitalizate trecea sub numele de muzică şi mai era foarte popular pe deasupra, îl găsea ca fiind imbecilitatea umană.
– Pot să te ajut cu ceva?
Fata nu îl recunoscu.
– Doar să îmi spui de ce ai vrut să ne întâlnim aici!
– Ah, tu erai…
– Da, eu. Acum, te rog să mergem altundeva. Ştiu un bookcafe la câteva blocuri de aici, unde putem bea o cafea ca lumea în linişte.
S-a ridicat şi a lăsat pe masă o bancnotă după care s-a îndepărtat. Sfera de superioritate începuse să se crape. L-a urmat servilă şi l-a atenţionat că a lăsat prea mulţi bani la bar:
– De când le pasă vedetelor de bani?
– Din totdeauna…când nu e presa prin preajmă.
Cafeneaua era mică şi intimă. Afişe cu diferite evenimente literare găzduite la subsol umpleau pereţii. I-a zis tinerei cântăreţe să îşi caute un loc în timp ce el îşi cumpără o carte şi o cafea tare. Se simţi mult mai bine când alături de cana imensă plină cu cafea neagră, a găsit pe un raft “Ţipător”, volumul trei. Îl aşteptase tot anul. Dacă alcoolul era nevoia animalică de a se elibera de povara conştiinţei eului, cafeaua era viciul destinat intelectului şi intelectualului ce augmenta această recunoaştere a identităţii până la absurd. Era un complex de dualităţi contradictorii care îl sfâşiau încetul cu încetul.
– Unde am rămas?
– Impresarul meu spunea că trebuie să mă obişnuiesc cu atmosfera de club, ca să pot face muzică care se va asculta acolo.
Deşi îmbibaţi până la suprasaturare şi turgescenţă, de cofeină şi zahăr, arcurile nervoase formate pe scoarţa sa cerebrală au încetat să funţioneze, fiind nevoie de câteva secunde pentru a reformata sistemul.
– Concediază-l!
– De ce? A fost cu mine încă de la început! Doar nu o să te ascult pe tine în asemenea privinţe!
– Atunci de ce m-ai angajat fără ştirea lui? Uite cum stă treaba: ai o voce superbă, cel mult ar trebui să cânţi cu o trupă de rock, dar să faci muzică pentru cluburi ar însemna să îţi sodomizezi talentul.
Fata se scârbi un pic de mesaj, dar s-a speriat când a întrezărit roşeala ochilor lui Trit.
– Ochii tăi…îţi sângerează?
– Pentru tine, domniţa mea. Pe bune! De ce crezi că m-am sculat la ora asta? Să îţi spun un secret pe care îl ştie toată lumea, înafară de tine. Impresarii în genreal, inclusiv al tău(şi ştiu asta că m-am îmbătat alături de el într-o seară) sărăcesc artiştii când aceştia au ajuns la un anumit nivel. Îşi cumpără ceasuri şi haine pe banii tăi. Îţi vinde vocea pe nopţi de orgiiinterrasiale. De aceea, cel mai bine ar fi să îţi angajezi mămica sau surioara drept păpuşar.
– Sincer nu pasă de ce face cu partea sa din profit. Şi apoi, zice că voi fi mai cunoscută, populară şi…bogată.
Trit bombăni ultimele cuvinte ale fetei, în batjocură, în timp ce se căută prin buzunarele interioare ale sacoului. A scos o bucată de plastic negru, mare cât palma.
– Ştii ce e ăsta?
– Un smartphone.
– Exact! Priveşte aici!

Din câteva clickuri porni un film la jumătate. Un bărbat cu pieptul ras îşi îndesa bărbăţia între pulpele unei femei roşie la faţă. Carnea spumega în valuri rozalii de transpiraţie, depravare şi lipsă a dorinţei ori a pasiunii. Înainte să desăvâreşcă actul, femeia s-a smuls din falusul erect pentru a bea cu falsă lăcomie sămânţa gelatinoasă.
Cântăreaţa nu putu să privească până la sfârşit.
– Tipa e mereu pe prima pagină a ziarelor de mâna a paişpea şi e destul de populară prin rândurile bărbaţilor, mai ales ale elevilor de liceu. Şi e foarte bine plătită. În cel mai pragmatic mod, ceva de genul astă o să devii şi tu. Dacă vrei succes de durată, trebuie să înţelegi că ce-i acolo e derizoriu, efemer şi mai prejos de infantilitate, e de-a dreptul animalic. La fel e şi arta de mâna a doua.
