Sase chipuri: Retardatul

0.          Retardatul

mi-au spus: prostule!

ṣi i-am crezut.

mi-au zis: eṣti prost?

ṣi nu am ṣtiut ce să le răspund.

am zâmbit.

Prostule!

Salut, eu sunt retardat. Tu cine eṣti?

Îmi place să mă legăn de pe un picior pe altul. Să mă joc cu degetele. Să desenez. Să stau cu copii. Să povestesc umbrei mele ce văd ochii mei interiori. Îmi place să tac. Îmi place să râd. Îmi place să visez. Îmi place să iubesc. Îmi place să cred. Cel mai mult îmi place să cred.

Ţie ce-ṭi place?

Nu îmi place să plâng. Nu îmi place să fiu bătut. Nu îmi place să mănânc dimineaṭa ṣi să dorm după-amiaza. Dar nu am mai făcut asta de când eram mic. Dar tot nu-mi place. Nu îmi place brâna cu smântână. Nu îmi plac oamenii răi. Nu îmi place mirosul din baie după ce faci treaba mare. Nu îmi place mirosul cucului când e murdar. Nu îmi place când mi se spune că sunt comun. Ştiu ce înseamnă comun ṣi nu îmi place deloc. Dar ṣtiu că sunt comun ṣi asta mă face să fiu trist. Sunt atât de comun încât dacă m-ai vedea pe stradă nu ai ṣtii că sunt eu. Ai crede că sunt altcineva. Şi dacă, totuṣi, te-ai opri să mă saluṭi crezând că sunt altcineva, m-ai uita chiar în clipa în care mi-ai întoarce spatele. Nu mă supăr pe tine să ṣtii, pentru că ṣtiu că asta e soarta omului comun. Dar mă doare ṣi mă face trist. Dar îmi trece, să ṣtii, îmi trece destul de repede chiar. Trebuie doar să văd ceva ce îmi place. Şi mie îmi plac multe lucruri. Să ṣtii că dacă crezi aṣa cum cred eu, îṭi plac foarte multe lucruri.

Să ṣtii că ṣtiu ce înseamnă comun. Să ṣtii că ṣtiu pentru că m-am interesat. M-am uitat în dicṭionar ṣi am aflat. Şi retardat ṣtiu ce înseamnă. Nici asta nu mă bucură. Mă întristează dacă îmi spui asta. Să nu îmi spui aṣa, bine?

Nu îmi place că sunt comun ṣi retardat. Nu mi-ar fi plăcut nici dacă aṣ fi fost doar comun sau doar retardat, să ṣtii. Nu îmi place pentru că sunt diferit. Lumea nu te place dacă eṣti diferit. Nu te place ṣi nu se apropie de tine. Dacă o fac, o fac doar pentru că alṭi oameni cred că aṣa trebuie să facă ca să nu-l supere pe dumnezeu. Ei nu ṣtiu, dar eu am văzut că ei ṭin mai mult la ceea ce ei numesc suflet decât la ei sau la cei din jurul lor. Dacă nu ar fi sufletul, lumea ar fi mult mai rea. Ei iubesc sufletul ṣi au grijă de el o viaṭă întreagă, dar nu au grijă ca de copilul lor ṣi nici ca de mâna lor dreaptă sau stângă, depinde cu care lucrează mai mult, ci au grijă de el ca de o monedă de schimb sau un apartament sau o maṣină sau o carte ca să poată să spună la un moment dat: Ha, al meu e mai bun, merit mai mult. Sufletul are legătură cu dumnezeu ṣi dumnezeu e mare ṣi înṭelept ṣi rău. Adică nu chiar rău, dar e un fel de poliṭist care dacă nu eṣti cum trebuie să fii, adică ca la regulament, te amendează. Dar nu îṭi cere bani ci îṭi ia sau dă din suflet. Dacă îṭi ia prea mult, arzi în Iad. Dacă îṭi dă mergi în Rai. Iar în Rai ṣi în Iad nu sunt cutremure, războaie, incendii, deṣi în Iad sunt flăcări ṣi cazane în care fierbe smoala dar nu ard case ṣi păduri ṣi oameni; acolo nu sunt nici certuri, nici tristeṭi sau fericiri sau neînṭelegeri sau schimburi sau neamuri sau bani. Acolo totul e firesc. Adică firesc aṣa cum înṭeleg oamenii cu suflet firescul. Adică cumva cum e foarte bine sau foarte rău. Adică ceva ce nu se poate înṭelege sau spune.

