VALIS – Philip K. Dick

- o recenzie – sau Imperiul nu s-a terminat niciodata sau Peștii nu pot folosi arme

Tocmai am terminat de citit Valis și scriu asta cu mâinile tremurânde sperând să reușesc să scot ceva corent prin vârful degetelor. Trebuie să recunosc că am fost reticent în a cumpăra Valis și a citi-o, dar cum nu se găsește în România, din câte știu, am ales să o achiziționez oricum. Ce m-a făcut să o aleg tocmai pe aceasta din cele vreo 20 de cărți nepublicate la noi a fost caracterul ei semi-autobiografic. Mă temeam totuși ca cealaltă jumătate să nu fie ocupată de gnosticism prost înțeles implementat într-o mare teorie a conspirației, așa cum aparent și este. Dar spre suprinderea mea, în Valis am găsit mult mai mult. Literar este cu multișor deasupra tuturor textelor lui Dick pe care le-am citit până acum. Stilistic și structural aduce cu Pendulul lui Foucault, în sensul că discuțiile dintre personaje au mai mult rolul de a crea/explica/deconspira conspirația, secretele ce îl privesc pe Dumnezeu, secrete de a căror veridicitate protagoniștii nu sunt inițial convinși, dar de care sunt absorbiți pe parcurs. În final totul depinde de luciditatea îndoielnică a naratorului. Invocând texte gnostice, evanghelii pierdute și opere literare Dick, atât ca personaj cât și ca autor, propune teoria unui univers holografic, aduce în discuție un creaționism extraterestru foarte ciudat și mai explorează câteva teme clasice de-ale sale cum ar fi ”dezarticularea timpului” și conflictul dintre două forțe divine. Iar de aici lucrurile încep să mă sperie.

Persoana naratorului nu este tocmai sigură sau coerentă. Inițial avem impresia că cel ce narează este Horselover Fat, vorbind despre el însuși la persoana a treia pentru a putea pune în perspectivă și a observa obiectiv evenimentele din jurul morții unei prietene. Apoi, naratorul devine Phil, un avatar destul de exact al autorului și, aparent, un prieten bun de-al lui Fat. Și prin ochii lui privim cum Fat renunță la droguri, dar că asta nu îl ajută cu nimic în ceea ce privește echilibrul psihic ajungând să încerce să se sinucidă. Aflăm cum îl găsește pe Dumnezeu într-un vas din ceramaică, cum comunică printr-o rază de laser roz cu Zebra, mai târziu VALIS și astfel îi sunt relevate secretele universului. Urmează multă polemică legată de un gnosticism îndoielnic, care ar putea fi agansată dacă nu ar fi atât de amuzantă și terifiantă în același timp. În același timp prin ea realizăm cât de adâncă este psihoza personajului, pentru că astfel își crează prorpia realitate, izolându-se de cea normală, acoperind lumea concretă și reală cu turnuri biblice de informație.

Trebuie menționat că probabil eu am fost terifiat de cartea asta, cum am fost și de altele din biblioteca lui Dick din cauză că sunt credul, oarecum paranoic(aveam la un moment dat impresia ca cineva mi-a inlocuit apa plată cu apă de la robinet) și destul de ipohondru(ceea ce în final e tot o formă de paranoia). Probabil din această cauză și relaționez foarte bine cu ceea ce spune dânsul în paginile sale.

În Ubik, cu toate că apăreau influențele gnostice, forțele divine prezente erau foarte bine identificate și explicate, spaima apărea în mare parte din lipsa de control a personajului și din dependeța sa de ubik. În Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch teama venea din misterul ce-l înconjura pe Palmer și din atmosfera de incertitudine. În Valis lucrurile stau altfel. Nimic nu atentează la viața protagoniștilor, iar dovezi în sprijinul teoriilor lor nu prea sunt. Nu ele sperie pentru că nu despre asta este vorba în Valis. Aici Dick nu mai întreabă dacă trăim într-o realitate dominată de un un zeu antic, corupt și nebun, chiar dacă acel zeu este o metaforă pentru sistemul mediatic, legal, guvernamental(în funcție de caz). În Valis ne spune că nici nu e nevoie de asemenea apariție ezoterică pentru a ne cutremura lumea și a ne da peste cap viața, pentru a ne arunca în disperare și pentru a căpăta cele mai sincere dorințe sinucigașe. E nevoie de o moarte, de o persoană răuvoitoare, de element malign care odată pătruns în viața noastră ne poate contamina psihicul și să ne distrugă din interior, pentru că noi înșiși suntem acei zei, noi suntem constructorii propriei noastre lumi și ne putem închide singuri într-o capcană chinezească. De fapt, la un moment dat chiar satirizează atitudinea din romanele anterioare vorbind despre cărți care îți lasă impresia că te învață ceva, dar care de fapt nu sunt decât ”bullshit”. Valis este mintea lui Dick scoasă afară din craniu și tipărită. Fiecare personaj este Dick, fiecare fiind una din vocile sale interioare, mai cinică, mai ortodoxă, mai nebună… Este un roman de autoanaliză psihologică în care Phil încearcă să pună totul cap la cap, să-și ordoneze viața. Nu reușește dar în schimb se scufundă tot mai adânc în nebunie și paranoia.