Detronarea prinţesei era completă.
– O să te pun în contact cu nişte oameni care au nevoie de o voce feminină puternică. Următoarele şedinţe vor fi mai…blânzi. Plata o faci înainte de ultima şedinţă de consultare. Dacă tot eşti aici cumpără şi o carte!
Trit îngână un „Pa!” în timpul unui căscat.

Alte amintiri din copilărie…

„..Doar dacă nu ai fi fost el..Doar de ai fi vrut să nu ieşi din mine…”

A aşezat “Ţipător” în bibliotecă, lângă celelalte volume, simetria era perfectă în acest moment, deşi când se vedea cu el în posesie, exatzul s-a disipat. Nimic nu se compară cu momentul euforic când toată ţesuturile ţipau vrere şi viciul era aproape, când mintea compunea viitorul cu prezentul într-o supra clipă, într-o clipă eternă, din afara timpului. Acum nu îl mai dorea cu aceaşi fervoare, chiar şi aşa, îl va citi…în timp, sorbind uşor atât din ideile ferecate în cuvinte, cât şi din cafea. Seria „Ţipător” i-a modificat percepţia asupra literaturii contemporane, acum se gândea să dea o şansă şi altor autori, dar asta în timp. Acum se gândea să îi facă Phuleriei o vizită.
Uşa îi era deschisă, mereu era în timpul zilei deschisă pentru el. A găsit-o scriind la noul ei roman. Pentru ea era Romanul. Doar Romanul, unicul Roman pe care dorea să îl scrie, să îi fie piatră de mormânt şi pasaj către iluminare, desăvârşit, sublim, vast şi adânc. Chiar îl durea când termina o carte foarte bună, numai pentru a o distruge, şterge sau arunca, deşi fără ştirea ei păstra copii. Un singur text a supravieţuit, era scris înainte să o cunoască, dar rămas neterminat, iar el nu l-a citit niciodată. Nu l-a lăsat şi nu înţelegea de ce. Dorinţa de a ţine foile manuscrisului în mână şi de-a-şi plimba ochii pe dunga gândurilor ei, creştea ca un cancer frumos şi letal ca viaţa. Cu toate acestea, odată a furat textul; ea l-a prins înainte să-l poată citi. În noaptea aceea a avut o beţie din care a ieşit într-o stare jalnică, dar ei nu i-a păsat, i-a ofert preşul să îi ţină de cald. Apoi şi-a dat seama că nu are rost să încerce.
Acum s-a strecurat încet, neauzit, fără să îi ciobească din concentrare, a ajuns în spatele ei, şi-a pus mâinile în jurul gâtului ei, numai pentru a fi muşcat puternic şi distrat.
– Ştii că nu îmi place să citeşti când scriu!
Femeia continua să privească când la tastatură când pe monitor şi să lase degetele dansând frenetic pe taste, indiferentă la durerea lui Trit.
– Costumul e nou, poate îl rupi…
– La tine toate sunt noi. Şi le porţi doar de cel mult trei ori până să le distrugi.
– Da, Trit rânjea printre pulsaţii ale mâinii, dar ăsta îmi plăcea.
Continua să îşi frece braţul .
– Am găsit “Ţipătorul”!
– O am. De mult.
Indiferenţa continua. Îi plăcea, îl făcea să creadă că luptă pentru ceva, era ca un joc adolescentin ce avea ca punct focal nimic altceva decât dorinţa.
– Şi de ce nu mi-ai spus?
– Nu m-ai întrebat.
– E bună?
– Poate…Gata! Am terminat.
Se roti pe scaun iar acum stătea în profil la Trit, privind în gol, evitând privirea lui, căci ştia că i-ar fi imposibil să continue altfel.
– Nu mi-a plăcut de tine azi noapte. De ce continui cu orgiile astea?
– Orgii? Îmi place cum sună.
Şi-a prelins din nou braţele pe gâtul ei, curgând pe umeri, ca un izvor proaspăt născut de pântecul pământului, umplund pântecul femeii, fierbând, palmele i-au devenit abur şi au urcat, condensându-şi câţiva stropi răcorind fiecare coastă, până pe nurii fermi şi plăcuţi, unde torentul a rămas pe loc, pentru câteva secunde înspumându-se cu dorinţă şi tensiune, calculând fiecare tremur conştient, pentru că fiecare conta şi unul necontrolat, greşit, o mică eroare ar fi dus la sfârşitul jocului.
