Arhiva pentru roman

Alasdair Gray – Lanark. O viaţă în patru cărţi

Posted in Chilli con carte cu etichete , , , , , on mai 7, 2009 by razvanvanfirescu

lanark-oviatainpatrucarti-30161

Recunosc că am aşteptat cu sufletul la gură apariţia acestei cărţi. Deşi singurul lucru care-l ştiam despre autor şi carte era că i-au trebuit treizeci de ani să o scrie, am aşteptat-o înfrigurat şi cu nerăbdare. Pot să vă spun că am devorat Lanark în căteva zile şi am declarat-o a treia carte în top ten-ul personal (după Idiotul lui Dostoievski şi Romanul cocainei lui Agheev). Nu îndrăznesc prea mult când spun că Lanark, mai târziu Thaw, poate fi oricine dintre noi, oricare dintre cititorii romanului. M-am recunoscut în Lanark, m-am regăsit în drumeţiile şi lumea fantastică în care-şi caută sinele, am retrăit dramele personale alături de monologurile şi aventurile lui. Alasdair Gray recunoaşte în interviul din sfârşitul volumului că romanul este în foarte mare parte autobiografic, însă, faptul că acţiunea se învârte într-o lume fantastică, viaţa lui Gray devine universală, devine o epopee marcantă într-o lume posibilă, dureros de relevantă pentru lumea în care trăim. Lanark este o carte tristă însă plină de umor, situaţiile sunt dramatice însă hazul salvează de la căderea în deprimare. Personajul principal este un deprimat incorigibil, un deprimat care nu renunţă totuşi la speranţă. De la Thaw ai multe de învăţat însă este partea cea mai dureroasă din toată cartea. Deşi iubirea nu este găsită de nici un personaj, singurătatea ce-l apasă pe Thaw, o singurătate aproape universală, face paginile dedicate lui să te apese şi să te inunde sentimentul de solitudine ca lipsă dintr-un întreg, dintr-un plan în care tu nu ai fost vreodată inclus. Povestea lui Thaw este construită din mai multe parabole la fel cum şi viaţa lui Lanark este o parabolă, însă Thaw este el însuşi o parabolă în sensul kafkian al cuvântului. Thaw-parabola trăieşte o viaţă-parabolă. Acţiuni, întâmplări, personaje, tot ce ţine de el dă senzaţia că conţine ceva ascuns. Lanark însuşi pare a fi ascuns însă cunoscut, un soi de mister ce ţi-a fost dezvăluit o dată îl înconjoară şi îi dă savoare. Numele ce şi-l ia la început de pe o foaie găsită în tren, deoarece nu ştia cine este, unde este şi ce caută, îl face să pară comun şi extraordinar în acelaşi timp. Faptul că nu reuşeşte să se integreze în societatea în care nimeni nu lucrează şi oamenii dispar inexplicabil la un moment dat, provoacă trimiterea sa la Institut, institut care foloseşte oamenii drept combustibil sau hrană. Boala lui Lanark, boală de care suferă toţi oamenii de fapt, este o transformare a corpului în diferite animale. Ce se întâmplă cu Lanark este ceva obişnuit, boala lui nefiind altceva decât un efect somatic la starea sa psihică. Deşi este bine primit şi îşi face prieteni, Lanark nu se regăseşte, nu se simte împlinit, iar boala îl „salvează” de la a deveni unul dintre cei ce-l înconjoară. Institul îi oferă şansa dragostei, însă, după cum singur o să afle, nu există, însă tânjeşte după ea. La Institut îl ”cunoaşte” pe Duncan Thaw, personaj ce trăieşte într-un Glasgow lipsit de imaginaţie, plafonat şi marcat de război şi revoluţia industrială. Am trasat în linii mari firul poveştii însă vă promit că nu o să vă plictisiţi şi că tot o să fiţi luaţi prin suprindere şi că nu o să puteţi lăsa cartea din mănâ. Traducerea este superbă, Gray este un scriitor ce are grijă de cititorul său pentru că mai întăi a avut grijă de el, deci, nu aveţi cum să nu vă îndrăgostiţi de romanul lui. Ascuns, misterios, ingenios, problematic, universal, reuşeşte să strângă ce-i mai bun din Kafka, storcându-l într-un singur personaj, amuzant dar tragic, Lanark are toate atributele unui roman ce merită să rămână în istorie şi la tine în bibliotecă.

Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch

Posted in Chilli con carte cu etichete , , , , , , , , , , , on ianuarie 14, 2009 by Engineered_Dream

Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch Nu cred să fie alt scriitor despre care să am o părere atât de nestatornică, cum am pentru Phillip K. Dick, pentru că niciun-altul nu m-a făcut să îi urăsc şi să îi iubesc atâtea cărţi. Uneori am impresia că a avut doar niște zvâcniri de geniu, dar când sunt gata să îl acuz de așa ceva îmi trântește în nas Credința părinților noștri, Furnica electrică sau … Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch. Probabil că deja îl ştiţi pe Phillipe K. Dick, pe acel scriitor pe care nu îndrăznesc să îl încadrez în vreun gen, acel scriitor care mi-a scris textele înainte să mă nasc, şi a făcut-o mai bine decât aş fi putut eu vreodată să o fac, acel scriitor care a trăit într-o cruntă paranoia şi a binevoit să o împartă cu noi. Poate că voi încerca odată să vi-l explic și să vă explic ce a însemnat pentru lumea modernă, aşa cum trebuie şi cum merită, dar clipa aceea stă destul de departe. Acum voi încerca să descriu ce înseamnă să-l citeşti, oferindu-vă experienţa celor Trei Stigmate ale lui Palmer Eldricth.

Probabil că se poate, chiar dacă eu sunt reticent în a crede aşa ceva, a-l povesti, dar nici nu voi încerca asta. Ar fi prea greu să o fac într-un mod plăcut și inteligibil, iar apoi  nu aş releva niciun aspect important legat de semnificaţia romanului. Asta pentru că Dick este un veritabil scriitor postmodernist, şi ca atare, substanţa-i rezidă între rânduri. Meta-lumea lui(Dick nu a afirmat că operele sale ar avea loc în aceeaşi lume, dar nu văd ce ar împiedica acest fapt) este obscură şi sumbră, dystopică şi foarte, foarte pulp. Dar un pulp întunecat, nu unul campy cum ne-am putea aştepta de la un scriitor din acea perioadă(bine…există Heinlein), populat cu personaje aflate într-o continuă criză, fie ea emoţională, financiară, spirituală sau de identitate. Cele trei Stigmate reflectă interesul tot mai puternic manifestat de scriitor pentru gnosticism şi spiritualitate, punctul focal fiind o entitate care este ori Dumnezeu, ori Diavolul ori un demiurg, ce se infiltrează în păturile realităţii modificând-o după chipul şi asemănarea sa. Vă prezint un scenariu: iei o pastilă creată din Palmer, numai că în loc să te împărtăşeşti cu carnea zeului, el te consumă; îţi consumă realitatea şi te suge în a sa, în care totul îi poartă chipul, cu ochii metalici şi dinţii de oţel, iar acesta râde de tine, te ironizează, îţi arătă calea de ieşire şi te împiedică să o atingi. Într-un final reuşeşti să scapi de viziunile pandemonice şi ajungi într-un timp în care existenţa ta este perfectă, în care eşti fericit, cu adevărat fericit. Numai că îţi răpeşte şi această viaţă. Te trezeşti. El este în faţa ta şi zâmbeşte, îţi mai oferă o îmbucătură. Ai oare de ales? Te-ai trezit oare într-un final? Dick este incertitudine, este distanţa agonizantă dintre posibilităţi, căci el este Raiul şi Iadul. Oare ce stil foloseşte pentru a crea lumea lui Palmer?

