VALIS – Philip K. Dick

- o recenzie – sau Imperiul nu s-a terminat niciodata sau Peștii nu pot folosi arme

Tocmai am terminat de citit Valis și scriu asta cu mâinile tremurânde sperând să reușesc să scot ceva corent prin vârful degetelor. Trebuie să recunosc că am fost reticent în a cumpăra Valis și a citi-o, dar cum nu se găsește în România, din câte știu, am ales să o achiziționez oricum. Ce m-a făcut să o aleg tocmai pe aceasta din cele vreo 20 de cărți nepublicate la noi a fost caracterul ei semi-autobiografic. Mă temeam totuși ca cealaltă jumătate să nu fie ocupată de gnosticism prost înțeles implementat într-o mare teorie a conspirației, așa cum aparent și este. Dar spre suprinderea mea, în Valis am găsit mult mai mult. Literar este cu multișor deasupra tuturor textelor lui Dick pe care le-am citit până acum. Stilistic și structural aduce cu Pendulul lui Foucault, în sensul că discuțiile dintre personaje au mai mult rolul de a crea/explica/deconspira conspirația, secretele ce îl privesc pe Dumnezeu, secrete de a căror veridicitate protagoniștii nu sunt inițial convinși, dar de care sunt absorbiți pe parcurs. În final totul depinde de luciditatea îndoielnică a naratorului. Invocând texte gnostice, evanghelii pierdute și opere literare Dick, atât ca personaj cât și ca autor, propune teoria unui univers holografic, aduce în discuție un creaționism extraterestru foarte ciudat și mai explorează câteva teme clasice de-ale sale cum ar fi ”dezarticularea timpului” și conflictul dintre două forțe divine. Iar de aici lucrurile încep să mă sperie.

Persoana naratorului nu este tocmai sigură sau coerentă. Inițial avem impresia că cel ce narează este Horselover Fat, vorbind despre el însuși la persoana a treia pentru a putea pune în perspectivă și a observa obiectiv evenimentele din jurul morții unei prietene. Apoi, naratorul devine Phil, un avatar destul de exact al autorului și, aparent, un prieten bun de-al lui Fat. Și prin ochii lui privim cum Fat renunță la droguri, dar că asta nu îl ajută cu nimic în ceea ce privește echilibrul psihic ajungând să încerce să se sinucidă. Aflăm cum îl găsește pe Dumnezeu într-un vas din ceramaică, cum comunică printr-o rază de laser roz cu Zebra, mai târziu VALIS și astfel îi sunt relevate secretele universului. Urmează multă polemică legată de un gnosticism îndoielnic, care ar putea fi agansată dacă nu ar fi atât de amuzantă și terifiantă în același timp. În același timp prin ea realizăm cât de adâncă este psihoza personajului, pentru că astfel își crează prorpia realitate, izolându-se de cea normală, acoperind lumea concretă și reală cu turnuri biblice de informație.

Trebuie menționat că probabil eu am fost terifiat de cartea asta, cum am fost și de altele din biblioteca lui Dick din cauză că sunt credul, oarecum paranoic(aveam la un moment dat impresia ca cineva mi-a inlocuit apa plată cu apă de la robinet) și destul de ipohondru(ceea ce în final e tot o formă de paranoia). Probabil din această cauză și relaționez foarte bine cu ceea ce spune dânsul în paginile sale.

În Ubik, cu toate că apăreau influențele gnostice, forțele divine prezente erau foarte bine identificate și explicate, spaima apărea în mare parte din lipsa de control a personajului și din dependeța sa de ubik. În Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch teama venea din misterul ce-l înconjura pe Palmer și din atmosfera de incertitudine. În Valis lucrurile stau altfel. Nimic nu atentează la viața protagoniștilor, iar dovezi în sprijinul teoriilor lor nu prea sunt. Nu ele sperie pentru că nu despre asta este vorba în Valis. Aici Dick nu mai întreabă dacă trăim într-o realitate dominată de un un zeu antic, corupt și nebun, chiar dacă acel zeu este o metaforă pentru sistemul mediatic, legal, guvernamental(în funcție de caz). În Valis ne spune că nici nu e nevoie de asemenea apariție ezoterică pentru a ne cutremura lumea și a ne da peste cap viața, pentru a ne arunca în disperare și pentru a căpăta cele mai sincere dorințe sinucigașe. E nevoie de o moarte, de o persoană răuvoitoare, de element malign care odată pătruns în viața noastră ne poate contamina psihicul și să ne distrugă din interior, pentru că noi înșiși suntem acei zei, noi suntem constructorii propriei noastre lumi și ne putem închide singuri într-o capcană chinezească. De fapt, la un moment dat chiar satirizează atitudinea din romanele anterioare vorbind despre cărți care îți lasă impresia că te învață ceva, dar care de fapt nu sunt decât ”bullshit”. Valis este mintea lui Dick scoasă afară din craniu și tipărită. Fiecare personaj este Dick, fiecare fiind una din vocile sale interioare, mai cinică, mai ortodoxă, mai nebună… Este un roman de autoanaliză psihologică în care Phil încearcă să pună totul cap la cap, să-și ordoneze viața. Nu reușește dar în schimb se scufundă tot mai adânc în nebunie și paranoia.