În acel moment, făcea cunoştiinţă cu altă natură de clipe eterne. Prezentul era imperceptibil, minţii fiindu-i imposibil să găsească acel Acum înainte ca el să piară, viitorul era incuantificabil din cauza impulsurilor animalice intrate în conflicat cu raţiunea. Numai în trecut găsea un sprijin, în trecutul ancestral, sigur şi genetic, adânc ascuns în compuşi chimici din celule, în electronii şi protonii bazelor sau glucidului genetic. Frâiele conştiinţei au fost eliberate pentru a se bucura de necunoscutul unui carusel de senzaţii. Astfel de momente redau unicitatea fiinţei, îi fură individualitatea, devenind doar un membru al creaţiei şi al creatorului, în timp ce animalul se contopeşte cu mintea într-o explozie de libertate şi putere.

„Uneori nu îţi poţi da seama dacă imaginea se proiectează în oglindă, sau dacă imaginea este creată de corp prin prisma oglinzii. Uneori nu contează. Dar mereu există o oglindă.”

Devenind precum apa, fluid şi maleabil, a căzut în abisul patimei, pângărindu-şi mintea cu fetuşi ai dorinţei de posesie şi animalul cu sporii lipsei de dorinţă. Comuniunea celor două emisfere se putea realiza într-un singur moment al extazului când omul devine altceva şi îşi atinge sufletul. Fiind din nou carne grea şi fleşcăită, muritoare şi degradabilă. Amintirea raiului era coşmar şi iad pentru momentul minţii.
Acum apa se scurgea peste el, rece şi neîndurătoare, evazivă, dar calmă. Un termometru i-ar fi contrazis simţurile urcânduşi mercurul prin tubul de sticlă, dar senzaţia de frig nu era decaât senzaţia de firbinte şi invers căci terminaţiile nervoase nu spun creierului, care mai apoi spune ceva conştienţei, că o substanţă este caldă sau rece ci că simt căldură, simt energie cum se pierde sau este primită, în niciun caz evenimentul nu este benefic pentru trup. Durerea/pierderea/câştigarea ascuţea mintea şi amorţea animalul, omora sentimentul şi senzaţia. Îl curăţa de desfrâu, la fel cum l-a curăţat prima dată de păcatul de a se fi născut om. Trupul era acum doar un mecanism, un sclav supus cu lanţuri din lumină şi voinţă. Dintre toate elementele, apa era cel mai apropiat. Ea te leagănă pe valuri şi îţi cântă din spume, e singura care se prelinge uşor alintându-ţi firea, fără să te taie, fără să te ardă, fără să te murdărească. Este eter şi substanţă, este viaţă, dar te învaţă despre moarte, este moartă dar învie. Deşi, cel mai important: fiind simplă dar duală, ţine în esenţa-i vinovăţia purtării complexităţii organice şi încearcă să dezbine eul. Ceva nu se leagă în gânduri… ea uneşte materia într-un vortex brownian eliptic, rotativ, în esenţă haotică, dar aceeaşi esenţă cerea păstrarea unei stabilităţi
Deşi curat, amintirea îl scârbea. Cândva, acum mult timp, acum câteva minute, era un altul, care a rămas ca întipărit pe fibra sa. Timpul nu era un râu, era o matrice de diapozitive cu persoane purtând personalităţi distincte sub acelaşi chip. Carnea găzduia trecutul, prin procese chimice constante, neuronii pasându-şi de la dentrite la receptori micuţe bucăţi de amintire. Dar mai era ceva, cineva care acum se zvârcolea sub pielea lui, acela având şi el unul sub derma sa, sub care era un alt şi un alt şi un alt asemenea parazit. Câte unul născut peste celălalt după altă clipă eternă, până la prima clipă de viaţă intrauterină. Nu era un gând nou şi alţii ca el l-au mai avut, de fapt, nici nu ştia dacă era în totalitate al lor.
