Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch

Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch Nu cred să fie alt scriitor despre care să am o părere atât de nestatornică, cum am pentru Phillip K. Dick, pentru că niciun-altul nu m-a făcut să îi urăsc şi să îi iubesc atâtea cărţi. Uneori am impresia că a avut doar niște zvâcniri de geniu, dar când sunt gata să îl acuz de așa ceva îmi trântește în nas Credința părinților noștri, Furnica electrică sau … Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch. Probabil că deja îl ştiţi pe Phillipe K. Dick, pe acel scriitor pe care nu îndrăznesc să îl încadrez în vreun gen, acel scriitor care mi-a scris textele înainte să mă nasc, şi a făcut-o mai bine decât aş fi putut eu vreodată să o fac, acel scriitor care a trăit într-o cruntă paranoia şi a binevoit să o împartă cu noi. Poate că voi încerca odată să vi-l explic și să vă explic ce a însemnat pentru lumea modernă, aşa cum trebuie şi cum merită, dar clipa aceea stă destul de departe. Acum voi încerca să descriu ce înseamnă să-l citeşti, oferindu-vă experienţa celor Trei Stigmate ale lui Palmer Eldricth.

Probabil că se poate, chiar dacă eu sunt reticent în a crede aşa ceva, a-l povesti, dar nici nu voi încerca asta. Ar fi prea greu să o fac într-un mod plăcut și inteligibil, iar apoi  nu aş releva niciun aspect important legat de semnificaţia romanului. Asta pentru că Dick este un veritabil scriitor postmodernist, şi ca atare, substanţa-i rezidă între rânduri. Meta-lumea lui(Dick nu a afirmat că operele sale ar avea loc în aceeaşi lume, dar nu văd ce ar împiedica acest fapt) este obscură şi sumbră, dystopică şi foarte, foarte pulp. Dar un pulp întunecat, nu unul campy cum ne-am putea aştepta de la un scriitor din acea perioadă(bine…există Heinlein), populat cu personaje aflate într-o continuă criză, fie ea emoţională, financiară, spirituală sau de identitate. Cele trei Stigmate reflectă interesul tot mai puternic manifestat de scriitor pentru gnosticism şi spiritualitate, punctul focal fiind o entitate care este ori Dumnezeu, ori Diavolul ori un demiurg, ce se infiltrează în păturile realităţii modificând-o după chipul şi asemănarea sa. Vă prezint un scenariu: iei o pastilă creată din Palmer, numai că în loc să te împărtăşeşti cu carnea zeului, el te consumă; îţi consumă realitatea şi te suge în a sa, în care totul îi poartă chipul, cu ochii metalici şi dinţii de oţel, iar acesta râde de tine, te ironizează, îţi arătă calea de ieşire şi te împiedică să o atingi. Într-un final reuşeşti să scapi de viziunile pandemonice şi ajungi într-un timp în care existenţa ta este perfectă, în care eşti fericit, cu adevărat fericit. Numai că îţi răpeşte şi această viaţă. Te trezeşti. El este în faţa ta şi zâmbeşte, îţi mai oferă o îmbucătură. Ai oare de ales? Te-ai trezit oare într-un final? Dick este incertitudine, este distanţa agonizantă dintre posibilităţi, căci el este Raiul şi Iadul. Oare ce stil foloseşte pentru a crea lumea lui Palmer?

Cât de complexe îi sunt construcţiile de m-a făcut să-mi fie frică sa dau pagina, și să simt nevoia de-a mă uita în oglindă pentru a mă convinge că romanul nu este un alt fel de Ale-G, iar Palmer nu sunt eu, dar până la urmă să mă constrângă a da pagina, cu toate riscurile pe care le-ar cuprinde această acțiune? Înafară de ceva simbolistică, Dick lucrează la un nivel aparent simplu, probabil instinctiv, nativ, dar în niciun caz simplist ci subconștient. Nu există limbaj artistic în adevăratul sens al cuvântului, cel puțin nu cum ne-au obișnuit alți prozatori moderni. Există în schimb drog şi seringă, există idee şi sincronizarea, de obicei, perfectă între modestia limbajului şi lungimea enunţurilor, astfel încât reuşeşte să dea naştere unei stări propice inoculării ideii, care odată ce-a prins rădăcini în scoarţa victimei, nu mai pleacă. Deschizi cartea, treci prin primele douăzeci de pagini ca dus de un curent vioent, și deja începi a simți o prezență apăsătoare care te ține în loc, îți ghidează mâinile și ochii. Sunt atâtea şi atâtea de spus despre ce există în această carte, aş putea vorbi despre sexualitatea lipsită de pasiune a precogilor, despre inversarea ritului împărtăşaniei, despre o oarecare ironie aruncată sistemului de învăţământ, despre obscuritatea atât de lumească a situaţiilor, despre paralelele la lumea drogurilor, despre atât de multe lucruri ciudate, nebunești, dar care construiesc lumea noastră și care dau culoare celor trei Stigmate; dar nu despre ele este vorba. Este vorba despre paranoia şi teamă, despre teroare şi obscuritate, este vorba despre Dick.

Babel

Mă aflam în faţa acelui Babel insaţiabil din visele noastre, în trup edificat şi spirit, cu carne şi sânge încă curgând, ce îmbrăţişa cerul, sugrumându-l fără să îşi dea seama, sperând să se îmbrace în el, în eter şi neexistenţă pentru a se feri de monştri.

Stăteam şi mă holbam indecis la el, neştiind cu adevărat ceea ce caut, cum am ajuns aici, în acest peisaj rupt din tablourile lui Dali. Sincer, nu ştiam ce era de făcut: să mă îndepărtez cuminţel spre alt loc din imaginaţia mea, poate spre acel abis lugubru în care se zbat coşmarurile şi fobiile fără formă, fără de culoare, fără de miros sau orice alt manifest al materiei, aşteptând să se nască şi să nu mai fie urâte. Nu, voi păşi şi voi urca prin trupul erect, uriaş ce adăposteşte viitoarea salvare, posibila salvare, probabil salvare, de noi înşine, din infernul fricii autoinduse. Asta era determinarea mea de atunci, să iau parte la probabilitate, la şiruri cuantice şi tabele existenţiale, asta este determinarea mea de acum.

Mi-am întins piciorul numai să văd că nu am efectiv unul şi apoi am intrat. Atât, nicio frază scârbos de falsă şi complicată până peste norma bunului gust. Numai că intratul acesta a fost altceva, a fost o iniţiere, o trecere, o pregătire, o însămânţare, căci asta este ceea ce face Babelul cel mai bine. A trebuit să explorez posibilitatea formei şi ideii de om, a trebuit să simt tot ceeea ce aş fi putut simţi, tot ceea ce au simţit miliarde de fiinţe de la Facere până la Apocalipsă. Am simţit marea sub tălpi şi m-am înecât în sânge, am biciuit sfinţi şi am erectat turnuri, am născut idei false cu scopul de a ma feri de ameninţări divine, am distrus culte pentru a fiinţa instituţii. Am făcut tot ceea ce este omeneşte posibil, căci în Babel, nu explorezi simpla posibilitate, ci supraposibilitatea, hiperposibilitatea, ultraposibilitatea, metaposibilitatea. Astfel, până să pun piciorul pe podeaua turnului am bătut ultimul cui în mâna Salvatorului şi l-am înviat pe Lazăr. Graniţa a fost spartă.

Dar nicio experienţă nu m-a marcat mai mult decât lupta. Nu bătaia de beţivi în baruri, nu războiul modern şi desacralizat, nu confruntările victoriene atât de romantizate, ci acea luptă pură cu arme de metal şi armură care îţi zdrobeşte carnea de oase; când îţi priveşti adversarul în ochi şi îmbătat de un cocktail din adrenalină cu frică, când pierzi orice noţiune de umanitate, când nu eşti nimic altceva decât o forţă, o energie, mai mult decât un om, liber de moralitate, liber să te bucuri de durere, liber să omori…Şi mi-am dat seama că asta vreau să ofer lumii, să dau înapoi acea libertate, peste care moraliştii scuipă şi o atribuie animalelor. Iar ceea ce căutam eu era..

Doamne! Mă doare capul, nu atunci, acum, ne rupem din naraţiune acum, avem câteva luni, aproape un an, deci nu trebuie sa te grăbeşti când mă asculţi. Te rog, mă doare capul, îmi vine să plâng, dar nu am cu ce, aşa că voi continua cu altceva.