Cât de complexe îi sunt construcţiile de m-a făcut să-mi fie frică sa dau pagina, și să simt nevoia de-a mă uita în oglindă pentru a mă convinge că romanul nu este un alt fel de Ale-G, iar Palmer nu sunt eu, dar până la urmă să mă constrângă a da pagina, cu toate riscurile pe care le-ar cuprinde această acțiune? Înafară de ceva simbolistică, Dick lucrează la un nivel aparent simplu, probabil instinctiv, nativ, dar în niciun caz simplist ci subconștient. Nu există limbaj artistic în adevăratul sens al cuvântului, cel puțin nu cum ne-au obișnuit alți prozatori moderni. Există în schimb drog şi seringă, există idee şi sincronizarea, de obicei, perfectă între modestia limbajului şi lungimea enunţurilor, astfel încât reuşeşte să dea naştere unei stări propice inoculării ideii, care odată ce-a prins rădăcini în scoarţa victimei, nu mai pleacă. Deschizi cartea, treci prin primele douăzeci de pagini ca dus de un curent vioent, și deja începi a simți o prezență apăsătoare care te ține în loc, îți ghidează mâinile și ochii. Sunt atâtea şi atâtea de spus despre ce există în această carte, aş putea vorbi despre sexualitatea lipsită de pasiune a precogilor, despre inversarea ritului împărtăşaniei, despre o oarecare ironie aruncată sistemului de învăţământ, despre obscuritatea atât de lumească a situaţiilor, despre paralelele la lumea drogurilor, despre atât de multe lucruri ciudate, nebunești, dar care construiesc lumea noastră și care dau culoare celor trei Stigmate; dar nu despre ele este vorba. Este vorba despre paranoia şi teamă, despre teroare şi obscuritate, este vorba despre Dick.

Sase chipuri: Junky

Posted in Evangheliile jegului cu etichete , , , , , on decembrie 8, 2008 by razvanvanfirescu

3. Junky

junky1copy

Fugi!

Fugi! Aleargă futu-ţi gura mă-tii!

Cuţite ascuţite se împlîntau în plămînii extenuaţi.

O maşină de poliţie era pe urmele lui. Alerga ca un apucat, lovindu-se cu umerii de colţul clădirilor, aluncecînd prin bălţi, izbindu-se de tomberoane şi aurolaci.

Stai!!!

Stai, mă, nu auzi!?!

Nu îi era frică de faptul că putea fi prins şi că ar putea să stea cîteva ore la bulău, ci faptul că trebuia să arunce toată marfa pe care o avea la el îl înspăimînta. Crack, cocaină şi amfetamină suficientă cît să se încalţe cu două vieţi de bulău. Crack, cocaină şi amfetamină suficientă cît să se ţină el pe linia de plutire două luni de zile şi să facă şi ceva bani. Ca să nu se mai gîndească la datoria pe care o avea la dealării din zonă.

Fugi!

Fugi ratatul pizdii, fugi!

O maşină îl izbii în coaste cînd încercă să treacă strada. Lovitura nu a fost dureroasă, dar a scurtat foarte mult distanţa dintre gaborii ce-l urmăreau, care au profitat de situaţie şi au ieşit din maşină. Şoldul şi coastele îl usturau.

Muie fraierilor!

Muie!

Tremurînd, arată degetul mijlociu curcanilor, încercînd un rînjet.

Trece prin faţa unui autobuz şi se aruncă în prima străduţă, nu înainte de a hohoti nebuneşte de bucurie cînd vede că în urma lui, un poliţist este luat pe sus de o maşină şi capul i se striveşte de caldarîm. Însă colegul lui nu se opreşte. Îl urmăreşte. E hotărît să-l prindă. Toată chestia a devenit personală acum. Iar el ştie că nu mai e decît o şansă ca să rezolve problema urmăririi.

Aleargă pe străzile înguste urmărind fiecare firidă, fiecare colţişor.

Am să te prind! Am să te prind, futu-ţi morţii mă-tii de drogat împuţit! Am să-ţi rup picioarele măi căcatule! Am să-ţi rup picioarele şi am să ţi le îndes în cur, în pizda mă-tii de avorton împuţit!

Respiră greu. Dar nu se lasă. O să-l prindă pe distrus. O să-l prindă şi o să-l facă să-i pară rău că s-a născut, că a pus mîna pe droguri, că a futut ceva în viaţa lui, că acum îl aleargă, că nu s-a predat, că există. O să-l facă să-i pară rău că străbunică-sa s-a născut!

Nu-l mai vede.

Unde a dispărut nenorocitul?

Unde eşti mă!

Mai rapid decît o clipire, o săgeată luminată macabru de lună îl izbeşte în frunte.

Zboară pe spate, tot avîntul fiind oprit de forţa răngii ce-l trînteşte. Craniul se umflă în părţi, un şuvoi de sînge i se strînge în tîmple, în ochi, în fălci, în urechi. Pielea se crapă. Plămînii se umflă şi se blochează. Ceafa se sfarmă de asfalt. Steluţe roşii, verzi, albastre, toată galaxia îi joacă în spatele pleoapelor.