Din anumite puncte de vedere romanul este un haos mai mare decât apare recenzia asta, dar acele puncte de vedere trebuiesc ignorate. Important este că deși explică totul, lasă plăcerea descoperiri sensurilor ascunse, discursul naratorial curge lin, chiar dacă este pe alocuri un pic sec, sau nenatural și așa descoperim foarte repede că Valis este un roman complex, autoreferențial care vorbește despre Dick și despre opera sa, despre durerea sa, despre slăbiciunea sa și despre speranța sa de a fi salvat. Trebuie doar să asculți și să fii destul de credul încât să crezi că nimic nu e real.

Alasdair Gray – Lanark. O viaţă în patru cărţi

Recunosc că am aşteptat cu sufletul la gură apariţia acestei cărţi. Deşi singurul lucru care-l ştiam despre autor şi carte era că i-au trebuit treizeci de ani să o scrie, am aşteptat-o înfrigurat şi cu nerăbdare. Pot să vă spun că am devorat Lanark în căteva zile şi am declarat-o a treia carte în top ten-ul personal (după Idiotul lui Dostoievski şi Romanul cocainei lui Agheev). Nu îndrăznesc prea mult când spun că Lanark, mai târziu Thaw, poate fi oricine dintre noi, oricare dintre cititorii romanului. M-am recunoscut în Lanark, m-am regăsit în drumeţiile şi lumea fantastică în care-şi caută sinele, am retrăit dramele personale alături de monologurile şi aventurile lui. Alasdair Gray recunoaşte în interviul din sfârşitul volumului că romanul este în foarte mare parte autobiografic, însă, faptul că acţiunea se învârte într-o lume fantastică, viaţa lui Gray devine universală, devine o epopee marcantă într-o lume posibilă, dureros de relevantă pentru lumea în care trăim. Lanark este o carte tristă însă plină de umor, situaţiile sunt dramatice însă hazul salvează de la căderea în deprimare. Personajul principal este un deprimat incorigibil, un deprimat care nu renunţă totuşi la speranţă. De la Thaw ai multe de învăţat însă este partea cea mai dureroasă din toată cartea. Deşi iubirea nu este găsită de nici un personaj, singurătatea ce-l apasă pe Thaw, o singurătate aproape universală, face paginile dedicate lui să te apese şi să te inunde sentimentul de solitudine ca lipsă dintr-un întreg, dintr-un plan în care tu nu ai fost vreodată inclus. Povestea lui Thaw este construită din mai multe parabole la fel cum şi viaţa lui Lanark este o parabolă, însă Thaw este el însuşi o parabolă în sensul kafkian al cuvântului. Thaw-parabola trăieşte o viaţă-parabolă. Acţiuni, întâmplări, personaje, tot ce ţine de el dă senzaţia că conţine ceva ascuns. Lanark însuşi pare a fi ascuns însă cunoscut, un soi de mister ce ţi-a fost dezvăluit o dată îl înconjoară şi îi dă savoare. Numele ce şi-l ia la început de pe o foaie găsită în tren, deoarece nu ştia cine este, unde este şi ce caută, îl face să pară comun şi extraordinar în acelaşi timp. Faptul că nu reuşeşte să se integreze în societatea în care nimeni nu lucrează şi oamenii dispar inexplicabil la un moment dat, provoacă trimiterea sa la Institut, institut care foloseşte oamenii drept combustibil sau hrană. Boala lui Lanark, boală de care suferă toţi oamenii de fapt, este o transformare a corpului în diferite animale. Ce se întâmplă cu Lanark este ceva obişnuit, boala lui nefiind altceva decât un efect somatic la starea sa psihică. Deşi este bine primit şi îşi face prieteni, Lanark nu se regăseşte, nu se simte împlinit, iar boala îl „salvează” de la a deveni unul dintre cei ce-l înconjoară. Institul îi oferă şansa dragostei, însă, după cum singur o să afle, nu există, însă tânjeşte după ea. La Institut îl ”cunoaşte” pe Duncan Thaw, personaj ce trăieşte într-un Glasgow lipsit de imaginaţie, plafonat şi marcat de război şi revoluţia industrială. Am trasat în linii mari firul poveştii însă vă promit că nu o să vă plictisiţi şi că tot o să fiţi luaţi prin suprindere şi că nu o să puteţi lăsa cartea din mănâ. Traducerea este superbă, Gray este un scriitor ce are grijă de cititorul său pentru că mai întăi a avut grijă de el, deci, nu aveţi cum să nu vă îndrăgostiţi de romanul lui. Ascuns, misterios, ingenios, problematic, universal, reuşeşte să strângă ce-i mai bun din Kafka, storcându-l într-un singur personaj, amuzant dar tragic, Lanark are toate atributele unui roman ce merită să rămână în istorie şi la tine în bibliotecă.