Înṭelegi?

Eu ar trebui să mulṭumesc sufletului pentru că astfel lumea are grijă de mine, dar nu pot să o fac. Nu pot pentru că eu nu am suflet ṣi nu pot să îi înṭeleg. Eu însă pot să cred. Eu pot să cred atâtea lucruri încât acum sunt ferm convins că tu mă asculṭi ṣi mă înṭelegi. Eu cred atât de tare în ce vreau eu să cred la un moment dat încât devin fericit. Dar nu fericit ca ceilalṭi, fericit pentru că am bani, pentru că am scăpat dintr-un accident, pentru că am prieteni, pentru că am un copil, pentru că mi-am cumpărat o casă. Eu sunt fericit pentru că pot să cred că pot să cred că eu pot să fac o grămadă de lucruri. Sunt fericit pentru că îmi miṣc mâinile aṣa cum vreau, pentru că nu miros urât când mă spăl, pentru că nu mă dor dinṭii când nu mă dor, pentru că văd culorile roṣu ṣi verde ṣi albastru ṣi mov ṣi galbe, pentru că îmi pot imagina lucruri, pentru că nu ṣtiu multe lucruri din lumea asta dar din lumea mea ṣtiu tot. De asta nu mor eu, deṣi ar fi trebuit să mor; devin fericit foarte uṣor ṣi repede. Peter Pan era foarte fericit ṣi de asta nici nu a murit ṣi rămas mereu copil. Aṣa sunt ṣi eu. Doar că eu nu pot să zbor astfel încât tu să mă vezi fără ca eu să cred asta… Asta este puṭin trist…

Ştii că pot fii tot ceea ce îmi doresc să fiu?

Spune-mi libelulă!

Bzzzzuuuuuzzzzzz!

Sau pasăre!

Fâl-fâl-fâl!

Sau cer!

Stele. Albastru. Soare. Lună. Somn. Picnic. Bronzat.

Ha, ha, ha! Vezi?

Dar poate că nu mă înṭelegi… ṣi crezi ṣi tu că sunt comun ṣi retardat… de fapt, sigur crezi asta. Eu nu cred că tu crezi asta. Dar dacă ṭi-aṣ spune că am o iubită care mă crede? Adică cu suflet. Sau crezi că asta vreau eu să cred? Atunci de ce are un nume, na!?

O cheamă: Rrrraaaada!

Aṣa o cheamă ṣi aṣa trebuie să o strigi: Rrraaaada!

Rrrr

aaaa

da

Nu altcum.

Nu o striga acum că nu e aici. Dar când o să fie să o strigi exact aṣa. Ca ṣi cum ai bate într-o tobă dar nu aṣa cum crezi tu că se face de obicei: Ra-ta-tatatata!

Doar Rrraaaa   da!

Sase chipuri: Copilul

Televizorul lumina camera întunecată în culori ţipătoare. Zgomotele piţigăiate rîcîiau pereţii, zdrobind senzaţiile de zid. Bucăţi de tencuială cad surd la podea mîrîind la carnea ce tremura pe un colţ al patului.

Patru pereţi, un tavan, o podea. Întunericul e stăpînul fricii, părintele fantasmelor, furia singurătăţii.

Mi-e frică.

Mi-e frică.