Tremură.

Un tremur înfricoşător, morbid, implacabil îi atacă oasele.

Gura mă-tii!!!

Loveşte fără milă. Năprasnic. Puternic. Hotărît.

Gaborul zboară cu cracii în sus, sînge izvorînd instantaneu din fruntea spartă de drugul de fier ce i-a stopat avîntul.

Aterizează penibil, zburat pe spate, ca un taur izbit frontal de un tanc.

Hai măi muie, cine e mai tare!?!

Hă?

Hă!?!

Îl apucă de după cap şi îl trage în firida de unde îl aştepta. Zgomotul a făcut să se aprindă lumina de la parter dar pe el nu îl interesează asta. Are lucruri mai importante de făcut.

Peretele are o bordură, bordură de care dinţii se sparg cu un sunet sec. Buzele crăpate intră între cioturile rămase. Gingiile sunt zgîriate de marginea bordurii, sfărîmînd maxilarul.

Aaaaaaaaaahhhhhhhh!!!

O durere groaznică îl străpunge. Capul i se umflă explodînd în gheizere de sînge din gură. Buzele îi atîrnă. În gît simte bucăţi de dinţi. Bucăţi de dinţi care-l îneacă, îi zgîrie esofagul. Adrenalina s-a dus demult, frica şi panica îl stăpîneşte acum.

Cine e şeful acum!?!

Cine e cel mai tare acum!?!

Bocancii îşi fac treaba din plin. Oasele capului rezistă foarte bine la fiecare lovitură dată. La fel şi muşchii gîtului. Capul curcanului se ţine bine, tare, ţeapăn. Dacă nu ar fi sigur că i se pare, ar crede chiar că labagiul încearcă să se ridice.

Durere. Frică. M. cea mică. E. iubita lui. Spaimă. Durere.

Te omor, mă!

Imagini aduse din străfundul memoriei îi aduc aminte de familia ce probabil că îl aşteaptă acum acasă. Fetiţa lui. Lumina ochilor săi. Darul nepreţuit al vieţii sale.

M. M. M!!!

Căcatul încearcă să se ridice. Pare că are suficientă putere să se ridice. Chiar după toate bucăţile ce le-a primit. Nu mai poate să continue mult aşa. E prea obosit din cauza drogului. Din cauza alergăturii. Din cauza puseului brusc de adrenalină.

Caută febril pistolul. Caută cureaua. Tocul. Smulge încuietoarea. Nu ştie cum se armează o armă, dar un al şaselea simţ îl ajută şi în urma bîjbîielilor se produce un declic metalic.

Ţinteşte.

O secundă. Mai puţin de o secundă a durat de la flacăra albă ce a ieşit pe ţeava armei îndreptată către ochii lui. Mai puţin de o secundă. Un sfert de secundă lung cît o eternitate. O eternitate în care a văzut-o pe M. pe E. una în braţe celeilalte, zîmbind, cu ochii mari, plini de iubire, aşteptîndu-l.

Vâ iubesc.

O eternitate în care a simţit metalul cald cum îi pătrunde ochiul drept. Cum îi sparge şi arde globul ocular care se scurge pe obraz. Cum intră în os şi împrăştie mii de ace în creier. Cum o durere ascuţită de măsea îi paralizează măinile şi picioarele. O durere ce îl scoate din corp o dată cu glonţul ce iese prin partea cealaltă a craniului, strivindu-se de perete.

O eternitate ce l-a făcut să-şi vadă creierii zburaţi pe cămaşa drogatului, pe asfalt, pe geamul de deasupra lui.

Fugi!

Fugi!

Fugi!

Bucăţi de creier pe obraz, în ochi, pe buze. Sînge cald pe gît. Culorile se pierd, se spală, se scurg demenţial de pe retină.

Cadavrul nu vrea să rămînă în spae. Se îndepărtează de el dar se pare că tot în spatele lui se află. O Sodomă şi Gomora bîntuitoare, urmăritoare, răzbunătoare îi calcă pe urme.