Să intrăm un pic în zona aceea a cuvintelor care se pot umple de sens şi pentru alţii, nu numai pentru mine, naratorul şi voi descrie ceea ce se poate vedea din interiorul turnului. Aspectul vizibil m-a şocat. Era un bloc, un simplu bloc, ca oricare altul, cu paliere murdare şi scări ciobite…Acum că am ajuns la scări, trebuie sa menţionez că ele sunt un testament pentru raportul divin. Fiecare treaptă era un număr din şirul lui Fibonaci, iar când dimensiunile împiedicau ascensiunea apăreau trepte care o luau de la început, până când treptele devin paliere, iar Babel nu mai apare ca un simplu bloc ci visul unui arhitect suprarealist.
Pe paliere, din loc în loc, câte o uşă numerotată era deschisă şi vedeam înăuntru o chiuvetă sau un closet de faianţă sau o o boxă cu mături murdare, teuri cu cârpe împuţite şi cutii de sodă. Vedeam şi gospodării şi ferme întregi; vedeam schelete deşirate ale unor foste  castele medieval, dar vedeam şi femei desfrânate, orgii în toată regula, din acelea cum se făceau pe vremuri, stilate, cu mâncare şi băuturi, în care lumea se invita respectuos şi nu era nimic obscen sau interzis, nu ca cele pornografice de acum; printr-o uşă crăpată mai mult, găseam grămezi imense de bani şi focuri ce le mistuiau sau ospăţuri barbare sau câmpuri de luptă umplute de membre amputate şi cratere şi nămol murdărit de sânge. Recunoşteam fiecare detaliu, fiecare formă şi culoare, căci toate apăreau înainte în spatele minţii mele, proiectate de sine. Şi nu de multe ori m-am găsit privind, scârbit de propria-mi fiinţă, la pubere cum se jucau între ele, arzând a dorinţă, sau am asistat cu silă enoriaşii care întorşi pioşi de la slujbă îşi molestau copii, îşi dominau femeile îşi desecrau fiinţa minţind şi urând. Mi-am prins tâmplele în palme încercând neputincios să le zdrobesc, mâhnit de propria mea existenţă, sau viitoare existenţă mai bine spus, căci am făcut şi eu la rândul meu toate acestea. Numai că eu văd poteca greşită, spre deosebire de ceilalţi. Dar eu trebuie să schimb asta.  De aceea cel mai interesant mi s-a părut etajul şase, ce avea doar două uşi. Şaisprezece şi şaizeci şi şase. Erau închise şi încuiate, iar numerele nu erau scrise 16 şi 66 sau cu litere, apăreau la nivel preştient, căci acolo dăinuiau alţii asemeni mie, anticrişti rataţi, care se joacă cu oiţele mielului, jonglează cu idei de parcă ar fi bucăţi de humă, schimbă curente după propriile lor “toane”, strâng în pumnii lor imensă putere, se nasc din marea veşnic învolburată, ridică armate pe ambele maluri şi asmut omul asupra omului. Atunci am aflat ceea ce căutam: un număr care să fie numai şi numai al meu, de şase ori un număr de om, un număr de pe acele uşi, dar să nu fiu încătuşat veşnic de istorie drept eternal damnat măcelar. Atunci măcar am ştiut ceea ce căutam orbecăind prin vidul dorinţelor mele.

Sincer, nu pot să îţi ofer un reper temporal referitor la timpul care a trecut până am ajuns în vârf. Nu ştiu câte etaje are Babel, nu ştiu cât imi ia să urc unul, ştiu prea puţine constante ca să îţi fiu de ajutor. În orice caz, puteau să treacă şi eternităţi, aşa cum percepem noi, umili muritori, timpul căci totul se întamplă la un cu totul alt nivel acum. Ajuns la capătul călătoriei mele am fost întampinat de o fecioară. Nu i-am smuls niciun cuvânt de pe buzele, se juca doar cu un cuţitaş. M-am îndreptat asupra ei, am vrut să o prind în braţe, dar am trecut prin ea. Apoi se jucat cu lama în mine, mai precis în mintea mea, îmi secţiona conştiinţa, estopând cunoştiinţe directe, acoperindu-le cu instinct şi nevoi. Tot ce am învăţat, tot ceea ce am trăit, voi şti, voi fi şi am crezut-o chiar dacă nu mi-a spus nimic. Mesmerizat de dansul ei mi-am scos creierul, deşi nu aveam efectiv un creier, pe un platou de argint şi i l-am înmânat pentru a lucra mai uşor, ochii îmi priveau goi în orbite în timp ce încetau sa mai fie, deşi nu au fost nici până atunci, în timp ce nubila intra în mintea mea sperând să o găsesc cândva, în timp ce mâinile şi picioarele şi falusul îmi deveneau bulbi, nu că ar fi fost altceva până atunci, şi se retrăgeau în mine, în timp ce  turnul s-a dărâmat în abisul amintit la începutul povestirii, iar eu am fost ejaculat cuminte în acel pântec aşteptând să mă nasc într-o lume care cere cu disperare un demon şi un alt fel de păstor.