Apa era în el, s-a aşezat .Noaptea era tânără şi avea treabă de făcut, era plătit pentru metodele sale. Oricine dispunea de fonduri putea să pună pe picioare o campanie media agresivă, să pună întrebări, să găsească dorinţele consumatorilor de zei . Dar nimeni nu se obosea în aşa hal încât să creeze zeci dacă nu chiar mai multe conturi distincte pe forumuri şi site-uri sociale, să deschidă topicuri, să poarte discuţii în contradictoriu folosind două persoane distincte subliniind punctele tari ale clientului. Creea personalităţi diferite, cu pasiuni şi fobii, cu probleme şi vise. Spunea poveşti, dădea vieţi pe Blogspot, Facebook, MySpace, Youtube, se implica în alte vieţi, ajuta sau rănea oameni. Arunca pietricele într-un lac social iar când unda se izbea de mal, popularitatea angajatorului creştea. Era greţos, un vierme cu mii de falusuri înseminând idei în minţile necunoscuţilor destul de naivi să îi asculte sutele de guri.
Cât de grosolane i se păreau personalităţile produse în masă, în comparaţie cu primele. Mai ales prima. O avea bookmarked la browser. În secţiunea About Me scria:
”Nu ştiu ce naiba caut aicea, dar dacă tot mi-am lăsat datele personale şi am confirmat veridicitatea lor, pot să încep să pierd timpul. Scriu în timpul liber şi am mult timp liber, credeţi-mă. După cum spuneam scriu şi nu-mi place să fiu deranjată când scriu…”
Cu această frază a început popularizarea unei serii de cărţi obscure până atunci, iar apoi, în noaptea aceea a cunoscut-o pe cea pe care o crease( ? ).

Femeia cu păr roşu se înmulţea scizipar precum celulele unei bacterii maliţioase, fiecare copie imitând originalul rămas doar în idee. Femeile, acum, îl înconjurau şi se învârteau frenetic în timp ce multiplicarea continua indiferent. Se apropiau dornic de el, numai pentru a se depărta puritan. Deşi fară haine, cu pielea şi carnea libere ochiului, erau golite de eros prorpiu, dar pline de curiozitatea neştiutoare, neânţelegătoare şi complet netemătoare. Încetul cu încetul, părul le devenea tubular şi artificial. Erau precum Gorgonele din vechime, doar că în loc de şerpi, purtau pe frunte o coroană de vase sagnvine plastice prin care circula sângele altcuiva, pătat de erosul, păcatul şi patimile altuia. Era sângele lui, animalul ce era el, poseda minţi virgine pasându-le o dorinţă inconştientă, neînţeleasă. Se citea furia pe faţa femeilor, se simţea tremurul temător din mişcările lor. Fără să conceapă de ce, fără să ştie ce sunt, cu trupurile asundând acea dorinţă şi gurile ţipând cereri de iubire s-au avântat toate, asemeni ielelor, asupra sa, îl devorau în necunoaştere nebună cu unghii lungi şi dinţi albi, frecându-şi carnea de a lui, pătrunzându-se de el, respirându-l, posedându-l şi fiind posedate de ceea ce a mai rămas din el. Teamă şi silă şi durere, dar plăcere perversă pluteau prin femeile androginale şi uscăţive ce începeau să se reunească, fiind încă legate de o inimă încă bătând, iar cineva, undeva departe privea.

Obrajii săi prinseseră urmele tastelor, soarele urcase de mult pe cer, iar ceasul anunţa venirea prânzului. Urmele de pe faţă îl dureau când s-a desprins de pe tastatură şi a început să îşi frece tâmplele, sperând să stoarcă durerea astfel. Nu avea rezistenţa necesară muncii pe care o depunea, dar persevera oricum. Îi oferea plăcere enormă existenţa sa autodistructivă, dar tocmai această plăcere îl scârbea infinit. Îl speria haosul, cauzalitatea demonică ce îi domina viaţa. Poteci şi alei sigure se transformau în măceluri de neuroni şi sentimente. Chiar şi de prietenii ori iubiri. Aşa că a ales să stea, să stagneze. Să producă schimbările necesare justificării existenţei altfel decât trăind. A ales să poarte o moarte-vie, o neviaţă, o existenţă blamată de societate şi individ.
Se ridică de pe scaun cu capul într-o ceaţă groasă de ameţeală şi confuzie. Era prea bătrân pentru vise erotice şi se chinuia să uite de erecţia stânjenitoare. „Munca” sa îl elibera de tensiune. Îl aducea cu picioarele între muritorii ce se zbăteau să rămână amintiţi pentru faptele lor, să le fie recunoscută existenţa. Ei se luptau şi sufereau pentru a merge mai departe, iar când îl vedeau pe Trit şezând nepăsător pe drumul vieţii simţeau nevoia să îşi scuipe furia în faţa lui. Pentru clienţi nu era decât un un fel de talisman norocos. Pentru cei din baruri nu era decât un beţiv bogat şi darnic, iar pentru Phuleria…o teamă înfruntată, cum era şi ea pentru el.