Din anumite puncte de vedere romanul este un haos mai mare decât apare recenzia asta, dar acele puncte de vedere trebuiesc ignorate. Important este că deși explică totul, lasă plăcerea descoperiri sensurilor ascunse, discursul naratorial curge lin, chiar dacă este pe alocuri un pic sec, sau nenatural și așa descoperim foarte repede că Valis este un roman complex, autoreferențial care vorbește despre Dick și despre opera sa, despre durerea sa, despre slăbiciunea sa și despre speranța sa de a fi salvat. Trebuie doar să asculți și să fii destul de credul încât să crezi că nimic nu e real.

Zona

Chiar nu știu cum să încep recenzia asta, deși știu că trebuie să o fac, să pun stiloul pe foaie și să-l las a patina pe hârtie scurgându-mi gândurile. Mi-e teamă că nu voi putea să explic… dar ce e de explicat? Zona nu se explică, Zona se trăiește, se simte, nu se aruncă în niște biete cuvinte. Vreau să vă vorbesc despre Zonă și o spun de parcă aș vrea să vă vorbesc despre viață, când eu nu știu nimic despre viață, sau despre Zonă…. Ea este vie, foarte vie, atât de vie încât are un trup, cu minte și sentimente și are un suflet și cred că i l-am găsit. Poate vi se pare prea personal, sau exagerat de dramatic, dar acesta este adevărul, iar altfel nu pot să vi-l relev. Mă gândesc c-ar trebui să fac o mică introducere în cartea fraților Strugatki și în filmul lui Tarkovski, să vă explic cum se leagă, dar cine naiba nu a auzit de Călăuza sau de Picnic la marginea drumului. Chiar și prin prisma recentei serii S.T.A.L.K.E.R.(jocuri pentru PC, două jocuri superbe venită de la ucrainieni ) și tot să fi rupt câte ceva despre ei. În fine, iată: Zona vine de la ruși, este vie și ciudată. Are trei forme, dar este una singură. Întâi a luat aspectul cuvântului, după care pe cea a imaginii, iar în finala s-a multiplicat în limbaj binar. Picnic la marginea drumului este un roman scris de frații Arkadi și Borist Strugatki, după care împreună cu regizorul Tarkovski au (re)scris unsprezece scenarii pentru o ecranizare. Ambele au făcut istorie. Apoi un studio de gaming din Ucraina, GSG game world, a făcut un joc care a încercat să capteze ideile romanului și atmosfera filmului. A reușit.

Poate veți vrea să vă povestesc măcar filmul, dacă nu și cartea. Trebuie să înțelegeți că la asemenea opere nu contează despre ce e vorba ca acțiune, ar putea să fie descris un picnic la o margine de drum al unor puștani. Dar vă fac un cadou, vă spun câte ceva despre Zonă, căci despre ea vreau să vorbesc. Nimeni nu știe cu adevărat ce e Zona, doar că sfidează rațiunea umană; fizic ea este o locație de 3200kmp îngrădită, păzită, unde se presupune c-ar fi aterizat un OZN. Pe acolo nu trece nimeni, doar stalkerii, călăuze care își riscă viața și libertatea pentru a aduce lucruri din acel perimetru, căci obiectele ce se găsesc în Zona nu sunt de factură umană, sunt sigilii regale numai bune pentru spart nuci. Tehnologie extraterestră care încalcă toate cunoștințele umane despre univers, cum ar fi cele două principii ale termodinamicii, se revarsă în lume oferind astfel autorilor șansa de a-și impune teoriile legate de orice. De ce țin morțiș să vorbesc despre o singură Zonă, când ele sunt aparent diferite? Zona romanului este un loc demonic, o cutie a pandorei, violentă și chinuitoare, în timp ce zona filmului este o câmpie edenică, unde omul trebuie doar să arate respect, pentru a fi în siguranță. Dar vă spun, zona este una și aceeași, văzută doar prin alți ochi. Și mai ales, vreau să vorbesc despre o singură zonă pentru că niciodată în istorie, nu cred ca un roman să fie, printr-un fatalism bizar, lipit inextricabil de a sa ecranizare. Să se completeze poate(vezi Portocala mecanică, vezi orice film de Kubrick) dar nu să fie o singură entitate. Nu numai că niciuna nu este completă fără cealaltă, dar doar Împreună reușesc să creeze adevărata Zonă, cu regulile și explicațiile din Picnic, cu caracterul metaforic, ezoteric prezent în Călăuză și poate cu teroarea nocturnă îmbibată cu un sentiment de admirație adâncă, în timp ce colinzi Cernobîlul.