Cu măruntaiele pe afară

Bărbatul, îngreunat parcă de întreg timpul, orbecăia prin întuneric. Sub tălpi simţea nisipul, în urechi îi răsuna spuma mării. Îl dureau rănile, externe şi interne şi de orice factură ar mai putea fi, îl durea lipsa oricărui crâmpei de amintire, orice care să îi fie legătură cu ceea ce percepea ca fiind realitatea. Ştia să omoare dar nu înţelegea ce înseamnă viaţă, dar ştia cum e să curmi una. Era frig ce se strecoară de la extremităţi spre corp, ca o sete repulsivă, îngreunătoare, siluitoare, ce sfâşia carnea numai pentru a se adăpa. „Dacă aceasă descriere ar fi poezie s-ar căuta sensuri ascunse. Dacă orice descriere din proză ar fi poezie s-ar căuta sensuri ascunse. Păcat ca nu e poezie”…un glas de copil? Senzaţia proaspăt trezită l-a făcut să îşi amintească, dar a fost întrerupt de acel glas de copil, acum parcă afară din gândurile sale:
„De ce îţi începi mereu astfel poveştile, bătrâne? Fă-le un cap(doar unul) şi dă-le o coadă, dacă e de peşte ai grijă să aibă gust bun. Mă oboseşte metaficţiunea de la o vreme.”
Cel ce stătea asudând în nisip se ridica şi a văzut un foc arzând şi o creatură bipedă(oare arăta asemenea-i) cu cap mare, aproape cât torsoul trapezoidal, rânjea printre limbile trandafirii de foc.
- Nene, spune-mi o poveste! To rog! Nu am mai auzit o poveste buna de mult timp.
Îşi culcă ochii la pământ a melancolie şi faţa spunea plictiseală. Continuă:
- Bătrânul indrugă aceleaşi lumi vechi, simulate, în care se joacă cu Visătorii, asemeni ţie, eventual cu Transcenderii săi. Mie îmi plac alea cu nebuni, în special Malaka, dar ele sunt foarte rare. Aşa că o să îmi spui o poveste, nu?
Chipul îi radia lumină şi curiozitate acum.
Bărbatul avea nevoie de acel foc, pentru a-şi vindeca rănile şi pentru a îşi păstra minţile, sănătatea mentală prin căutările din vacumul interior şi întunericul exterior. Cum nu ştia nimic, se chinuia să inventeze ceva.
„Era ziua primului său cântec. Instrumentul trebuia ales pe loc dintre cele cinci care zăceau sau tronau lângă el. Un grubon lat şi cenuşiu, stătea chiar deasupra capului său. Cântecul umplea stomacuri cu vibraţii şi făcea felurite arome să plutească în aer. Cu toate acestea bruboniştii erau dispreţuiţi de familia sa. Senzaţia de gust era privită ca inferioasă sentimentului visceral. La stânga şi la dreapta sa erau un bajoo, respectiv un vali(cu accentul pe i). Versiuni similare şi totuşi diferite, erau un cadru metalic cubic, în general, care adăposetea miriade de corzi din tendoane animale sau, respectiv, fibre vegetale. Cereau o iscusinţă imposibilă numai pentru a putea produce scântei colorate. Bajool cânta dulce şi lent, iar maeştri săi creau comedii sau romanţe care umpleau inimile de răs şi pasiune. În schimb valiul putea naşte în aceleaşi inimi drame infernal de dureroase sau să le sfâşie prin tragedii. Dar micuţul era lipsit de imaginaţia necesară folosirii acestor intrumente chiar dacă deţinea iscusinţa necesară.”
- Mă plictiseşti, nene!
Bărbatul se descuraja oarecum, văzând tentativa sa fiind primită cu prea puţina milă, chiar dacă era un neiniţiat care îşi recunoştea lipsa de iscusinţă în crearea operelor de artă.
„ Mai era la câţiva metri în faţa sa un ajav. Unea un instrument de suflat cu unul cu corzi. Sunetul din suflare se unea cu cel al vibrării corzilor, prin apăsarea unor ciocănele care loveau încet firişoarele în camera de rezonanţă ca un stomac, dar si blocau sau lăsau aerul să intre. Sunete agonizante sau orgasmice putea ieşi prin ţeava acelui intrument, fiecare vindecând o afecţiune, deşi de multe ori era nevoie de combinaţii de cântece şi sunete în acelaşi timp. Trebuia adunată o bază de cunoştiinţe atât prin practică cât şi prin studiu foarte temeinică pentru a şti când şi cum trebuia folosit. În schimb, chiar la picioarele sale, stătea un vitraj. Alungit şi metalic, lama sa era subţiată elegant spre vărf. Măiestrirea tehnicii şi cunoaşterea durerii, cât şi perfecţionarea trupului erau necesare pentru aceasta. Gândul la ororile pe care le-ar fi putut crea…”
- Termină şi spune-mi ce instrumen a ales!
- Nu a ales nimic, încă. Vrei să îi spui ce să aleagă?
- Vitrajul, să spintece oameni cu el!
- Dar nu e o armă! Adică este, dar nu aşa cum îţi închipui tu că ar fi. Întradevăr o viaţă de brubonist ar face o poveste patetică, dar de ce să nu îl facem bajooist? Scriitori şi cântăreţii sunt oamnei ce fac vieţile noastre să fie minunate!
De unde ştia de arme şi artişti şi traiuri, dar mai ales de unde ştia ce e aceea viaţă minunată?
- Eu tot vreau să îl fac războinic. Bătrânul îmi spune că are ceva experienţă cu asta. Adică cu războiul şi toate celea. A mai scris ceva de genul.
- Cum îţi este pofta tinere domn, îl voi face să aleagă vitraju, dar acum lasă-mă să mă odihensc un pic.
***
„Bătrâne…”
Bătrâne? Batrâne! El era bătrânul.
„Bătrâne! Trezeşte-te! Se stinge focul”
Simte miros de mare care se confundă cu ideea mirosului de mare din visul său. Aude valuri ce se contopesc cu valurile din craniul său. În gura reală are nisip, în cea din vis..Nu mai visează, doar simte, visul s-a risipit. O palmă micuţă şi aprigă i se lipeşte de obraz.
- De ce naiba ai făcut făcut asta?
- Credeam că ai murit. Dormeai pe burtă, deci putea foarte bine să îţi intre destul nispi prin nări în plamâni până să îi facă sa urască aerul, iar tu să te sufoci.
Zâmbetul de pe chipul copilului acoperă întreaga figură, ca un tatuaj vesel ce se dovedeşte a fi morbid.
- Dar acum că eşti în viaţă, poţi să te duci să cauţi lemne.
Focul pâlpâia încet. Cât se putea vedea…tot ce se putea vedea era ori apa ori plaja roşiatică în lumina limbilor arzătoare.
- Auzi…eu am dormit toată ziua?
- Ce-i aia?
- Zi?
- Da…aşa…zi. Ce-i aia?
Chipul i se chirci brutal într-o parodie a zâmbetului, acum fiind tâmp şi fad.
- Când nu e noapte…
- Oh…Da aia ce-i?
Deranjat, buimac, cu durere de cap, enervat de nisipul care dorea cu orice preţ sa faca parte din carnea lui şi să îi patrundă prin aproape toate orificiile. Era toate acestea şi încă multe altele, nu putea să computeze cum trebuie enunţurile băiatului ciudat.
- Ca acum.
- Oh…Du-te după lemne.
S-a ridicat şi a simţit cum sângele îi goleşte craniul. Era întuneric şi lumina prea slabă, totuşi căuta lemn de foc pe o plajă aridă, uscată goala.
- Bătrâne!
- Ce mai e?
- Cum e când e zi?
- Cum e când e zi?