Se întorc lucrurile pe dos. Nu mai înţelegi nimic. Tot ceea ce trebuia să fie există aşa cum ar trebui să fie doar in vise. Iar visele nu sunt gratuite. Visele au nevoie de hrană. Visele trebuie să se nască din ceva. Însă acel ceva e doar o mulţime de culori ameţitoare care urlă şi se mişcă haotic pe un ecran. O bucată de sticlă, stupid de neînsufleţită.

Jurnal…..15.02.2008

Mi-e frică.

Mi-e frică.

De ce să îţi fie frică? Nu eşti singur. Ai mâna dreaptă, mâna stângă, piciorul drept, piciorul stâng, capul, ochii, urechile. Nu eşti singur. Te ai întreg şi chiar de două ori, dacă stai să te gândeşti.

Jurnal…..15.02.2008

Mi-e frică.

Mi-e frică.

Un râset ascuţit, stricat, împuţit se strecură pe sub uşă. Râsul mamei sale avea excepţionalul dar de a se materializa într-o gură care se căsca până înghiţea toată camera. Şi pe el odată cu ea.

Mama.

Mama putea fi sânul căruia ştia că îi datorează hrana începutului.

Mama putea fi întunecimea căruia îi datorează viaţa.

Mama putea fi fiinţa care nu-l lăsa să stea în propriile mizerii.

Îţi curg mucii, păduchiosule! În gură! Îţi mănânci mucii în pizda mă-tii de avortat!

Marş la mă-ta!

Mă-ta!

Măăăăă-taaaaaaa!

Mă-ta îi dădea două palme. EL, ăla, mânca omletă cu şuncă şi salată de roşii cu castraveţi.

El, ăsta, celălalt îşi mânca mucii şi-l usturau obrajii.

Dacă s-ar putea să îţi goleşti tot sângele din corp şi să-l umpli cu un sânge artificial ai putea spune că eşti sânge din sângele tău, ori ai putea să spui că eşti propria ta decizie sau viaţă. Iar materialul genetic ai putea să-l desfiinţezi nerecunoscându-te, pentru început, în oglindă, ca mai apoi să faci tot ceea ce ţi se pare că nu ar trebui să faci în mod normal.

Jurnal ……… 18.06.2004

Când a avut prima erecţie a resimţit-o ca o smucitură după ceafă urmată de imaginea sînilor maică-sii.

Ţi s-a sculat pula, ha? Ai fute ceva? Ai fute-o pe mă-ta, ha? Ai fute ceva? Uite cum se fute! Aşa se fute! Măi pulică, pizda lu’ mă-ta e Dumnezeu, e biserică!

Ha, ha, ha!

De atunci “fute” s-a stabilit că poate fi uneori bine, alteori rău. Pentru mama lui era clar că era bine. Însă el nu o să poată face niciodată bine pentru ea. Era sigur că totuşi se putea şi mai rău de atât.

În ziua în care EL l-a băgat cu capul în vasul de toaletă a aflat că EL nu este tatăl lui. EA fuma în uşă.

Băi greşeală!

Îi cam ţiuiau urechile şi nu a auzit restul cuvintelor. Asta este tot ce îşi mai poate aduce aminte.

Băi greşeală!

S-a gîndit că poate trăi totuşi cu asta la fel cum a reuşit să trăiască şi să crească până acum. Întrebarea era dacă era greşeala lui sau a EI. Unul dintre ei a greşit sigur însă nu putea să înţeleagă de ce trebuie să plătească doar el. Ştia că ea e femeie şi că bărbaţii pot îndura mai mult. Dar şi ea îndura mult. Putea îndura chiar mai mult decât el că doar a văzut-o bătută şi plină de sânge după care gemând sub EL. Bănuia că pentru EL peste EA îndura toate celelalte. Bănuia.