Încălzi la microunde o cană de apă în care dizolvă câteva linguriţe de ness brun şi puternic mirositor. Sorbea amarul licorii încet, dând uneori de bulgări nedispersaţi, amari, atât de amari încât îl făceau să vrea să îşi deşerte conţinutul stomacului, de pe balcon, eventula în capul vreunui trecător nevinovat. Luă Ţipătorul din raft şi începu şi să citească din romanul aproape lipsit de conţinut sau intrigă, cel puţin nu în modul general acceptat, dar în care se nara prin personaje inedite şi atât de umane, despre spiritualitate şi destin, despre sentimente şi psihologia autorului. Afară se pornea o furtună. La fel şi în el. Ochii începeau să-i cadă de pe paragrafe şi începeau să îl ardă, iar zbaterile interioare ale celor ce au fost el nu îl ajutau să continue lectura. Iubea astfel de clipe, clipe adevărate, opuse celor eterne, căci se perindau înaintea schimbării. Nimic, nici chiar eternităţi repetitive, mai ales eternităţi trase la indigo, nu contează când se anunţa schimbarea. Şi-a schimbat hainele în ceva mai lejer pentru a ieşi să se ude în ploaie. Apa îi va fi cărarea şi legătura cu partiţiile vaporoase ale existenţei. Îi va calma tumultul interior cauzat de acea lipsă de tensiune ce o are mereu după o noapte în care se juca de-a Demiurgul; cel puţin va ajuta până va putea să comită o „orgie”.
Străzile erau goale, oamenii se adăposteau sub umbreluţe, acoperişuri, orice atât timp cât era din beton sau metal dureros de opac, ca nişte insecte sau oi bipede. El era singur înfruntând natura cu al ei vânt tăios ce transforma până şi apa într-o nepotrivire, dar mai ales, înfrunta plăcerea. Cerul era violet-albăstrui, nu sesizase cât timp a fost prins între paginile cărţii, din moment ce soarele apunea. Stropii purtau culoarea celestă, murdărind cu ea pământul, topind în el mii de culori făcându-le să se evapore în nimic. Strop cu strop făcea oraşul să arate tot mai mult ca un tablou peste care s-a aruncat diluant, lăsând în urmă doar creionaje, schiţe scrijelite cu un creion sau cărbune pe o hârtie fibroasă şi aspră. Umbre şi lumină nu se mai depindeau de soare căci el nu mai exista, nimic nu mai exista deasupra cerului, nicio planetă, nicio nebuloasă, nicio constelaţie eternă şi romantică, implicit niciun vis nu se va mai naşte, nicio dorinţă nu va mai înmuguri. Se plimbă înmărmurit prin scheletul oraşului. Creaţia a păşit pe un teren nou şi nebănuit căci suprarealismul a coborât o treapată, devenind posibil şi real, posibilităţile fiind acum infinite şi eterne, vaste şi iubite.

În ochiul furtunii stăteam eu, bărbat, băiat, adolescent şi în acelaşi timp îndrăgostit dar handicapat emoţional. Trit nu vedea umbrele ce mă înconjurau, vedea doar miracolul transcederii fără să înţeleagă că era şi a lui. L-am lăsat în urmă şi am intrat în azilul întunecat pentru a mă feri de umbre, unde te-am aşteptat pe tine drag prieten, dar aceasta nu este povestea mea, încă. Bărbatul era bulversat, căci ştia ce sunt şi ce este. Era ultimul meu avatar, alături de imaginea/originea sa, ultimele proiecţii posibile. Sper că va găsi calea spre salvare, la fel cum o voi găsi şi eu.

