Babel

Mă aflam în faţa acelui Babel insaţiabil din visele noastre, în trup edificat şi spirit, cu carne şi sânge încă curgând, ce îmbrăţişa cerul, sugrumându-l fără să îşi dea seama, sperând să se îmbrace în el, în eter şi neexistenţă pentru a se feri de monştri.

Stăteam şi mă holbam indecis la el, neştiind cu adevărat ceea ce caut, cum am ajuns aici, în acest peisaj rupt din tablourile lui Dali. Sincer, nu ştiam ce era de făcut: să mă îndepărtez cuminţel spre alt loc din imaginaţia mea, poate spre acel abis lugubru în care se zbat coşmarurile şi fobiile fără formă, fără de culoare, fără de miros sau orice alt manifest al materiei, aşteptând să se nască şi să nu mai fie urâte. Nu, voi păşi şi voi urca prin trupul erect, uriaş ce adăposteşte viitoarea salvare, posibila salvare, probabil salvare, de noi înşine, din infernul fricii autoinduse. Asta era determinarea mea de atunci, să iau parte la probabilitate, la şiruri cuantice şi tabele existenţiale, asta este determinarea mea de acum.

Mi-am întins piciorul numai să văd că nu am efectiv unul şi apoi am intrat. Atât, nicio frază scârbos de falsă şi complicată până peste norma bunului gust. Numai că intratul acesta a fost altceva, a fost o iniţiere, o trecere, o pregătire, o însămânţare, căci asta este ceea ce face Babelul cel mai bine. A trebuit să explorez posibilitatea formei şi ideii de om, a trebuit să simt tot ceeea ce aş fi putut simţi, tot ceea ce au simţit miliarde de fiinţe de la Facere până la Apocalipsă. Am simţit marea sub tălpi şi m-am înecât în sânge, am biciuit sfinţi şi am erectat turnuri, am născut idei false cu scopul de a ma feri de ameninţări divine, am distrus culte pentru a fiinţa instituţii. Am făcut tot ceea ce este omeneşte posibil, căci în Babel, nu explorezi simpla posibilitate, ci supraposibilitatea, hiperposibilitatea, ultraposibilitatea, metaposibilitatea. Astfel, până să pun piciorul pe podeaua turnului am bătut ultimul cui în mâna Salvatorului şi l-am înviat pe Lazăr. Graniţa a fost spartă.

Dar nicio experienţă nu m-a marcat mai mult decât lupta. Nu bătaia de beţivi în baruri, nu războiul modern şi desacralizat, nu confruntările victoriene atât de romantizate, ci acea luptă pură cu arme de metal şi armură care îţi zdrobeşte carnea de oase; când îţi priveşti adversarul în ochi şi îmbătat de un cocktail din adrenalină cu frică, când pierzi orice noţiune de umanitate, când nu eşti nimic altceva decât o forţă, o energie, mai mult decât un om, liber de moralitate, liber să te bucuri de durere, liber să omori…Şi mi-am dat seama că asta vreau să ofer lumii, să dau înapoi acea libertate, peste care moraliştii scuipă şi o atribuie animalelor. Iar ceea ce căutam eu era..

Doamne! Mă doare capul, nu atunci, acum, ne rupem din naraţiune acum, avem câteva luni, aproape un an, deci nu trebuie sa te grăbeşti când mă asculţi. Te rog, mă doare capul, îmi vine să plâng, dar nu am cu ce, aşa că voi continua cu altceva.