Repetă bătrânul pentru amintiri care îşi făceau loc prin conştienţă, galopând sau şerpuind, împânzind tot ce era alert în mintea sa. Alerga plângea, râdea, îmbrăţişa, îl durea dintele, îl durea genunchiul, îl durea ceva necunoscut până atunci, plângea râzând, stătea, privea, urla, tăcea. Cine făcea toate acestea?
- Mai eşti acolo, bătrâne?
- Poftim?
- Te-ai oprit brusc şi ai tăcut. Deci, cum e când e zi?
- Lumina, cum să fie…
S-a plimbat pe nisipul negru udat de foc fără să găsească nimic. În timp ce se întorcea spre focul hămesit s-a împiedicat de o creangă la fel întunecată precum restul peisajului. A târâit-o până la tabără şi a hrănit flăcările cu ea. Fascinat de dansul limbilor roşii din jurul lemnului, şi-a întins şi el uşor mâna printre flăcări. Îl lingeau, iar saliva lor îi făcea carnea să fiarbă şi pielea să se topească, vezicule uriaşe să apară, să plesnească sfârâitor lăsând în urma lor numai osul alb, ce devine negru încetul cu încetul. Şi-a retras curios şi incitat mâna.
- Poţi să continui povestea acum.
- Ce-am zis că alege?
- Vitrajul! Vitrajul! copilul ţipa cuvintele cu un entuziasm sinistru, dar nu îl afecta pe bărbat.
- Aşa…
”Pentru fiecare intrument, e nevoie de o anumită chemare, un anumit spirit, acel ceva care ne deosebeşte de alte persoane deosebeşte şi tipul de instrument care va modela viaţa. Odată ce ia în palmele sale micuţe mânerul, lama a început să vibreze, iar sunetul ei a inundat întreaga cameră. Din acea zi, ştia că îi este sortit să îl mânuiască.
Când s-a întors acasă, şi-a găsit numai născătorii exersând la valiurile lor. I-a fost mereu frică de ei. O teamă morbidă îi plutea prin sânge când se apropia de femeia din uterul căreia a ieşit. Avea prieteni, mulţi prieteni, care erau mult mai ataşaţi de nascători, aproape la fel de mult ca de crescători, dar el, când privea în ochii celui din a cărui sămânţă a fost creat…ar vrea să moară, să dispară să renege existenţa. Acelaşi lucru îl simţeau şi ei, cel puţin se comportau de parcă l-ar urâ, dar acea ură era amestecată cu altceva. Ceva mlăştinos.
L-au văzut cu lama lungă cât el în braţe, şi-au scăpat intrumentele din mâini şi l-au îmbrăţişat. L-au îmbrăţişat cu toată iubirea şi teama şi furia şi plăcerea şi disperarea reprimată de-a lungul anilor despre care nu are niciun rost să vorbesc, mai ales ţinându-se seama de capacităţile mele narative obscen limitate.
El nu înţelegea de ce acele persoane reci îl încălzeau acum, deşi mai bine spuneam că nu vroia să înţeleagă. Lama pe care o ţinea încă în mână a început să plângă şi ea, dar nu cu apă sărată ci cu sângele tuturor celor din îmbrăţişare. A aruncat-o speriat, văzând, trăind parcă experienţa altcuiva, amintindu-şi ceva de neamintit în acelaşi timp. Atunci a înţeles ce înseamnă a fi un vitranjist. Înseamnă că pentru el, a început era plângerii.”
- Prea trist şi cam exagerat, bătrâne.
Dinţii băiatului îi scânteaiu în focul proaspăt îndestulat.
- Ai un pic de răbdare!
***
- Mă plictiseşte genul ăsta de povestire, cu drame familiale şi suferinţe neînţelese, sterilitate emoţională etecetera.
- Multe te mai plictisesc pe tine, după cum observ.
- Mă întreb de ce reciclează bătrânul mereu temele astea?
- Poftim?
Faţa băiatului a rămas precum o mască zânbăreaţă ce îşi adânceşte privirea în ochii bărbatului.
- Ştiu!
- Ce?
- Spune ceva interesant…
- Cum ar fi?
- Schimbă brusc subiectul povestirii!
- Acum nu. Aş vrea să mă plimb un pic.
Brusc piatra feţei îi devein moale şi zâmbetul copilului se zbătea frenetic între furie şi plans.
- Nu!!!
Ţipătul era animalic, strident, sălbatic şi aproape mort.
- De ce?
- Nu e bine…
- Va fi bine.
Bărbatul s-a ridicat, s-a scuturat de nisip. Şi-a dat seama că avea hainele sfâşiate, rupte, arse, mototolite, rumegate, putrezite, muşcate, găurite, mestecate vomitate, defecate. Şi-a zis că nu contează şi a început să îşi lase paşii pe nisipul udat de valuri. Nu vedea aproape nimic, în schimb auzea trosnitul lemnelor în foc, scrâşnitul mersului, respiraţia scăzută a mării.
Vântul îi rupea încetul cu încetul bluza, i-o transforma în praf şi îl contopea cu nisipul. Briza îl făcea să îi fie frig. Frigul şi răcoarea i se strecura prin spate, pe sub coaste, se jucau un pic pe braţe, s-au înfipt în muşchi, în vene, …un glas de copil ”Bătrâne, am un sentiment de déjà-vú, las-o mai moale cu anatomia”…din vene în nervi. De acolo frigul îl săgetează în creier sub formă de substanţe chimice, de fapt chei pentru amintiri încuiate în cuşti din durere. Era un foc mare şi erau mulţi oameni în jurul săi.
A deschis ochii şi s-a gâsit singur în întuneric uterin, prenatal. Mergea, dar nu simţea greutatea trupului apăsând greautatea pâmântului, respira dar nu i se umflau plămânii, auzea cântecul vid al nimicului şi simţea cheliceri cum îl străpung…
Băiatul stătea şi plângea deasupra sa. Faţa îl ardea a urme de degete si palme şi monturi. O teamă neagră încă îi plutea prin sânge. L-a dat pe copil la o parte şi s-a ridicat în capul oaselor.
- Ce s-a întâplat?
Printre lacrimi îi şuierau cuvinte.
- Spune povestea!
- Te rog, ai idée ce mi s-a întâmplat?
- Spune naibii povestea dacă nu vrei ca totul să se termine!
Bărbatul privea în gol rememorând fapte:
“Târfa virgina se juca cu avajul făcând bărbatul să simtă ţepi de plăcere cum rupe în carnea sa nefarică, cum îl penetrează agonizant. Unele tinere din anturajul ei îl îndestulau cu parfumuri şi miresme afrodiziacale din micuţele lor gruboane, iar altele îi arătau trupuri sonore şi îi trimiteau gânduri obraznice din corzi. Şi-a distrus familia, cariera, viaţa, sănătatea pentru a ajunge aici în faţa ei şi nu regret nimic, nu regret frumuseţea distrusă a soţiei, lacrimile ei ale copiilor sau chiar ale … nu regret sentimente călcate în picioare dezamăgiri şi vise date cu piciorul, căci simţea cum se naşte din nou. Ştia acum că şi fătul simte chinul mamei, iar durerea îl face să uite totul, naşterea fiind doar un alt fel de moarte. Fesele şi sânii darnici , braţele roze şi picioarele ce îl înconjurau, îl scârbeau acum, vroia să se întoarcă de unde a venit, să pătrundă înapoi în uter prin canalul vaginal. S-a repezit asupra ei cu mintea învolburată, spumegând orgasmic, deşi cântul a încetat, melodia încă vibra în craniul său, atât de puternic era talentul Virginei. Ştia că nu o să reuşească, când a simţit lama vitrajului strecurâdu-i-se printer coaste o ştia şi mai bine, iar când a început să vibreze nu mai ştia nimic, căci sângele şi carnea şi fierea LUI au pătat patul alb al Virginei. Ea a luat ce a mai rămas din capul său, l-a sărutat pudic pe obraz şi i-a spus:
- Nu eşti tu acela…nici tu nu eşti acela.
S-a uitat un pic în jur:
- Fetelor, haideţi să facem curat!”
Faţa copilului lumina extaz acum:
- Sânge…
Focul, îl privea pe bărbat, îl obliga să îşi aproprie şi cealaltă mână de el, numai că acum simţea, cădura şi durerea cum îi inundă nervii şi cum un monstru invizibil din lăuntrul său îi retrage violent braţul spre siguranţa propriului corp.
Copilul continuă apoi nesatisfăcut:
- Dar prea puţin…şi nu mă atrage deloc erotismul.
***
- Am continuat povestea, eşti mulţumit?
- Nu e vorba dacă sunt eu mulţumit, ceea ce vreau eu nu are nicio importanţă.
- Atunci de ce îmi dai indicaţii? De ce îmi spui cum vrei sa fie povestea?
Copulul s-a întors cu spatele la bărbat. Scâncea încet, inegal, repede, necunoscut. O altă avalanşă de senzaţii îl zdrobi sub fluxul de informaţii descătuşate, de data aceasta însă nu erau instincte, erau mult mai mult.
- Stătea chircită în poziţie fetală, scâncea ca tine. Pe pat, jos, dintre picioare, curgea un firicel de sânge, o pată impură de roşu, iar ea plângea, lacrimile i se prelingeau pe gât în jos pe cearceaf, altă pată, pură, nobilă…şi mă simţeam puternic. Cum dracu să mă simt puternic. Am distrus ceva, am vătămat ca orbit de animalul himeric ce sălăşluia în mine. El era fericit, eu eram fericit…
Băiatul şi-a dat capul atât de mult pe spate încât a căzut cu capul în nisip. Râdea, râdea, râdea atât de puternic încât se sufoca.
- Scâncea asemeni mie, zici? Cine era? Târfa din poveste? Tu erai acela? Cel ce şi-a distrus viaţa pentru nişte labii proaspete?
- Nu…nu cred…fata aia era adevărată, am mirosit-o, am gustat-o, atins-o în toate felurile. Virgina era…doar o poveste.

A stat câteva secunde şi a privit în gol, realizând ca ceea ce i-a stârnit noile amintiri a fost o minciună, iar acum copilul distorsiona adevărul, transformând-o din martir pângărit, în stricată ordinară.
- Du-te dracului. Cine eşti ? La naiba…nici nu ştiu cine sunt. Cine sunt?
- Bătrâne, trebuie să o luăm de la capăt? Cred că da. Aşa sunt regulile. Diferenţele de nuanţă contează mult mai mult decât diferenţele majore.

Ochii copilului începură să se învârtă în orbite, hipnotic. Vocea copilului răzbătea în capul bărbatului din nou: „nu cred să mai fi folosit cuvântul acesta, hipnotic, mereu mi s-a părut steril şi mult prea exploatat, iar bătrânului la fel”. Totuşi figura acum tâmpă a băiatului nu îi sugera nimic, niciun gând creativ sau critic. Poate era alt copil care vorbea? Alungă acest gând.
- Bătrâne, trebuie să te duci după lemne
Bărbatul ieşi din prinsoarea gândurilor şă se uita spre întunericul din jurul focului.
- Nu îţi fie teamă, atât timp cât te duci cu intenţia de a aduna lemne, nu vei fi scos afară, ai încredere în mine.

„Ai încredere în mine.”Glasul piţigăiat răsuna cu ecou în craniul său, ca o reafirmare, de parcă atât timp cât purta acele cuvinte asupra gândurilor sale, s-ar fi servit de ele ca de o amuletă protectoare, un crucifix împotriva demonilor.

„Ai incredere în mine.” Căuta, înota prin întuneric, focul se depărta, focul era sigur, durerea sa şi căldura sa erau reale, căci erau posibilităţi cu probabilitate maximă, focul nu putea să fie rece şi dacă îşi înfingea mâna printre limbile sale lacome, nu ar fi simţit plăcere ci agonie. Nu acelaşi lucru se putea spune despre întuneric. Întunericul înseamnă libertate absolută, posibilităţi absolute, şi nerealizabile până la ivirea luminii, totul de la agonie la cel mai inuman extaz.

Se simţea mângâiat printr-o membrană moale şi elastică, zgomote ajungeau distorsionate la el, dar ecoul „Ai încredere în mine”, era mai puternic, entropic. Din nou s-a întors dezamăgit spre foc pentru a se împiedica de un lemn. Şi pe acesta l-a aruncat focului, l-a sacrificat sperând să îmbuneze acel zeu primordial atât de inferior.

- Bănuiesc că acum vrei să continui povestea.
- Atât de repetitiv devine formatul?
- Da.
- Atunci nu o să spui acum povestea, o să îţi povestesc eu ceva.
- Ar fi o premieră.