De fiecare dată cînd întoarce capul cadavrul se repede către el dar închide ochii la timp, îşi întoarce privirea la momentul oportun. Şi cadavrul mai rămîne un timp în urmă.

Fugi!

Fugi!

Fugi!

Imaginile tremură. Străzile se îngustează şi se lărgesc într-un ritm de dans tribal, sălbatic. Totul se prăbuşeşte într-un caleidoscop ameţitor. Tomberoane. Bălţi. Pete de sînge. Cocaină. Jaruri de la ţigări. Balcoane. Lumini. Blocuri. Stele.

Străzile se unduiesc lasciv. Stînga. Dreapta. Cercuri. Orizontal. Vertical. Hăuri. Haos.

Şi o uşă. O lumină chinuitor de murdară.

Ce dracu?

Era căzută într-o poziţie fetală. Plină de sînge, excremente, spermă, vomă. Un plic cu cocaină. Nişte bani. Ţigări. Păr murdar împrăştiat pe caldarîm în jeg.

Respiră.

Plînge.

Respiră.

Plînge.

Ridic-o!

Ridic-o!

Ridic-o!

Să-mi bag pula!

Îi ia repede lucrurile şi i le îndeasă în poşetă. O ia de subţiori şi o ridică. Nu reacţionează. O scutură şi o prinde de faţă: Hei! Hei! Hei!

Ochi goi ca de mort îl străpung. Cadavrul îi respiră creier în ceafă.

Să-mi bag pula!

Hai mă! Poţi să mergi? Hai! Hai mai repede!

Întunericul se îngrămădeşte în bălţi. Petele negre de frică şi mister aleargă alături de ei. Firme de pub-uri scrijelesc scoarţa cerebrală şi nasc fantasme.

Intră într-un bar.

Un loc mai ascuns. Mai întunecos. Întunericul face bine. Acum.

Miroase a tutun, a iarbă, a transpiraţie, a alcool, a vomă, a stătut.

A frică.

A moarte.

Stai aici. Mă duc pînă la baie şi îţi aduc ceva de băut.

Dă din cap că a înţeles.

Ochii celor ce sunt în bar sunt cleioşi. Se lipesc de el. De hainele lui. De piele. De firele de păr transpirate şi murdare de sînge. Urmăresc avizi şi-şi trag seva din frica şi mizeria lui.

Să-mi bag pula!

Să-mi bag pula!

Să-mi bag pula!

larson_industries_bathroom_floor

Închide uşa de la baie şi se prăbuşeşte în genuchi. Vomită lung şi dureros. Gustul acru de acid gastric îi transmite fulgere în ochi. Spasmele îi strîng tîmplele, îi bat timpanele. Dinţii se izbesc unii de alţii într-un tremur incontrolabil. Lacrimile curăţă WC-ul jegos.

Se prăbuşeşte în poziţie fetală, tremurînd, sughiţînd, plîngînd ca un copil.

Mamă

Mamă

Mami…

Mami…

Întredeschide un ochi pentru a-l lipi de marginea vasului de toaletă. O mînă uscată, bătrînă, cu unghii îngrijite, cu o verighetă subţire, caută un punct de sprijin. Se ridică încet, interminabil de încet.

Mamă

Chipul ce apare îi este cunoscut. Foarte cunoscut. Chipul aduce amintiri. Readuce amintiri la suprafaţă. Amintiri vechi, şterse, imagini neclare încep să curgă rapid, iar chipul se tranformă pe măsură ce amintirile sunt din ce in ce mai recente.

Mamă

E mama. E mama. Mama.

E mama. Şi zîmbeşte. Zîmbetul ei cald, liniştitor, dulce, adormitor.

Imaginea începe să tremure, să se marească şi să se micşoreze. Se topeşte şi se reface la loc. Se dilată şi se strînge.

Mamă

Mama îşi revine şi-şi pune bărbia, jucăuş, pe marginea de porţelan. Zîmbeşte larg, iar printre cei doi dinţi lipsă de cînd l-a născut, el vede capacul de la WC.

Şi totul se prăbuşeşte într-un vîrtej de apă trasă şi un amestec de mizerie.

Mamăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

E în regulă. E în regulă.

Două mâini îl cuprind şi lacrimile se strîng în ele. Şi lumea e cuprinsă în ele.

E în regulă. E în regulă.