Să intrăm un pic în zona aceea a cuvintelor care se pot umple de sens şi pentru alţii, nu numai pentru mine, naratorul şi voi descrie ceea ce se poate vedea din interiorul turnului. Aspectul vizibil m-a şocat. Era un bloc, un simplu bloc, ca oricare altul, cu paliere murdare şi scări ciobite…Acum că am ajuns la scări, trebuie sa menţionez că ele sunt un testament pentru raportul divin. Fiecare treaptă era un număr din şirul lui Fibonaci, iar când dimensiunile împiedicau ascensiunea apăreau trepte care o luau de la început, până când treptele devin paliere, iar Babel nu mai apare ca un simplu bloc ci visul unui arhitect suprarealist.
Pe paliere, din loc în loc, câte o uşă numerotată era deschisă şi vedeam înăuntru o chiuvetă sau un closet de faianţă sau o o boxă cu mături murdare, teuri cu cârpe împuţite şi cutii de sodă. Vedeam şi gospodării şi ferme întregi; vedeam schelete deşirate ale unor foste  castele medieval, dar vedeam şi femei desfrânate, orgii în toată regula, din acelea cum se făceau pe vremuri, stilate, cu mâncare şi băuturi, în care lumea se invita respectuos şi nu era nimic obscen sau interzis, nu ca cele pornografice de acum; printr-o uşă crăpată mai mult, găseam grămezi imense de bani şi focuri ce le mistuiau sau ospăţuri barbare sau câmpuri de luptă umplute de membre amputate şi cratere şi nămol murdărit de sânge. Recunoşteam fiecare detaliu, fiecare formă şi culoare, căci toate apăreau înainte în spatele minţii mele, proiectate de sine. Şi nu de multe ori m-am găsit privind, scârbit de propria-mi fiinţă, la pubere cum se jucau între ele, arzând a dorinţă, sau am asistat cu silă enoriaşii care întorşi pioşi de la slujbă îşi molestau copii, îşi dominau femeile îşi desecrau fiinţa minţind şi urând. Mi-am prins tâmplele în palme încercând neputincios să le zdrobesc, mâhnit de propria mea existenţă, sau viitoare existenţă mai bine spus, căci am făcut şi eu la rândul meu toate acestea. Numai că eu văd poteca greşită, spre deosebire de ceilalţi. Dar eu trebuie să schimb asta.  De aceea cel mai interesant mi s-a părut etajul şase, ce avea doar două uşi. Şaisprezece şi şaizeci şi şase. Erau închise şi încuiate, iar numerele nu erau scrise 16 şi 66 sau cu litere, apăreau la nivel preştient, căci acolo dăinuiau alţii asemeni mie, anticrişti rataţi, care se joacă cu oiţele mielului, jonglează cu idei de parcă ar fi bucăţi de humă, schimbă curente după propriile lor “toane”, strâng în pumnii lor imensă putere, se nasc din marea veşnic învolburată, ridică armate pe ambele maluri şi asmut omul asupra omului. Atunci am aflat ceea ce căutam: un număr care să fie numai şi numai al meu, de şase ori un număr de om, un număr de pe acele uşi, dar să nu fiu încătuşat veşnic de istorie drept eternal damnat măcelar. Atunci măcar am ştiut ceea ce căutam orbecăind prin vidul dorinţelor mele.

Sincer, nu pot să îţi ofer un reper temporal referitor la timpul care a trecut până am ajuns în vârf. Nu ştiu câte etaje are Babel, nu ştiu cât imi ia să urc unul, ştiu prea puţine constante ca să îţi fiu de ajutor. În orice caz, puteau să treacă şi eternităţi, aşa cum percepem noi, umili muritori, timpul căci totul se întamplă la un cu totul alt nivel acum. Ajuns la capătul călătoriei mele am fost întampinat de o fecioară. Nu i-am smuls niciun cuvânt de pe buzele, se juca doar cu un cuţitaş. M-am îndreptat asupra ei, am vrut să o prind în braţe, dar am trecut prin ea. Apoi se jucat cu lama în mine, mai precis în mintea mea, îmi secţiona conştiinţa, estopând cunoştiinţe directe, acoperindu-le cu instinct şi nevoi. Tot ce am învăţat, tot ceea ce am trăit, voi şti, voi fi şi am crezut-o chiar dacă nu mi-a spus nimic. Mesmerizat de dansul ei mi-am scos creierul, deşi nu aveam efectiv un creier, pe un platou de argint şi i l-am înmânat pentru a lucra mai uşor, ochii îmi priveau goi în orbite în timp ce încetau sa mai fie, deşi nu au fost nici până atunci, în timp ce nubila intra în mintea mea sperând să o găsesc cândva, în timp ce mâinile şi picioarele şi falusul îmi deveneau bulbi, nu că ar fi fost altceva până atunci, şi se retrăgeau în mine, în timp ce  turnul s-a dărâmat în abisul amintit la începutul povestirii, iar eu am fost ejaculat cuminte în acel pântec aşteptând să mă nasc într-o lume care cere cu disperare un demon şi un alt fel de păstor.