Copilul se ridică din nisip, ridică mâinile în aer, efectiv în cer, pe unde îi treceau palmele stele se aprindeau. A ajuns undeva la mii de ani lumină depărtare, nu i-au îngheţat, nu s-au vaporizat, nu au plesnit din cauza vidului, nu s-au degradat genetic din cauza radiaţilor necunoscute, ci au căpătat strălucire demnă de o nebuloasă proaspătă. Bărbatul putea să urmărească braţele copilului, să călătorească de-a lungul lor la viteze hiperluminice, până la palmele şi vârfurile degetelor. Îşi simţea spiritul parazitar, murdar şi îi plăcea. Copilul îl speria, făcea să se trezească în adâncul psihicului său, printre reprimările atât de adânci ceva…Atât ceva. Căci era necunoscut şi imposibil de cunoscut, o umbră a unui gând, urma unei senzaţii imprimată şi pierdută adânc printre sinapse.
Palmele i s-au înfăşurat în jurul unui soare, soare a nouă planete, l-au îmbrăţişat cu mai multă căldură decât oferea şi l-au zdrobit cu iubire, i-au ascultat ţipetele de agonie, le-au ascultat şi pe cele ale miliardelor de fiinţe care murea odată cu măreaţa stea, iar din astru nu a mai rămas nimic decât un sul de hârtie îngălbenită de timp.
Brusc, s-a trezit privind la copil, cum îi întindea sulul:

- Ţine, citeşte!

Copilul îl privea cu bucuriea greu inteligibilă, zâmbetul îi unea din nou urechile, dezvăluia cu generozitate dinţii şi ochii se arcuiau mieros.
Bărbatul a desfăcut pergamentul s-a uitat cu teamă, mult timp la el.

- Minunat, nu?
- E o pată mare şi pătrată de cerneală!
- Da…ştii cum se spune despre sclupturi? Că ele sunt deja în piatră?
- Aici ar putea să fie orice poveste…
- Acolo sunt toate poveştile, toată existenţa, cum dintr-un bloc de piatră poate să iasă orice formă imaginabilă, sau cum toate formele imaginabile, cum toate sclupturile la un loc formează un imens bloc de piatră, la fel şi asta.
Apoi a început să râdă sacadat şi să îşi lase saliva să îi picure din gură. Ţine limba scoasa afara, un strop mare şi văscos se scurgea lung până la pământ, apoi l-a supt.
- Tare, nu?
Şi a început din nou să râdă.
- Bănuiesc că ACUM trebuie să mă reapuc de blestemata de poveste.
Copilul se juca iar cu saliva şi în loc de răspun verbal doar îngână din cap.
- Poveasta…”Copilul stătea în faţa a trei oameni, i-au cerut să i-a vitrajul său în mâini şi să cânte trei note, note uşoare, de obicei inofensive. Aşa i s-a spus. Vroia să fie cât mai bune, le-a cântat cât mai bine, să îşi facă născătorii şi crescătorii mândri, când într-un final îi va reîntâlni. Timid, luă lama de mâner şi începu să o facă să vibreze lent, lung. Sunetul a fost aproape perfect. Se concentră şi mai mult, îşi întinse şi mai mult muşchii firavi, la a treia notă era plin de sudoare, dar era perfectă, sunetul era perfect. Zâmbea bucuros, se uită în faţă aşteptând un răspuns pozitiv. Văzu că pe scaunele din piatră nu mai stătea nimeni. Văzu ca biroul din faţa lor era spulberat, văzut un dulap din faţă care masca o uşă rupt în două, văzu într-o gaură din perete o mînă însângerată care ţinea un vali. Nu ştia ce s-e întâmplase, nu vroia să ştie, vroia să lase vritrajul jos, vroia să se întoarcă la crescători, acasă, să se joace, să facă scântei din note, să condimenteze pietre, să uite.

Patru mâini au venit şi i-au luat, pe el şi pe lama, i-au depărtat, pe copil l-au târât întro cameră cu alţi patru copii, doi plângeau, el plângea, unul se uitau când la cei care plângeau când la al cincilea. În scurt timp toţi patru se uitau la al cincilea şi împietrerau. Cred că erau mai tineri decât tine, cred că aveau 5-6 ani, cred că nici nu ştiau ce e acela sânge sau ce e aceea moarte. Mai puţin al cincilea, căci el ştia prea bine. Îşi îmbrăţişa lama, pe care o iubea mai mult decât îşi iubea propria mamă, căci lama l-a ajutat să scape de ea. Niciun adult nu a avut curajul să îi despartă, sau poate nu au vrut. Stropi purpurii încă se scurgeau de pe gardă în jos, prin canalele ce de obicei conduc aerul, până pe podea unde umpleau covorul verzui cu o pată maronie, încontinuu crescândă. Ochii lui negri aveau sclipirea cunoştiinţei, îşi lingea lama din când în când, uneori tăindu-se pe limbă. Îl fixă pe nou venit, se uita la el de parcă înota prin craniul său de parcă încrengăturile arcurilor cerebrale erau aceleaşi la amândoi de parcă ar fi fost făcuţi din aceeaşi carne şi acelaşi sânge, de parcă au ieşit din aceeaşi celulă ou, din acelaşi ovul, fecundat de acelaeaşi spermii, dar mai important de parcă împarţeau acelaşi suflet.

Uşa se crăpă şi un cap păşi înăuntru, desigur capul era o persoană, un om, căci avea ataşat un trup, dar acesta era auxiliar, uitai că îl are căci faţa şi urechile şi gâtul poate te făceau să uiţi că avea altceva, sau că era altceva decât un set de emoţii.

- Copii, ştiiţi de ce sunteţi aici?
Copilul cu ochi negri îndreptă vitrajul spre bărbat şi întrebă râzând neomenesc, asemeni unei umbre, dacă o umbră ar putea să râdă, la fel ca atunci când am mâncat bambus şi am ştiut că e gustul verdelui…”
- Ce vrei să spui cu asta?
- Sincer, nici eu nu ştiu.
- Strici atmosfera.
- Sau creez alta? În orice caz:
„
- Ca să îţi ascultăm poveştile?
Adultul cu faţă mieroasă zâmbea şi nu numai cu buzele, zâmbea cu dinţii, cu ochii, aşa cum zâmbeşti tu uneori, zâmbea a bucurie sincere şi curată lipsită de pasiune sau de cauză, zâmbea ca o stare a finţei. S-a apropiat uşor de copil, îl mângâie pe creştet, îşi scoase un vitraj micuţ de la brâu şi începu să lovească de craniu, lovea, lovea, lovea iar şi iar fără să mişte un muşchi de pe expresia facială. Ochii copilului deveniră complet negri, a sânge, sânge îi curgea şi din nas, îi ieşea şi din gură, îi păta hainele, i le lipea de corp şi se coagula suspect de repede. L-a trântit cu faţa de podea lăsându-l să se încece în propriul său sânge bolnăvicios, tulbure, înnecăcios care a început să se scurgă şi din urechi. Într-un final l-a ridicat şi i-a dat o batistă să se şteargă. În timp ce se ştergea l-a apucat râsul, dar nu părea să îl deranjeze asta pe adult.
- Patru dintre voi vă aflaţi aici pentru că aveţi ceva ce alţii nu au, pentru că voi aveţi mult mai mult talent decât ceilalţi în a vă exprima. Notele acelea, când sunt cântate de persoane ca voi au efecte speciale, în primul rând anulează iluziile create de alţi muzicieni, căci în faţa voastră era o antecameră şi acolo se aflau de fapt adevăraţii instructori, aşa cum aţi observat. În schimb, ceilalţi doi, voi sunteţi aici pentru că nu aveţi unde altundeva să vă duceţi, voi sunteţi nişte animale, sunteţi scârba vieţii sunteţi existenţă refulată din iad. Sunteţi monştri buni numai să lasaţi cadavre în urma voastră. Cadavre măcelărite, sfârtecate, violate, sfâşiate, mutilate, în care să rămână pentru vecie notele şi seva voastră.
Faţa calmă ca de marmură ieşi din cameră de parcă tocmai ar fi urat o noapte bună copiilor. I-a lăsat în haos, toţi se priveau între ei, încercând să afle pe celălalt monstru, aveau gânduri criminale pentru amândoi, doar că le era teamă de al cincilea . Numai cel cunoscut stătea, încercând să distingă formele din nou, aţintit totuşi spre copilul nostru, pe care l-am urmărit în poveste, ştiind că sunt la fel.”
***
Bărbatul stătea pe nisip şi se cufunda în somnulu unui mort, revendicând liniştea dinainte de a fi cel mai viu dintre oameni, cu cea mai acută percepţie, concentrată asupra singurului lucru demn de ea, băatul.