A fost Mindruta in Timisoara?

Nu îmi vine să cred că a fost așa de puțină lume la lansarea cărții Ce n-a avut loc în prompter al lui Lucian Mîndruță. Da, da, Lucian Mîndruță a fost în Timișoara la Cartea de nisip la orele 19 fix pe 25 aprilie. Au fost maxim 10 oameni… și a fost una dintre cele mai reușite lansări la care am participat vreodată.

Nu pot să nu mă întreb de ce apetitul timișorenilor față de evenimentele culturale este atât de scăzut. La Cartea de nisip au fost nume cu rezonanță, scriitori importanți, evenimente foarte interesante însă, din păcate, vine foarte puțină lume. Nu există interes? Cultura nu mai este prioritară pentru publicul din urbea noastră? Ce se întâmplă cu Timișoara?

Nu pot să nu mă întristez și să nu mă doară faptul că se schimbă părerile în legătură cu publicul avid de evenimente din Timișoara. Începem să nu mai fim considerați însetați de cultură, de carte, de evenimente literare, de lansări de carte. I-am avut ca invitați pe directorii editurilor Rao și Polirom, invitați care au fost încântați de ce poate oferi librăria atât din punct de vedere al spațiului cât și al modului de prezentare a cărților. Din păcate au fost dezamăgiți de prezența publicului la lansări… Ce se întâmplă? Din păcate, aceste lucruri se aud și numai bine și cinste nu ne fac…

După cum probabil s-a auzit Vladimir Sorokin și Esterhazy vor veni în România la Neptun. Mi-am dorit foarte mult ca Sorokin să ajungă şi în Timișoara însă din păcate nu o să vină. Nu o să vină atât datorită distanței cât și marelui semn de întrebare care constă în eventualul fiasco al evenimentului… Din fericire Esterhayz s-ar putea să vină, culmea, pentru prima dată în Timișoara, dar nu pot să spun sigur când și dacă chiar o să fie posibilă venirea sa… Păcat, trist, deprimant, cum vreți, dar foarte, foarte adevărat.

Dar să revin la lansarea d-lui Mîndruță. Doresc să vă povestesc despre eveniment pentru că Mîndruță știristul sau Bâlbuță de la Cronică nu se compară cu Mîndruță scriitorul, mă scuzați, jurnalistul pentru că scriitor încă, nici măcar el, nu se consideră. E o adevărată plăcere să îl asculți pentru că nu încearcă să facă prozeliți, nu devine un zarzavagiu când i se propune din public să-și vândă cartea, etc. Este un tip cât se poate de simpatic, cult, cu mult bun simț, citit și cu o bogată cultură generală, poate să-ți vorbească despre primele calculatoare apărute în România la fel cum îți poate povesti de Freud și de părerea acestuia despre religie. Singurul lui mare, maaaaaare defect este că apare la televizor și prezintă știrile, că o are drept colegă pe Răduleasca, că lucrează la o televiziune sub patronajul lui Voiculescu, că știrile de la Antenă sunt adeseori tâmpite, etc. Faceți abstracție de toate astea, citiți cartea și articolele sale din Dilema Veche și o să descoperiți un cu totul și cu totul alt Mîndruță. Descoperiți-l așa cum l-am descoperit și eu și nu o să vă pară rău. Poate nu o să vă mai uitați la știrile prezentate de el dar în mod sigur o să aveți o altă imagine despre Lucian Mîndruță. Gândiți-vă că adoră Terry Pratchett. Dacă citiți altceva în tabloide să nu credeți. Am avut o discuție privată între 12 ochi cu el despre Pratchett și cărțile sale.

Recomand Ce n-a avut loc în prompter nu datorită faptului că a fost la noi în librărie ci pentru că merită o șansă, merită să fie descoperit adevăratul Mîndruță, omul care-și permite să fie puțin mai idealist decât îți permite timpul, omul care propune să închizi televizorul și să pui mâna pe o carte, omul care nu suportă să i se facă complimente și preferă să primească ironii, ironii la care să participe și să facă cât mai mult haz. Regăsiți articolele din Dilema veche, articole refăcute, adăugite special pentru acest volum și nu o să vă pară rău. Mie nu mi-a părut.

P.S. Dacă cineva crede că încerc să-i dedic vreo odă, se înșeală amarnic. Poate că ar fi foarte bine ca data viitoare când se va mai afla prin Timișoara să veniți să-l ascultați, să-l vedeți, să discutați cu el și o să înțelegeți termenii textului. Numa’ bine.

Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch

Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch Nu cred să fie alt scriitor despre care să am o părere atât de nestatornică, cum am pentru Phillip K. Dick, pentru că niciun-altul nu m-a făcut să îi urăsc şi să îi iubesc atâtea cărţi. Uneori am impresia că a avut doar niște zvâcniri de geniu, dar când sunt gata să îl acuz de așa ceva îmi trântește în nas Credința părinților noștri, Furnica electrică sau … Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch. Probabil că deja îl ştiţi pe Phillipe K. Dick, pe acel scriitor pe care nu îndrăznesc să îl încadrez în vreun gen, acel scriitor care mi-a scris textele înainte să mă nasc, şi a făcut-o mai bine decât aş fi putut eu vreodată să o fac, acel scriitor care a trăit într-o cruntă paranoia şi a binevoit să o împartă cu noi. Poate că voi încerca odată să vi-l explic și să vă explic ce a însemnat pentru lumea modernă, aşa cum trebuie şi cum merită, dar clipa aceea stă destul de departe. Acum voi încerca să descriu ce înseamnă să-l citeşti, oferindu-vă experienţa celor Trei Stigmate ale lui Palmer Eldricth.

Probabil că se poate, chiar dacă eu sunt reticent în a crede aşa ceva, a-l povesti, dar nici nu voi încerca asta. Ar fi prea greu să o fac într-un mod plăcut și inteligibil, iar apoi  nu aş releva niciun aspect important legat de semnificaţia romanului. Asta pentru că Dick este un veritabil scriitor postmodernist, şi ca atare, substanţa-i rezidă între rânduri. Meta-lumea lui(Dick nu a afirmat că operele sale ar avea loc în aceeaşi lume, dar nu văd ce ar împiedica acest fapt) este obscură şi sumbră, dystopică şi foarte, foarte pulp. Dar un pulp întunecat, nu unul campy cum ne-am putea aştepta de la un scriitor din acea perioadă(bine…există Heinlein), populat cu personaje aflate într-o continuă criză, fie ea emoţională, financiară, spirituală sau de identitate. Cele trei Stigmate reflectă interesul tot mai puternic manifestat de scriitor pentru gnosticism şi spiritualitate, punctul focal fiind o entitate care este ori Dumnezeu, ori Diavolul ori un demiurg, ce se infiltrează în păturile realităţii modificând-o după chipul şi asemănarea sa. Vă prezint un scenariu: iei o pastilă creată din Palmer, numai că în loc să te împărtăşeşti cu carnea zeului, el te consumă; îţi consumă realitatea şi te suge în a sa, în care totul îi poartă chipul, cu ochii metalici şi dinţii de oţel, iar acesta râde de tine, te ironizează, îţi arătă calea de ieşire şi te împiedică să o atingi. Într-un final reuşeşti să scapi de viziunile pandemonice şi ajungi într-un timp în care existenţa ta este perfectă, în care eşti fericit, cu adevărat fericit. Numai că îţi răpeşte şi această viaţă. Te trezeşti. El este în faţa ta şi zâmbeşte, îţi mai oferă o îmbucătură. Ai oare de ales? Te-ai trezit oare într-un final? Dick este incertitudine, este distanţa agonizantă dintre posibilităţi, căci el este Raiul şi Iadul. Oare ce stil foloseşte pentru a crea lumea lui Palmer?

Cât de complexe îi sunt construcţiile de m-a făcut să-mi fie frică sa dau pagina, și să simt nevoia de-a mă uita în oglindă pentru a mă convinge că romanul nu este un alt fel de Ale-G, iar Palmer nu sunt eu, dar până la urmă să mă constrângă a da pagina, cu toate riscurile pe care le-ar cuprinde această acțiune? Înafară de ceva simbolistică, Dick lucrează la un nivel aparent simplu, probabil instinctiv, nativ, dar în niciun caz simplist ci subconștient. Nu există limbaj artistic în adevăratul sens al cuvântului, cel puțin nu cum ne-au obișnuit alți prozatori moderni. Există în schimb drog şi seringă, există idee şi sincronizarea, de obicei, perfectă între modestia limbajului şi lungimea enunţurilor, astfel încât reuşeşte să dea naştere unei stări propice inoculării ideii, care odată ce-a prins rădăcini în scoarţa victimei, nu mai pleacă. Deschizi cartea, treci prin primele douăzeci de pagini ca dus de un curent vioent, și deja începi a simți o prezență apăsătoare care te ține în loc, îți ghidează mâinile și ochii. Sunt atâtea şi atâtea de spus despre ce există în această carte, aş putea vorbi despre sexualitatea lipsită de pasiune a precogilor, despre inversarea ritului împărtăşaniei, despre o oarecare ironie aruncată sistemului de învăţământ, despre obscuritatea atât de lumească a situaţiilor, despre paralelele la lumea drogurilor, despre atât de multe lucruri ciudate, nebunești, dar care construiesc lumea noastră și care dau culoare celor trei Stigmate; dar nu despre ele este vorba. Este vorba despre paranoia şi teamă, despre teroare şi obscuritate, este vorba despre Dick.