Îi era frică adeseori. Când îi era frică vorbea cu gândurile, cu celălalt el. El, celălalt, era mult mai curajos, mult mai puternic, mult mai inteligent. E normal pentru că el nu trebuia să îndure toate loviturile, nu simţea durere sau foame sau frică de lumina de sub uşă. Dar nu îi purta pică. Ştia, undeva, în adâncul lui că chiar de ar fi simţit toate astea tot ar fi mai puternic, mai curajos, mai inteligent decât el.

Putea să închidă ochii şi să îşi imagineze că nu este el cel care trăieşte viaţa asta. Îşi imagina că este altcineva. Un coleg de la şcoală care-l bătea mereu. Râdea şi se bucura de toate porcăriile ce i se întâmplă. Îşi bătea joc de el. Îi făcea numai glume proaste. Însă mai devreme sau mai târziu se trezea. De obicei plângea.

Lua bătaie la şcoală pentru că toţi ştiau că nu este nimeni care să îi ia apărarea. Îl scuipau, îi vorbeau urât, mai urinau pe el uneori, aruncau cu chiştoace în el sau stingeau ţigările de hainele şi pielea lui. Plîngea pe ascuns şi încerca să îşi ascundă urmele de EL şi EA. Când a făcut prostia să le arate ce a păţit a luat o bătaie soră cu moartea. Nu a prea înţeles de ce, dar a băgat la cap că asta nu era o chestie care să îi privească pe EI. Şi nu putea să înţeleagă de ce ceilalţi se bazau pe părinţii lor. Uneori îi părea rău că nu are un frate mai mare. Dar după un timp i-a părut bine. Ar fi mâncat bătaie şi de la el, sigur.

Când a început să-l asculte pe cel căruia nu-i era frică de nimic lucrurile s-au mai liniştit, însă cei de la şcoală au început să-l evite şi când se luau de el o făceau cu ajutorul celor mult mai mici. Şi celor mici le era frică de el dar bomboanele, ciocolatele şi sandvişurile promise erau prea tentante. Sau frica de bătaie. Când s-a ridicat şi a lovit pentru prima dată un băiat care dădea în el s-a simţit ca EL. Mare, puternic, de neatins, Dumnezeu.

Mă-ta-i biserică!

L-a lovit între picioare. După ce i s-au împăienjenit ochii şi furia a pus stăpânire pe fiecare fibră din corp, a început să-i care pumni şi  picioare în neştire. Restul băieţilor s-au împrăştiat când au văzut turnura pe care a luat-o distracţia lor zilnică. L-a muşcat de umăr. Gustul de sânge l-a speriat. S-a ascuns în baie şi a început să tremure şi să plângă frecându-­şi neîncetat cu mâneca jegoasă gingiile şi limba. Apoi a început să râdă. Nu ştia exact de ce, dar era foarte bucuros şi se simţea foarte bine. De atunci a devenit foarte bun prieten cu el însuşi. Cel mai bun prieten.

A doua zi a fost bătut de fratele mai mare al băiatului. Nu s-a mai putut duce la ore în ziua aceea. A stat în spatele şcolii multe ore, până seara. S-a pişat şi s-a căcat pe el. S-a pişat sânge o săptămână. Merge puţin şchiop de atunci.

Na, mă, futu-ţi Dumnezeii mă-tii de jigodie! Futu-ţi morţii mă-tii de labagiu! Să te mai iei de frate-miu măi pulică că-ţi bag coaiele în cur şi te pişi pe urechi!

Copii se uitau la el şi râdeau. Nu ştia ce-l doare mai tare dar a ajuns la concluzia că loviturile îl dor foarte tare şi că vorbele şi râsetele lasă urme.

Dă-i mă că mă-sa-i curvă şi ta-su-i un pielea pulii!

Se pare că nu-l ştiau pe EL. Dacă l-ar fi ştiut s-ar fi căcat pe ei de frică aşa cum făcea el în fiecare seară.