- Desigur bătrâne…normal. Da…dar vezi, este cam reticent în a-mi accepta sugestiile…staii! cred că s-a trezit.
Focul ţipa şi trosnea, se freca de aer, încerca să se înalţe, să se curăţe, gemea, plângea, se agita. Era bine hrănit, sătul. Îi lumina hectic, roşu şi galben şi verde şi alb şi acea culoare inimaginabilă, imperceptibilă, pe care o poţi vedea numai în vise, focul îi spăla cu a sa căldură, le năştea şi alungea umbrele pe pământ, până atingeau apa şi spuma mării. Umbra bărbatului s-a ridicat odată cu el, a ridicat-o pe cea a copilului şi a trosnit-o de pământ într-o smuncitură lungă de la un colţ al lumii la celălalt.

- Cine e bătrânul? Cine este acest bătrân cu care vorbeşti şi despre care îmi spui rar şi din greşeală câte ceva?
L-a pocnit cu dosul palmei, copilul zăcea în nisip ca o păpuşa care şi-a tăiat sforile, nehotărât şi stupefiat.

- Răspunde-mi, la naiba! Ce se întamplă? Ştii, nu e aşa? Trebuie să ştii!
Umbra împreună cu al său corp s-au trântit la pămân alături de copil şi au început să scâncească, acel plâns al unui om care nu mai poate îndura lanţurile înfipte în fiinţa sa, care îl sfăşie în toate părţile, îl mănâncă, îl muşcă, îl rod. Era haotic, era o luptă, şi aş spune că era sângele sufletului şi nu lacrimile sale, dacă nu m-ar atenţiona băiatul că e un kitshc imaginea asta.

Băiatul s-a ridicat, murdar şi vânăt, a început să privească în ochii bărbatului, în timp ce ai săi au început să se rotească în orbite. Se sfârtecau, se smulgeau din nervul optic, se inroşeau precum cărbunii, până au căzut. În locul lor au rămas orbitele goale, curate în mare parte, doar puţin înnegrite.

- Înţelegi ce am făcut pentru tine? Nu răspunde, nu întelegi! Acum tot ce mi-a mai rămas este povestea. Povestea ta. Cine este bătrânul? Îţi voi spune când vei termina povestea. O intrigă un pic cam târzie, dar nu-i vina mea, nici a ta. E a bătrânului. E leneş şi nu gândeşte în perspectivă. Ar trebui să începi să bănuieşti cine e. Până atunci…poveste…poveste…povestea…povesteşt- e…povestirea…povestitotule…poveştii…acum … poveste…poveste…

A continuat, repetând cererea. Bărbatul s-a îndepărtat de copil, privindu-şi mâna plesnită în foc, neagră, scheletică şi nu a simţiti nimic. Era ca propria lui persoană, iar carnea de pe el trebuia căştigată, nervii crescuţi, pielea cultivată, simţea că în momentul acela nu era încă nascut. Era asemeni copilului. Tot ce le-a rămas era povestea.

„ Era noapte, iar copii dormeau în camerele lor, păziţi, izolaţi, observaţi. Copilul nostru, eroul poveştii, dacă pot să îl numesc aşa, strângea pătura, o îmbiba cu lacrimile lui sărate…”

- Nene!

- Da? Nu crezi că e cam banal? Lacrimi sărate? Spune şi tu: pătura sugea insaţiabilă lacrimile, căci în ele era toată durerea şi toată spaima fiinţei de a fi om. Adică, pătura, ca orice obiect inanimat vrea să găsească omul.

- E prea filozofic, nu are nicio legătură cu povestea şi e o tâmpenie. Acum lasă-mă să continui.

„Uşa s-a deschis şi o siluetă a pătruns în camera sa, târâind o lamă mai lungă decât purtătorul, ce lăsa dâre pe podea. Sclipeau negru roşiatic în urma de lumină din crăpătura uşii. Şerpuitor, se apropia de pat.

- Mi-e frică. Pot să dorm cu tine?”

- Încă o întrerupere dacă îmi permiţi. Poţi să specifici cine cu cine vorbeşte? Devine de neînţeles la un moment dat.

- Încă nu am avut asemenea probleme.

- Vei avea.
Bărbatul oftă, dar continuă:

„Silueta era copilul…nu. Monstrul, cel asemeni lui. Fără să aştepte un răspuns s-a băgat în pat lipindu-se puternic, parazitic de celălalt. Pentru prima dată de când a pus mâna pe el, a lăsat vitrajul jos pe podea, cu dezinteres şi dispreţ. Bătaia inimii celuilalt băiat era mai puternică decât orice i-ar putea oferi instrumentul. A început să vorbească:

- Te-am cunoscut din prima clip. Eşti la fel ca mine. Eşti un om al urii şi al minciunii, al agoniei şi al măcelului. Cel puţin asta sunt eu. Dar tu…tu poţi să fii şi altceva, poţi să fii mult mai mult. Iar eu te voi proteja. Te voi apăra de cei care vor vrea să îţi facă rău.
Copilul tremura, plângea şi mai mult, ardea. Monstrul îl strângea puternic deşi se chinuia să se dezlipească. Simţea că nimic nu este posibil împutriva celuilalt, aşa că a cedat. S-a potolit, iar strânsoarea a devenit atât de puternică încât carnea unuia era şi a altuia. Apoi monstrul continuă:

- Cum de nu ţi-e frica să dormi singur? Ştii că ceilalţi şi-au dat seama că eşti ca mine. Şi-au dat seama că pe tine te pot omorâ. Dormi liniştit, te voi apăra. Ai încredere în mine!”

- S-a întâmplat ceva bătrâne?

- Nimic, de ce întrebi?

- Te-ai oprit brusc- S-a terminat povestea?

- Nu.

„ Tot monstrul vorbea, căci cuvintele copilului erau măcinate cu mult înainte de a ajunge în gură:
- Nu ai niciun nume, nu? Nici eu, nu avem nevoie de unul. Am un nume numai al meu, din nefericire nu ţi-l pot cânta.
Monstrul adormi liniştit şi la fel şi copilul, unul lângă altul.”
***
- Sper că nu vor întreţine relaţii sexuale. Erotismul explorator homosexual nu m-ar atrage deloc. Nene…Mă asculţi?

Dar băratul nu auzea. Privea extazul limbilor de foc, căci vedea în ele propriile gânduri, se reflecta povestea în jocul lor entropic. Îi zgâriau retina, sărut de lumină cu sărut de lumină, dar nu se putea opri.

- Crezi că mai vrea hrănit?
- Cine?

Copilul era distras, parcă uită ceea ce întrebase înainte, memoria negăsind informaţia demnă de a fi asimilată. Bărbatul, în semn de răspuns, întreptă mâna neagră spre foc, nu mai ştiu care era cea arsă. Palma atârna moartă, bălăngăninduse ca un accesoriu morbid, încet în faţă şi înapoi, degetele lovindu-se între ele.

- Ah! Focul. Nu, nu cred. Tu îl înfometai. Cu dorinţa ta de explorare, cu teama ta faţă de acest loc, cu negarea faptului că vrei povestea. Dacă nu vrei povestea, nu vrei nimic, aşa ca se stingea. Dar eu, câtă mândrie se putea alătura discursului său, te salvam, îţi arătam că nu e nimic înafara poveştii. Te-ai vindecat, îar acum vrea numai să protejeze şi să ajute, vrea şi el…poveste.
- Deci…
- Ce?
- Nimic.
- Spune!
- Taci!

Era o lume mică şi frumoasă, un copil, un foc , dar cel mai important, o poveste.

„ Nu aş putea spune dacă era aceeaşi noapte, dar era o noapte ca aceea şi ca celelalte care au urmat. Monstrul se strecura calm în camera, nepătruns de disperarea pietrificată, inertă, terifiantă până la paralizie, a copilului. Târia după el vitrajul veşnic mânjit de sânge, îl lăsa la podea şi se băga în pat, încercând să adoarmă. De obicei adoarme. Într-un final, când îi simte respiraţia regulându-se, când somnul fură masca monstrului şi lasă în loc un alt copil, adoarme şi celălalt. Într-un final. Tremura scârbit, speriat, îngrozit de creatura umanoidă ce se înfingea lângă el, îl simţea ca fiind crescut din el, gând ce îl umplea de spasme tăcute.