Eu si Dali, poveste suprarealista – Stan Lauryssens

Eu şi Dali, Poveste suprarealistă – Stan Lauryssens

Fiind la curent cu toate scandalurile din lumea literară, m-am bucurat cînd am auzit că Polirom o să scoată cartea lui Lauryssens deoarece eram tare curios să văd ce putea fi aşa de monstruos scris în ea despre Dali şi ce a făcut autorul de a fost închis şi urmărit de Interpol, precum şi de ce i-a trezit interesul unor producători de la Hollywood şi ce l-a făcut pe Al Pacino să vrea să joace în ecranizarea romanului. Deci, am luat o pauză de Lanark şi am citit Eu şi Dali, Poveste suprarealistă. În şase ore…

Ţin să subliniez faptul că Lauryssens e un biet scriitoraş ( cel puţin din acest roman aşa transpare ) ce a făcut bani şi carieră vînzînd falsuri de Dali. Înainte să facă asta, era un tip care găurea caşcaval. Mai apoi un gazetar ce scria pentru un tabloid interviuri imaginare cu diferite vedete. Totul se producea doar în mintea lui şi făcea acest lucru pentru a-şi duce traiul de pe o zi pe alta. Nimic extraordinar pînă ce a fost racolat de o firmă ce se ocupa cu vînzarea de tablouri, Dali în special, datorită faptului că Dali era o comoară, o mină nesecată de bani. De aici începe întreaga poveste.

Şmecheraş de cartier, Stan vinde Dali-uri ca pîinea caldă strîngînd averi de pe urma fraierilor care pun botul la vrăjeala lui, vrăjeală uneori ieftină, alteori bine ticluită. Personajul este plin de sine, lucru care se poate vedea din declaraţiile ulterioare date presei în urma proceselor intentate asupra sa. Dar acest lucru nu miră pe nimeni avînd în vedere dezinvoltura cu care acuză părintele suprarealismului de fals şi vînzare de fals.

Întreaga carte aduce a Dan Brown. O conspiraţie la un nivel înalt, bine camuflată, interesantă şi scandaloasă, pentru a o înţelege nu trebuie să ai un IQ foarte ridicat şi nici nu trebuie să ai habar de Dali sau de viaţa sa. Spumos scrisă, evoluţia lui Dali este foarte abil manipulată astfel încît autorul să fie the good guy în sfîrşit, el fiind de fapt o victimă a sistemului, nicidecum o parte a sa.

Concluzia e una scurtă şi nu are de ce să aibe nevoie de mai premize: o carte scandaloasă menită să scoată bani, ceea ce a şi făcut. Un roman prost, o scriitură bună pentru cineva îndrăgostit de Dan Brown sau alţii de genul, de reviste de scandal şi povestioare spuse la un pahar de bere. Dacă vrei să o citeşti, mai bine o iei de la un prieten şi dacă chiar îţi place, abia atunci să o cumperi şi doar dacă eşti un fan Dali.

Pranzul dezgolit – William S. Burroughs

Prînzul dezgolit – William S. Burroughs

Ai luat vreodată o ţigară şi ţi-ai stins-o de mînă? Ţi-a alergat vreodată prin vene adrenalina ceea care explodează exact atunci cînd eşti cît pe ce să dai un pumn într-o bătaie? Îţi mai aduci aminte clipele cînd mult aşteptata partidă de sex cu ea era la cîteva minute depărtare de a se întîmpla? Ai trăit vreodată frica de necunoscutul ce se ascunde după ce ai tras pe nas o linie groasă de cocaină? Dacă da atunci Prînzul dezgolit este tot ce trebuie să le retrăieşti. Dacă nu, ţine-te bine. Nu este o experienţă chiar plăcută.

Sunt destui autori ce au avut cărţi interzise pentru a fi prezentate publicului larg. Nu am să dau exemple deoarece sunt ştiuţi de cei iniţiaţi. Ceilalţi nu mă interesează, cel puţin în această recenzie. Lui Burroughs i-a fost intenta un proces din cauza acestei cărţi. Puteţi afla mai multe din fragmentele extrase din procesul de la Boston avînd ca subiect cartea mai jos prezentată. Gingsberg si Norman Mailer au fost martori la acel proces. De ce? Pentru că Prînzul dezgolit este masa la care demonii se întîlnesc pentru a sufoca omenirea. Poftă bună!

Dicţionar al stupefiantelor? Posibil. Enciclopedie a tripu-rilor? Probabil. Un DEX al decadenţei? Înspăimîntător. Un breviar al alienării? Verosimil. Un talmeş-balmeş scriitoricesc? Dacă asta îţi convine să crezi pentru a te păstra întreg la minte, da.