Madonna/Whore

Mog Rabaj, e veninul zeilor. Zi după mine: Mog Rabaj, veninul zeilor, iar eu îl beau, iar eu îl doresc, iar eu reneg, iar eu nutresc, iar eu sunt fiinţă, iar eu nu cred, iar eu mă lepăd, iar eu nu vreau. Spune, la naiba! Altfel ajungi ca mine, ca mine…nenorocit, murdar, distrus, putred şi vinovat, plin de lacrimi din cap până în tălpi, de sânge şi lacrimi şi ipocrizie. Spune de parcă ar cânta cu fanatism orbitor cor de îngeri în capul tău, reali, cu furie şi zel, căci trebuie să zici. Dacă nu reciţi ce trebuie, daca nu îţi pui sufletul pe cuvinte şi reciţi ce trebuie, căci trebuie nu numai să reciţi ce trebuie dar să îţi şi pui toată fiinţa trebuie, dacă nu faci, dacă nu eşti, pământul de sub tălpile tale se va crăpa iar monştri refulaţi din iadurile cele mai obscure, monştri creaţi din ideile şi spaimele tale cele mai urâte, umbre violete pe retina ta, ce exista numai în întuneric sub formă de probabilităţi obscene şi absurde, moştri prigoniţi din frică, te vor sfârteca cu plăcere şi conştiinţă. Vor coborâ din ceruri, având chip de lumină şi sfinţenie, dar îţi vor smulge creierul din cap, îţi vor despleti ghemul de neuroni şi vor face o pânză a agnoiei din el. Aşa că recită, dacă nu vrei să devii un om al plânsului, dacă nu vrei imagini ce te-ar face să doreşti smulgerea ochilor. Zi că vrei să bei fierea şi veninul zeilor, căci cei mai amarnici monştri răsar din tine, te transformă ţi se urcă viermănos pe şira spinării până în craniul golit, se strecoară ca o mâzgă neagră prin oase şi prin nervi şi cu cât vrei să scapi de ei mai mult, cu atât te vor schingiu şi mutila, cu atât chipul tau va fi mai mult durere şi ură şi teamă, mai puţin carne şi materie.

Era o zi plânsă, cu ceruri gri şi drumuri gri, când eu îmi lăsam urma paşilor frânţi spre casa iubitei mele. Mi-o amintesc de parcă aş avea-o în faţa ochilor mei, avea doi ochi de-ai fi putut spune că sunt smulşi din vise, că au în ei supraculoarea transrealismului şi supratextura oniricului, iar zâmbetul îi era o fâşie decupată majestic din a noua sferă, din cântările sfinte şi atotarzătoare. Era…era…căci am băut veninul zeilor …era un amalgam hiperborean de vise şi suprarealism, era himera minunată a fricilor mele. De ce nu reciţi, blestemat să fii!

Eu am citit formula în dansul roşu al ţigăncii, în ochii negri ce sorbeau totul, l-am citit de pe buzele ei brune şi de pe sânii negricioşi, din braţele arcuite şi coapsele protectoare. Atunci am ştiut totul. Dansa roşie şi neagră şi dezbrăcată în mijlocul drumului colbuit fără să ridice praful. Nu era nimeni altul să i-a asupra-i mesajul damnat; numai eu am fost acela, omul plânsului, omul jelei, omul suspinelor, omul vinei. Încă de pe atunci am ştiut monştri şi creaturile subconştientului ce galopează spre iubita mea. Încă de atunci am ştiut-o pătrunsă de demoni şi îngeri, încă de pe atunci am ştiut-o descleştându-se cu drag lor, încă de pe atunci am ştiut-o transformată în târfă ordinară de către ceruri şi infern, căci chinul îi aducea ceea ce eu nu am fost niciodată în stare să îi aduc oricât de mult aş fi vrut: un zâmbet pe buze.

Când am ajuns la ea, ei îşi terminaseră seva, cei de jos şi ce de sus. Moştrii chinului trupului şi monştrii maltratării sufletului. Ştiam că urmează să apară cel al inimii, oricât de puternic aş fi repetat în mintea mea că vreau să beau veninul zeilor, gândul acesta parcă îl chema, căci a răbufnit furios asupra ei, iar nu puteam face nimic de cealaltă parte a oglinzii. O sfâşia şi o pătrundea, iar ea zâmbea, gemea a atingere fină şi plăcută. Ghearele negre îi intrau în carne şi în pulpe, lăsând urme purpurii arzânde. Colţii lungi cât dorinţele noastre se îmbătau din sângele gâtului ei. Iar ea zâmbea, iar eu spuneam incontrolabil, incapabil.
La sfârşit, când am fost eliberat de sub vraja veninului nu mai era niciun monstru, niciun vierme, niciun zâmbet. Doar o cameră roşie şi sărată, o cameră din sânge şi din lacrimi, un sân clătiându-se pe cârligulu unui cuier, măruntaie ce ies răbufnind a căldură şi duhoare… o mare ce nu vroia să mă înghită, o conştiinţă ce nu vroia să se piardă.