Când a ajuns acasă s-a dus direct la el în cameră. Nu a putut să doarmă, aşa că a ascultat patul din cealaltă cameră scârţâind până ce EI au adormit. L-a întrebat EA dacă îi era foame şi la mormăitul lui de neînţeles de sub pătură a răspuns închizând uşa. A plâns până a adormit.

De atunci a decis să nu mai plângă. Amândoi au decis asta de fapt. Şi au mai decis să îşi ia revanşa. Dar asta nu a fost atunci. Asta s-au hotărât după ce au înţeles ce a însemnat acel pielea pulii.

l-am văzut pe tata azi. la lucru. şi am văzut cum a luat bătaie şi cum şi-au bătut joc de el. probabil că de aia iau şi eu bătaie. din cauza lui. EL e un ratat şi ei cred că şi eu sunt pentru că sunt fiu şi stau în casă cu el şi mă cheamă ca pe el. mi-a părut rău şi am fost trist. dar ştiu că eu nu sunt aşa. eu nu sunt pielea pulii.

Jurnal……08.22.2008

A aşteptat în întuneric ceva timp până ce a venit fratele mai mare. Ştia că pe acolo o să vină. L-a urmărit o săptămână. Oricum EI nu-l întrebau pe unde îşi pierde vremea. L-a lovit cu ranga după genunchi şi imediat l-a izbit în cap, în ceafă şi a plecat. Ştia că mai mult nu trebuia. A dormit foarte bine.

Când s-a dus la şcoală l-a văzut. Era tras la faţă, plâns, schimbat. I-a pus mâna în gât şi a văzut frica. Frica aia care îţi mănâncă maţele şi îţi dă senzaţia că faci pe tine. Şi a zâmbit.

Aşa mă simt eu mereu, măi pielea pulii!

Nu era bun la şcoală dar citea mult. Şi se uita la televizor mult. Ştia multe dar nu îl ajuta la nimic. L-au speriat criminalii în serie. Copilăriile lor. Ura îi urmărea toată viaţa. Şi frica. Moartea.

L-au bătut în seara aia foarte tare. EA a urlat la el că-i un prost că stă. EL mirosea a băutură şi avea un ochi vânăt.

Nu eşti al meu, mă! Nu eşti, Dumnezeii mă-tii!

Mă-sa dădea a lehamite din mână. EL s-a repezit la ea. A fugit în cameră şi s-a ascuns sub pat. După ceva timp a venit EA şi a început să-l tragă de păr şi să-l scuipe şi să-i dea palme peste obraji. EL îi dădea pumni şi picioare.

Cine dracu’ te-a dat, măi mucosule!?!

Îl dureau oasele, muşchii, intestinele, inima, ochii. Nu a plâns. Îl durea mintea, gândurile săpau în timpane, amintiri roşii zgâriau ochii umflaţi. Nu a plâns. Şi-au vorbit. Celălalt plângea. Îi păreau rău de el.

De mine.

PLângi!

Plânge mă!

Să plângi!

Să plângi, mă!

Nu a plâns.

Cuţitul cel mare era la locul lui.

Plânge, mă!

Gemetele LOR au acoperit orice sunet. Un miros de alcool stătut, de transpiraţie şi un iz scârbos de acru umplea aerul din cameră. EL era peste EA.

Plânge, mă!

A apucat cuţitul cu amândouă mâinile şi l-a ridicat deasupra capului.

Plânge, mă!

A trecut prin gâtul LUI şi s-a oprit în gîtul EI.

Plâng…e… mă….

Plân… uă…

Pl…

…

Oamenii nu mor de adevăratelea aşa uşor cum mor cei din filme. Ce glumă proastă. Se zbat. Gâlgâiesc. Dau din mâini şi din picioare. Tremură.

S-a cuibărit între ei. A tras mâna LUI şi a EI peste trupul lui înfrigurat. Ghemuit, cu picioarele prinse între mâini, între trupurile ce se răceau încet, strâns ca un cheag în sânge, a adormit.

În somn, a plâns.