Oooh, da! Cartea asta arde! Arde din temelii totul, totul aşa cum vrei să-l crezi, aşa cum ţi-ar place să-l crezi, aşa cum ai fost învăţat să-l vezi. Îţi arde pielea degetelor, îţi arde retina, sinapsele, buzele şi sfîrcurile, îţi întăreşte penisul, îţi umezeşte vaginul, îţi netezeşte drumul către infern şi te aduce pe culmile haosului în care trăieşti. Doctorul Benway e dirijorul absolut a tot ceea ce există şi lumea există deoarece baghetele magice sunt pline de substanţe halucinogene şi psihotrope, pline de feromoni şi alcool, pline de imagini şi informaţii, pline de cifre exacte care te conduc către ceea ce eşti aşa cum ar trebui să fii. Crezi în dragoste? Crede, dar nu încerca să o pătrunzi căci s-ar putea să dai de viermi şi scîrnă, puroi şi deziluzie. Acceptă ce ţi se dă. Ai dreptul la a accepta, nu şi înţelege. Multumeşte-te cu puţin şi ai totul. Asta e această carte. Drumul către tine însuţi aşa cum nici prin ruptul capului nu ţi-ar trece că ar putea fi.

Nu e o recenzie în adevăratul sens al cuvîntului şi nici un am vrut să o fac astfel. Nu îmi permit să recenzez ca la carte Prînzul dezgolit deoarece sunt gol şi automat, sunt mecanic şi explodez în rămăşiţe de bulgări de zăpadă. Nu sunt întreg pentru a putea reda un întreg, dar pot să îţi spun stimabile cititor că această carte e grea, o să-ţi rămînă atîrnată de gît sau de boaşe tot restul vieţii. Şi dacă nu mă crezi am să-ţi arăt urmele lăsate de ea pe piele atunci cînd ai să mă vizitezi la spitalul de nebuni din apropierea oraşului tău, căci am devenit unul dintre pacienţii lui Dr. Benway şi sclavul imaginaţiei lui Burroughs care şi-a sacrificat nevasta pentru a mă primi de-a dreapta lui.

Iartă-mă stimabile cititor, prieten drag, dar nu mai pot cerne cuvinte… Mi s-a luat acest drept acu’ cîteva sute de pagini.

Iartă-mă…

Mâna stângă a întunericului – Ursula K. Le Guin

„ Niciodată nu mi s-a părut mai stranie împărţirea oamenilor în bărbaţi şi femei. Era o femei şi mi se părea monstruoasă, aducătoare de moarte. Nu era făcută la fel ca mine.”

Mircea Cărtărescu – Gemenii

Încep cu citatul de mai sus pentru că din momentul când am terminat prima carte de Cărtărescu mi s-a aprins o luminiţă în creier, o rachetă semnalizatoare, mai mult decât o idee revelatoare, care mă îndeamna să mă plimb prin matricea labirintică a amintirilor după ceva cunoscut cândva, iubit cândva, iar acum pierdut. Când am citit pasajul respectiv, am realizat ceea ce căutam de câteva luni în şir. În primul rând pentru ideea evidentă, iar în al doilea pentru ceva mai subtil legat de stilul cărţii.

Atunci mi-au venit brusc în minte zilele petrecute de Ai pe nedrept într-o închisoare înfrigurată, drogat şi neînţeles, considerat un ciudat de către ciudaţi, lunga călătorie peste deşertul îngheţat al calotei polare, regele nebun şi mai ales curiozitatea şi incapacitaea Lui Genly Ai de a mai concepe cele două sexe umane ca făcând parte din aceeaşi specie.

Mâna stângă a întunericului este considerată o operă de science-fantasy, dar este mult mai mult, căci acea denumire caracterizează numai settingul acţiunii nu şi caracterul ideilor prezentate. Îmi place să cred ca SFul este un gen extrospectiv, este în sine un experiment ştiinţific în care autorul studiază un eşantion alterat, comparându-l cu proba originală: universul creat de sine în comparaţie cu universul în care trăieşte. Crearea unei lumi Sci-fi înseamnă scoaterea, mularea, dilatarea, deteriorarea unor îngrădiri acceptate ca fiind absolute(cum ar fi legile fizice), instituind reguli alternative, dar care nu sunt altceva decât consecinţe logice a dispariţiei legilor alterate. De multe ori asta înseamnă un detaliu, mai mic sau mai mare, în cazul de faţă: Ce s-ar întâmpla dacă în marea majoritate a timpului nu ar exista diferenţiere sexuală biologică? În schimb fantasticul este opus, duce la introspectie, elimină şi instaurează legi după concepte abstracte(cum ar fi un joc), ilogice, haotice, practic, ia realitatea de guler şi o invită la un Tango cu paşi necunoscuţi. Nu pune întrebări, oferă răspunsuri la interogări inexistente. Foarte puţini autori au încercat, şi chiar mai puţini au reuşit să unească aceste două concepte literare; Ursula K. Le Guin este unul dintre acei autori. Uniunea nu este perfectă totuşi, conţinutul ideatic tinde un pic spre sfera de influenţă a Sfului, a explicabilului, dar nu cred că o simbioză perfectă ar fi posibilă dat fiind antagosimul dintre cele două stiluri.