Strângea cearceafurile în pumnii micuţi, se ghemuia în acea poziţie în care era înainte să intre pe lume şi răbufnea în rafale de lacrimi, sărate şi alunecoase. Spera să nu fie auzit, simţit, crezut, realizat. Slăbiciunea înseamnă moarte. Moartea vine prin chin. Chinul e provocat de inamici. Inamicii sunt mereu monştri. Asta l-a învăţat chipul cu corp, asta şi-a tipărit pe inimă. Asta nu respecta acum, când mosntrul dormea lângă el şi ar trebui să ia vitrajul şi să îl spulbere în nefiinţă, în tăcere. Slăbiciunea îi făcea milioane de cricifixe să îi treacă prin piele, să se lipească de carne şi să i-o smulgă. Apoi, l-a simţit asupra sa, cu ochi ageri şi treji, puternici şi penetranţi, cu mintea limpede, cu mişcările calculate şi conştiinţa acută.
- Nu poţi dormi, nu?

Monstrul era senin, vocea pătrunzătoare. Nu înţelegea că el era cauza tulburării, nu înţelegea că nu îl proteja de teamă.
- Îţi voi spune o poveste. Pe mine mereu mă adorm poveştile. Ce-i drept, nimeni nu mi-a spus niciodată una la culcare. Doar atunci când mă imploră să nu mă înfig în ei şi să le macini rinichii. Atunci, îmi înşiră vieţile lor, unele interesante, să nu fiim încăpăţânaţi şi nihilişti, altele nu prea, îmi înşiră orice le vine în minte. Dar în loc să îmi spună cât de mult le place viaţa, îmi spun , motivaţii, obiective, motive pentru care să nu îi omor. Dacă unul singur mi-ar fi spus cât de mult iubeşte apusul sau răsăritul sau cerul sau florile sau apa sau aerul curat sau lumina sau praful sau mâncarea sau jocurile sau prietenii sau când şi-o freacă la baie şi se lovesc la coate, dar tot continuă ca proştii de parcă nu ar fi ieşit din adolescenţă…dacă unul singur mi-ar spune aşa ceva, nu aş mai omorâ pe nimeni. Dar cum nu fac aşa ceva…îi spulber în mii de bucăţele roşii şi calde cu sunetul meu, căci sunetul meu spune cât de mult iubesc toate experienţele din viaţă. De asta nu îţi pot cânta sunetul meu, iar acum îţi voi spune şi de ce. Vezi tu, mi-am petrecut primii ani de viaţă între patru pereţi, cam toată viaţa de până acum între patru pereţi, cu un acoperiş deasupra şi o podea dedesupt şi o lumină cântată de cineva de după unul dintre pereţi. Căci mereu era cineva după un perete. De ce m-au închis acolo? Căci ştiam totul, ştiam tot ce se poate şti, încă dinainte să ies din uter. Numai că nu ştiam. În capul meu existau posbilităţile, eram ca o matriţă de experienţe şi senzaţii care de abea aştepta să fie umplută. Aşa ca primul lucru care l-am facut a fost să sap din burta născătoarei mele. Aşa că am stat în camera mea. Mult timp… Mult timp întradevăr. Am cunoscut fiecare colţ din camera aceea, fiecare fir de praf care se aşeza pe podea, fiecare aşchie care mi-a intrat in pumni când încercam să ies, fiecare crăpătură minusculă din pereţi, fiecare umbră posibilă ce putea fi aruncată de mâna mea. La un momendat, când nu mai aveam ce să cunoscu cu trupul meu de atunci, mi-au adus o oglindă. Şi mi-au spus să privesc chipul acela, să urasc chipul acela, chip de monstru, chip de demon, chip destinat să fie purtat pe faţa unui criminal, chip care să fie un chin pentru cel ce-l are…chipul meu. Dar nu l-a urât. Am căpătat un prieten. Uitasem de căutările mari, eram prea pierdut în cele mici. Asta până când am început să stau în faţa oglinzii şi am început să vorbim. Vorbeam în acelaşi timp, dar ne înţelegeam. Îmi zicea în continu că sunt eu. După care a început să îmi povestească…chestii. Lucruri urâte pe care le poţi face cu mâinile şi cu picioarele, lucruri şi mai urâte pe care le poţi face dacă ai o bucată de piatră sau ceva tăios, cum ar fi să secţionez membre şi să le pui la uscat, sau lucruri ciudate pe care le voi putea face cu puţulica. Dar de la o vreme nu mai vroiam să aud. Ea ţipa, eu ţipam, mintea mea ţipa, era o agonie de ţipete întortocheate şi demente, infăşurate în jurul axonilor mei muşcând din conşţiinţa şi sănătatea şi sanitatea mea. Adevărul era prea greu de suportat aşa ca am spart-o. Dar atunci am văzut pentru prima dată sângele şi am găsit lucruri minunate la care poate fi folosit. Gustul lui, culoarea lui, desenele ce ies din el, mirosul lui. Atunci am simţit durere pentru prima oară. Ca un vierme ce urcă pe coloana şi îţi urlă în creier. Atât de ciudată senzaţie, atât de interesantă, atât de minunat cum nimeni nu o suportă doar pentru că poate numele de Durere.

A coborât din pat. A luat vitrajul şi l-a mângâiat, lăsând un strop de sânge să alunege pe lama lui jegoasă.

- Născătorii şi crescătorii ştiau că a venit vremea. Au intrat în camera mea cu uneltele în mâini, mi le-au pus la picioare şi mi-au zis să aleg. Ştiau ce voi face, ştiau că acesta e singurul lor scop în viaţă. Am ales. Le-am cântat sunetul meu, sunet ce le spune tot ce ştiu despre viaţă, tot ce poate ea să fie, dar ei nu vor fi simţti, nici dacă i-aş lăsa să trăiască. Când mi-am auzit prima dată sunetul am aflat cât de frumos e să secţionezi membre şă să le laşi la uscat.”

- Scârbos…Dar…SÂNGE.
Şi chipul copilului deveni un zâmbet imens, acoperia orbitele goale, acoperea faţa şi acoperea întreaga lume.
***
- Am remarcat că nu m-ai întrerupt, deşi de obicei nu mă laşi nici să leg două fraze fără să aduci obiecţii, corecţii sau pur şi simplu comentarii.
- Ai înţeles greşit.

Zâmbetul i s-a stins brusc, violent, într-o linie amară, lăsând orbitele goale şi penetrante să îl străpungă pe bărbat.
- Nu ţi-a plăcut?
- Ce trebuie să mai pierd pentru a-ţi arăta cât de mult înseamnă povestea pentru mine. Şi nimic nu ar însemna în halul ăsta dacă nu mi-ar plăcea. Vrei să îmi smulg mâna? Să fiu asemeni ţie? Să mi-o bag pe gât şi cu ajutorul ei să îmi storc inima, să îmi extirpez sufletul?
Aşa cum râde sau zâmbeşte uneori, acum tot trupul copilului se contorsionează într-o mască a durerii în timp ce trăgea cu ferocitate de mâna stângă. Se auzeau zgomote organice, fleoşcăite şi brutale, torsiuni, rupturi, sfâşieturi…şi apoi linişte. Bărbatul l-a prin, îl ţinea în braţe, deşi băiatul se smucea ca un smintit posedat de boala cunoaşterii.
- De ce? De ce faci toate astea? mâna neagră îl durea, ceea ce ar fi trebuit să simtă, simţea acum.
- Trebuie. Eu îţi iubesc povestea, aşa cum o spui, aşa patetică, stupidă, simplistă, haotică, neinteligibilă cum o spui. Iubesc tot la ea, aşa cum iubesc orice clipă ce există. Dar Bătrânul…Bătrânul stă şi priveşte şi doreşte şi ţipă în capul meu atunci când nu primeşte. Vrea să te recreezi prin poveste? NU ştiu. Dar spune că trebuie să fie bună, cât mai bună, cea mai bună. Dar nu poţi. Eşti incapabil. Cel puţin aşa cred eu, biet nenorocit. Iar acum, când nu ţi-am spus că devenea melodramatică, că exagerezi violenţa până la gratuitate, ţipă şi mai tare. Mă ceartă că te împiedic. Nu îl auzi? Nu îl vezi? E peste tot. Te vede. Şi îmi spune un singur lucru. POVESTE.

Văzând că s-a liniştit, l-a lăsat pe nisip. S-a culcat şi el lângă foc, privea în flăcări, jocul erotic al limbilor incandescente. Nu se simţea bine. Se găsea privit, hăituit, iar prin lumina jucăuşă şi roşiatică, vedea ochi mici şi malefici de păinajen.