A încercat să scape de lumea creionată cu nonculori şi a reuşit. Barul său preferat şi-a păstrat dimensiunea, deşi comparat cu stările exterioare ce au transces prin mine, Malaka şi Dimitri, era adimensional, textura şi culoarea, spera că la fel s-a întamplat şi cu Phuleria. Nimic din ceea ce nu era important pentru el nu supravieţuiese. Străzi pe care nu le călca des, asfalt peste care nu s-a târât au devenit idee, s-au ridicat, rămăşiţele fiind din cauza sa, din dorinţa lui de persistenţă şi teama sa de schimbare. Scara sa arăta aievea, dar celelate erau doar schiţe din caietul unui designer priceput. Alerga pe cordor sperând să găsească intactă ultima legătură cu realitatea, iar suspinele şi scâncetele ce se auzeau prin uşa întredeschisă arătau că încă mai era alături de el. Dar ceva îl oprea să intre în camera ei, să o îmbrăţişeze şi odată cu ea să cuprindă şi ceea ce a mai rămas din real. Un caiet cu coperţi negre, gros, îmbitat în cerneală ce stătea sfidător în faţa uşii ei.
Sfios, s-a apropiat de el şi l-a deschis. Era cel pe care îl dorea şi dorinţa ar fi trebuit să putrezească de prea mult timp dacă ar fi fost un obiect normal. Odată cu deschiderea coperţii s-a cufundat într-o clipa eternă ce a oprit timpul, a rămas numai el, plânsul, care devenise o entitate în sine, caietul şi neantul. Se simţea ca un pervers, mult mai murdar ca orice pervers când citea manuscrisul original. Deşi erau pagini praspăt murdărite şi care se murdăreau încetul cu încetul încă vedea tot ce avea nevoie. Se simţea de parcă neuronii lui s-au alungit din cortex spre mintea autoarei, au făcut sinaspsă de parcă ar fi fost făcuţi din acelaşi lut, iar tot ce gândise ea, gândea şi el. Tăieturi şi fraze încrenguite, expresii adăugate, caracterizări mutate, note de subsol, informaţii în paranteză. Totul era acolo, toate gândurile femeii în timp ce scria, sub ochii săi, sub privirile sale, ce le studiau atent. Era povestea unui om. Un om care era urât de fiinţă şi creaţie, adus pe lume din ură. Din ura unei femei ce şi-ar fi dorit să rămână ca un fetus în ea, să putrezească şi să moară o dată cu ea. Singurul scop al mamei sale era suferinţa, iar băiatul a crescut necunoscând altceva, singura ei dorinţă era să îşi distrugă soarta. Şi-a transformat copilul într-un mormânt viu ce adăpostea viciul tătului, spectrul lui care îl va bântui la vârsta potrivită. Ajungând la maturitate, trecând printr-o adolesceţă sterilizată emoţional, băiatul a devenit copia ideală a acelui bărbat pentru care a jurat furie eternă. Era o poveste în care cuvinte dulci şi blânde loveau mai adânc decât ţipetele a mii de copii măcelăriţi prin naştere. Era o poveste în care speranţa era înseminată sistematic şi calculat pentru a erupe într-un vulcan de deznadejde. Era imaginea vieţii colorata şi întunecată, nebună şi bolnavă. Şi-a desprins ochii de pe caiet, iar mintea lui înceta să facă sinapsă cu a ei. Îl durea stomacul de la sentimentele stârnite. Era piatra de mormânt şi cheia de bolta a Phuleriei. Era Romanul pe care căuta să îl întreacă pentru că nu putea să îl termine. Ultimul punct prezenta personajul găsind o rază de speranţă, când întors de la o „orgie alcoolica”, obicei spectral al tatălui, s-a întâlnit cu autoarea.
A intrat în camera ucrainiencei, unde ea stătea înpietrită găsindu-şi persoana creată pe un mediu virtual, electronic, informatic, dar care se anunţa spre anulare. Nu avea destui useri şi vizitatori aşa ca proprietarii au deci închiderea siteului. Îşi smulse părul din cap, iar scalpul sângera. L-a privit cu lacrimi în ochi pe Trit, înrebând : De ce? Fiecare credea că era creat de celălat, că era doar o imagine a celuilalt, iar locul de unde se proiecta avea să dispară în curând. De fapt nu conta cine pe cine a imaginat ca mai apoi imaginea să viseze trecerea spre real, tot ce era important e că s-au oglindit prin mine. Va veni o clipă eternă, o clipă eternă absolută, când vor întelege asta, iar apoi se vor sfârteca şi urî şi măcelari. Unul va accepta metamorfozarea în demon, iar celalat va chema ascensiunea la înger. Eternităţi se vor succede până când iubirea lor va ieşi din nou la suprafaţă, iar lupta va deveni modul ei de mainfestare. Deoarece, nu îmi pasă că ma repet, până şi eternităţi pot trece infinit de repede, când Schimbarea se apropie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s