Gethem este o lume rece, acoperită de zăpadă aproape veşnică. Slab tehnologizată, doar două state făcându-se remarcate pe harta geopolitică iar societatea este într-o lentă „revoluţie” industrială. Ceea ce face ca această lume să fie cu adevărat demnă de interes sunt habitanţii. Descendenţii Homo Sapiens Sapines plecaţi în colonizare, au dezvolatat o sexualitate ciudată, mai precis lipsa unei sexualităţi, a caracterelor sexuale înafara unei perioade de două zile dintr-un ciclu lunar. Genly Ai este trimisul unei federaţii galactice, a cărui misiune de a pregăti terenul pentru instaurarea unei ambasade a Ekumenului nu decurge conform planului. El trece printr-o serie de încercări, aproape face ocolul planetei, călătorie care specific Ursulei, îl schimbă, îl marchează, îl face să îşi privească cu ciudăţenie semneii. Nu voi continua cu aprofundarea poveştii din două motive, motive clişeu , iar de aceea nu le voi enunţa(ok, va zic unul, e mai bine sa fie decoperita individual, sunt lucruri care trebuiesc interpretate personal).

Povestea şi stilul în care este narată dau naştere unui vârtej de melancolie, tristeţe şi zbateri, un vacum abisal creat de pierderi, care te atrage înăutru şi odată cu Ai te metamorfozează. Modul cum sunt exlorate relaţiile dintre personaje (principale sau secundare, fiind concentrate miriade de exemple), printre care şi posibilitate unei prietenii sincere când la o simplă atingere, cel mai bun prieten se poate transforma într-un pasional amant cu care să îţi împarţi patul doar două zile, după care oricât ai încerca, lucrurile nu mai au cum să redevină la normalitate.

Implicaţiile politice, religioase şi sociale sunt de amploare, Ursula dând naştere la religii, la mituri, la folclor, la concepţii diferite despre geneză, la politici de stat, legi, statuturi sociale, chiar şi unui sistem calendaristic diferit şi ilogic. Mare parte din acestea sunt explorate între capitolele principale, în interludii constând din povestiri unele cu implicaţii în poveste, spuse sub diferite forme, care facilitează elementul de absorbţie, colorează lumea până la orbire. Diferenţele dintre societăţile descrise în roman şi cele reale sunt subtile şi uneori pot trecute cu vederea, trasarea de paralele părând uşoară, dar la o inspecţie amănunţită lucrurile se schimbă, se schimbă atât de mult încât diferenţele par ca ţinând de xenoficţiune. De exemplu progresul tehnologic este foarte lent, un motiv clar nu se enunţă, dar se poate interpreta ca fiind o consecinţă a lipsei de dualitate sexuală, situaţia conflictuală-simbiotică dintre sexe oferind nevoia de evoluţie. Dacă lumea şi societatea este diferită, în oameni pot fi recunoscute arhetipuri normale de oameni slabi sau puternici, influenţi, laşi dar care în final interacţionează diferit, prin asta vrând să demosntreze importanţa relaţiilor dintre oameni pentru construirea unei societăţi.

Când într-un final vârtejul descoperirilor încetează şi eşti expulzat înapoi la suprafaţă într-un lac de nostalgie, ai certitudinea că ceva s-a schimbat în tine, căci realizezi ca lumea este aşa cum o cunoşti ori printr-un accident bizar, ori datorită unui plan demiurgic, în ambele cazuri, realizezi cât de uşor ar putea deveni altfel căci lumea nu poate fi decât un supraroman ce contopeşte explicabilul cu inexplicabilul.

Pederast- William S. Burroughs

Motto”

“Apocalipsa sunt eu!”

      yourdrug 26.06.2008

 

    Am făcut foarte greu rost de această carte. De fapt, cineva mi-a făcut rost de ea, cadou fiind de ziua mea. Nu pot să vă spun ce a trebuit să facă persoana respectivă pentru a procura, dar pot să vă spun că a stat la telefon cu cei de la depozit de la Polirom exasperîndu-i să o găsească. Un mic detaliu picant, menit a sublinia obsesia mea legată de acest autor. Cartea a costat 3.99 lei. Mai mult a fost efortul depus şi taxele poştale pentru o cărţulie groasă de 150 de pagini.

Pederast este aproape un roman de dragoste. Însă puţin mai “invers”. Este recunoscută afinitatatea autorului pentru bărbaţi şi  aventurile sale sexuale cu persoane de acelaşi sex. Am luat cartea în mînă puţin circumspect şi strîmbînd din nas. Ce să caute o carte din astea la mine în bibliotecă? What the fuck? Totuşi, m-am apucat să o citesc. În trei ore era gata. În trei ore l-am descoperit pe un Burroughs tare ciudat, dubios de amorezat, un ibovnic cu gust de mucus rectal plecat în căutare renumitului drog Yage.