Din păcate cartea este un SF. Din fericire este un SF. Spun din păcate deoarece criticii(și nu numai) se uită suspect la orice e băgat în acest gen, aruncând din start totul într-un hău lipsit de complexitate, structură gândită, stil, lipsite de vreo adâncime a poveștii, de simbolism sau de substrat. Din fericire, Picnicul le sparge dinții. Are dramă, are evoluție, are caracterizări destul de complexe ale unor personaje(e foarte scurtă și de aceea caracterizările se fac un pic cam prea direct; fiind oferite mai degrabă, decât să fie induse). Este de asemenea foarte eterogenă cu un prim capitol care l-ar face și pe Proust gelos, prezentând acțiunea perfect subiectiv prin ochii lui Red(un stalker și personajul principal), atât de frumos scris încât era să plâng împreună cu el…din primul capitol. După care urmează o prezentare sociologică obiectivă în mare parte, nerenunțând la interludii Stendhalliene în mințile personajelor, după care în câteva pagini prezintă toate teoriile legate de zonă, atât de concentrat încât ar părea că toate romanele celor Mari Trei din era de aur s-au îngrămădit în câteva cuvinte cu un umor specific Space Operas, atâtea teorii xenoficționale fiind aruncate acolo încât trebuie catalogate cu grijă pentru a nu pierde ceva din verdere, revenind în final la subiectivism dramă și confuzie. Revenind la Zonă. Cartea fraților ne arată că SFul poate fi și altfel decât un eseu lung și plictisitor despre colonizarea lui Marte sau o călătorie printr-un Altex obscen cu aromă de noir stătut(cyberpunk). Ne arată că și SFul poate folosi tehnici literare, caracteristici ale curentelor consacrate, poate fi adânc și poate fi o lectură care pune pe gânduri chiar și numai prin construcția ei. Dar, oh, cât aș fi vrut să o fi citit înainte de a vedea filmul.( Tocmai am terminat de citit deci s-ar putea să sufăr vreo epifanie mai târziu.)

Călăuza m-a lăsat într-o stare catatonică, fiind ferm convins că nu mai aveam nimic de trăit. Nu după ce l-am văzut, nici a doua zi. În timp, încetul cu încetul, privind pe geam îmi aminteam discuțiile dintre Scriitor și Stalker. În timp ce mă întorceam de la școală îl auzeam spunând cum am uitat să credem, îi auzeam vorbind despre artă, dar asta e umplutură, cel mult indicii, scurtături pentru a ne ajuta să găsim Zona. Revizitam fiecare cadru, trăiam cu emoție cuvintele Profesorului, ale Scriitorului și ale Stalkerului, nu ale personajelor, nu ale actorilor ci cuvintele oamenilor; eram copleșit de atâta emoție, de suflet, de simboluri, de artă, de frumusețe. Este un film ce trebuie văzut cu mintea limpede, vizionat cu foarte mare atenție pentru a fi trăit clar și în intimitate. Dacă despre roman aș mai putea spune multe, doar atât pot vorbi despre film: este tot ceea ce cred eu că ar trebuie să fie arta.

Trebuie să laud un pic și jocurile pentru că deschid un pic ochii asupra potențialului artistic din gaming. Palete de culori, arhitectură, sunete, totul a fost sublim ales pentru a stârni sentimente puternice, adânci, aducând oarecum cu cele din carte. Din nefericire sunt împânzite de buguri. Dar există Zona. Care este vie, bizară, violentă și periculoasă. Așa cum apare în roman, căci ea este și frumoasă, o frumusețe de pe altă lume. Iar aici suntem liberi să o explorăm.

Zona, ea este o metaforă, o alegorie, o comparație, toate la un loc. Zona este artă și am găsit infinite explicații pentru a i le lipi, ceea ce mă sperie e că s-ar putea ca toate să fie adevărate, dar multe dintre ele nu pot fi turnate pe hârtie și nici din piept nu pot izvorî în glas, în final Zona este ceva ce crește în noi la finalul filmului. Zona este Cernobîl, avertizând despre pericolele neînțelegerii tehnologiei. Zona este Dumnezeu și trebuie doar să crezi în ea. Zona este un mod de viață, Zona este un loc unde te poți întâlni cu tine însuți și așa cum spune Tarkovski să ” vorbești despre lucrurile care contează cu adevărat”. Zona nu te întreabă dacă ești bun sau rău, căci pentru ea nu contează așa ceva, zona te întreabă cine ești, iar în final zona sapă în tine, prin acele EUri cu care te îmbraci în fiecare zi și-l scoate la iveală pe cel adevărat, te lasă neputincios ca un prunc, privind ochii aurii ai unui zeu îndeplinitor de dorințe, aruncând doleanțe puerile, precum Fericire pentru toți.

Orice-ar fi ea cu adevărat, Zona este acum în mine.

PS: Am vrut să scriu o recenzie, dar în final am scris o confesiune.

Și să închei postul mai puțin dramatic: Picnic la marginea drumului este romanul a cărui lecturare durează mai puțin decât vizionarea ecranizării.