Cartea este scrisă simplu, simplist, minimum de stil, o compoziţie la limita mediocrului. Şi atunci de ce scriu despre ea? De ce merită amintită? Pentru că e o poveste de dragoste născută din jeg, trăită şi-ngropată-n jeg. O poveste de dragoste în care personajul principal tremură în umbra drogului Yage şi în braţele unui iubit de ocazie, ibovnic care-l iubeşte conform unui contract.

Ok. Hai să vă spun de ce ar trebui să citiţi totuşi această carte ( carte care oricum nu cred că o mai puteţi găsi în librării ci doar prin biblioteci sau anticariate ): la începutul volumului William S. Burroughs se destăinuie. Nu am să bat monedă pe acest lucru. Nu îmi place să vorbesc despre omul Burroughs. Sunt alţii mult mai avizaţi, persoane care l-au cunoscut şi au cercetat mult mai mult decît am făcut-o eu ( vezi Allen Gingsberg ).

În concluzie… Concluzie? Humm… Un roman al durerii. Un roman al sfîrşitului şi al singurătăţii. Un roman al fricii de a fi singur. Un roman deviant care te aruncă în microcosmosul alienat al homosexualităţii. Nu te aştepta să înveţi ceva, nici să fi surprins. După mine e cel mai slab roman al lui Burroughs, dar asta nu înseamnă că nu merită menţionat şi răsfoit. Te costă trei ore. Cam cît ţi-ar lua să citeşti un număr din Dilema veche. Avînd în vedere ce articole apar în ultima vreme, nu ar fi o mare pierdere ratarea unui număr.

Junky- William S. Burroughs

 

Motto:

“Apocalipsa sunt eu!”

              yourdrug 23.06.2008

 

Junky- William S. Burroughs

 

 

 

    Cînd am citit Junky, mi-a rămas un gust amar. Nu mi-a plăcut deloc romanul şi l-am lăsat uitat uitat într-un colţ. Deşi am citit biografia lui Burroughs, la acel moment, nimic nu mă putea face să-l mai iau în mînă. Nu am să mă apuc să povestesc despre el, despre Burroughs, artistul universal, dependent de droguri, întemeietor al generaţiei Beat, deoarece nu vreau să fac aici o prezentare a omului Burroughs, artist complex şi plin de surprize. Tot ce am să spun este că scrisul i-a fost declanşat de un trăgaci: trăgaciul care a trimis glonţul ce a zburat creierii nevestei sale.

Junky este un roman autobiografic într-o măsură destul de mare. Burroughs “s-a luptat” cu dependenţa de morfină, heroină şi cocaină, vînzînd droguri pentru a-şi procura droguri. Drogul pentru Burroughs era un modus vivendi la cel mai înalt nivel. Ruperea de realitate şi încălcarea în mod repetat a legislaţiei americane privind deţinerea şi vînzarea de stupefiante, i-au adus lui Burroughs procese după procese. Lumea paralelă în care sălăşluia omul personaj Burroughs se găseşte în romanele sale. Iar Junky e scrisoarea de intenţie pentru admiterea în lumea Geniilor  Consumatori de Substanţe Interzise, lume în care îi regăsim pe Poe, Apollinaire, Castaneda, Ion Barbu ( da, da, acel Ion Barbu a fost consumator de opium ) şi alţii.

Stilistic, romanul Junky e nul. Puterea simplităţii loveşte cu bestialitate, reuşind să tîrască cititorul pe panta abruptă a dependenţei de drog, transformînd “boala” în instinct, “nevoia” e un mod de a trăi, dozele sunt la fel de importante şi imposibil de neimaginat ca şi mersul la baie, somnul şi mesele zilnice. Drogul este legat în mod direct de setea de sex. William Lee nu are nici o prejudecată cînd vine vorba de satisfacerea poftelor sexuale. Bisexual fiind, racolează tineri de pe stradă, plătindu-i şi dîndu-le droguri.

Romanul e schiţa unui suflet în căutare. O parabolă a unei perioade în care omul poate fi rătăcitor şi neastîmpărat. Detalii despre modul în care se fac tranzacţiile, cum se acoperă urmele, cum se prepară dozele, pot face deliciul publicului neavenit în căutare de senzaţii literare hardcore. Însă nu despre asta este vorba în Junky. Nu de asta se recomandă. Nu de asta eu îl consider pe Burroughs un Da Vinci modern.

Urmează recenzii la Pederast, Oraşele Nopţilor Purpurii, Ghemul Fundăturilor, ţărmurile Vestice si Prînzul Dezgolit.

Vă invit la o călătorie în imaginaţia debordantă a unui om ce poate să scurtcircuiteze sinapsele cu forţa şi explozia unui drog.