- Cum îi este dorinţa Bătrânului:
„ Băiatul…”
- Auzi? Cum îi vei spune celuilalt? Nu cred că mai ai cum să îi spui monstru.
- Îi voi spune pur şi simplu Celălalt, îmi asum posibilele confuzii. Ar putea căpăta ceva importanţă pe viitor.
„ Băiatul era împreună cu ceilalţi într-o cameră întunecată. Chipul le-a spus să se antreneze, iar că orice fel de accidente vor fi pedepsite, dar minor. Cei trei copii nu mai aveau nevoie de alte indicii sau de vreun impuls pentru a-l elimina pe copil, atât de mare era ura cultivată atent în ei. Ca o haită de câini însetaţi de sânge s-au risipit prin cameră, fugind printre umbra deasă şi alungită. Scântei aprindeau uneori întunecimea abisală, urmate apoi de sunetul metalului ce devorează metal. Copilul îşi făcea lama să ţipe, să plângă, să taie aerul în timp ce fugea de vitrajele celorlalţi. Uneori chipul lumina puţin încăperea cu valiul său, uneori un copil ţipa dureros.
- Mosntruleţule! îl chemau, îl rupeau cu sunete, deja se simţea plin de sfâşieturi.
Paşii i se împleticeau, nu ştia de unde vin vocile, erau peste tot în jurul lui, erau chiar şi în capul lui
- Suntem aici!
Vitrajul său plângea agonic, dar ceilalţi nu, chiar dacă ştia că ar fi trebuit să îi nimerească. Chipul vroia să scape de el, îi ajuta. Era sigur.
- Vom păta sunete cu plânsul sângelui tău!
Nu avea scăpare. Celălalt nu îl va salva.
- Vei pieri de lama mea!
S-a oprit, aştepta lovitura. Era întradevăr un monstru. Merita să moară.
- Iar voi de a mea!
Lumina a sugrumat întunericul cu toate umbrele sale. Celălalt era deaspura unei fete, vitrajul său în gâtul ei. Un altul era aruncat la pământ cu faţa în sus, cu pupilele dilatate, lărgindu-se încontinuu incontrolabil. Chipul s-a îndreptat spre învingător, a scos vitrajul său de buzunar şi l-a lovit de coasta acestuia până i-a spulberat-o.
- Nu ne pătăm lama de sânge! De câte ori ţi-a spus?
A căzut la pământ, respira greu, dar nu ţipa, râdea fanatic spre ceialţi doi în viaţă. Apoi îl privi pe copil. S-a uitat la vitrajul său. Nu era pătat de sânge. S-a uitat la cadavru…se pierdea în eter.
- Ce dracu! dar chipul îi deveni luminat, ochii săi vedeau ceea ce părea să ştie de mult prea mult. Înţeleg!
Deşi era din nou întuneric ştia prea bune ce să facă, unde să fie. Chiar dacă durerea ar fi trebuit să îl zdrobească, a omorât-o. Vitrajul, lama, iubita, mama îl ghida, îi dădea putere, el doar îi asculta cântecul lugubru.
- Primul purceluş a crezut că poate omorâ un lup. Lupul s-a îmbătat cu sângele său.
A zvâcnit din lamă şi un ţipăt de stafie a întrat în altul, l-a pătruns, i s-a scurs prin vene şi i le-a plesnit. Lumina s-a aprins din nou pentru a arăta carcasa roşiatică, de nerecunoscut evaporându-se în neant.
- Al doilea purceluş a crezut că paote fugi de lup. Lupul l-a sugrumat cu propriile maţe.
S-a rotit şi a sfincuit lama într-un arc de lună. Două lucruri au căzut greoi la pământ. Lumina a apărut încă o dată dezvăluindu-l pe al treilea copil decapitat, lăsând să se vada cum dispărea şi acesta.
- Iar ultimul purceluş a crezut c îl poate păcăli pe lup. Lupul s-a desfătat cu cadavrul său.
Lumina nu s-a stins. Copilul se îndreptat zâmbind uşurat spre Celălalt, dar s-a oprit când i-a spus că unul dintre ei va muri.
- Nu pricepi? Suntem la fel ca ei. Unul dintre noi cel puţin. O fantomă. Un vis proiectat de altcineva. Nu vrei sa afli ce eşti?
- Ştiu deja şi nu trebuie să te omor pentru asta.
- Vrei să te bântui toată viaţa?
- Dacă de asta e nevoie…
- NU!
Ţipătul său a sunat ca refulat din iad. S-a aruncat aspura copilului cu cea mai oarbă încredere.”
- Gata?
- Nu. Dar trebuie să mă odihnesc.
- Să ştii că bătrânului nu i-a plăcut. Bătrânul e furios.

- De ce nu i-a plăcut?
- Nu vrea să îmi spună.
- Ce se întâmplă daca nu-i place?
Focul scădea încetul cu încetul, imperceptibil, impertubabil.
- Nimic…Dar trebuie să termini povestea. Nu înţelegi?
Bătrânul…bătrânul, cine este acel Bătrân, acest demiurg însetat de poveşti spuse la lumina flăcărilor? Dorea şi el să termine, dorea din străfundul fiinţei. Era finalitatea, nu doar o fază, cel puţin aşa conştientiza, iar daca nu povestea, i-ar fi rămas numai eternitatea.
„ Acum nu mai urmărim un băiat, un copil, ci un tânăr, aproape un bărbat, aproape ca mine. Părea un minestrel, o coardă de vânzare, gata oricând să cânte aşa cum vrea cel ce plăteşte, să cânte orice se doreşte. Dar nu numai să cânte. Să omoare şi să schingiue, iar pentru asta era cunoscut. Numai că noi ştiim că nu numai asta era el. Noi ştiim că singurul lucru care înseamnă cu adevărat pentru el este vitrajul. , lama ce taie dimensiunea, ce separă realul de ireal, ce distruge imaginea, ce estompează reflecţia şi înghite întunericul. Cândva a ţinut şi la altceva, dar asta a fost de mult, când nu era cel de acum.
Să fiu sincer, este ieşit pentru prima oară în lume de puţin timp, iar acum era cu adevărat liber să facă tot ceea ce ar fi vrut vreodată, să înveţe oamenii ceea ce refuză să afle. De aceea cântă, până va gasi ceea ce caută. Între timp uitase cât de albastru e cerul, cât de proaspăt e aerul, cât de curată e lumina. Şi avea nevoie de un sufle, de cineva să îi fie aproape, o suflare nu de om, de adevăr. Nu ştiu cât s-a perindat prin străzi şi praf, sub soare sau sub lună, pe sub ploaie sau…”
- Te rog nu spune „vreme bună”.
„ …sub ploaie sau doar cer negru. Nu ştiu cât de mult a cântat, câţi oameni a mirat cu talentul său de a interpreta orice la vitraj, mai bine chiar decât profesioniţtii la instrumentele clasice sau cât sânge a vărsat în urma lui. Era singur în talentul său. Dar, aşa cum trebuia să se întample, a auzit. Era cel mai dulce sunet, mai puternic decât al său, mai curat decât al său, era alt vitraj. Îl chema, îl ademenea acest instrument primordial şi universal, era cântul său păzit şi perpetuu. Ştia că el este cel chemat, deşi mulţi alţii veneau la chemare în faţa case cu felinarele roz. Zeci de nubile se jucau în mintea lui prin corzile bajoorilor, îi fugeau din vis în vis, din plăcere în dorinţă, animau trupuri sonore, îl dezmierdau cu tandreţe şi iubire. Dar nu dorea ceea ce ofereau. Şi-a scos lama, iar totul a încetat, ca un teatru peste care se aruncă prematur cortina. Toate au plecat, numai ea nu. Cea pe care fiecare bărbat o cunoaşte fără să fi auzit de ea, ale cărei mii de nume le poate recita într-unul singur: Târfa Virgină. Păşea încet spre el, cu graţie spectrală şi blândeţe superioară, iar cu fiecare pas, îi smulgea de pe suflet câte o cicatrice.
- Biet nefericit. Ce mi te-au făcut?
- Mă cunoşti? Deşi glasul ei suna în mintea lui, rezona mai adânc, mai profund decât între pereţii craniului, el vorbea ca întotdeauna. Se simţea mic, neputincios în preajma ei, o zeiţă, un înger, o realitate. Desigur! Cum pot fi atât de prost? E de la sine înţeles că mă cunoşti.
- Ţi-au sodomizat spiritul, ţi-au tortuart fricile, le-au stors, te-au îmbrăcat în ele. Porţi stigmatele durerii cu atâta mândrie. Asta pentru că ţi-au dat o viaţă nouă. Spune-mi, cum te-ai simţit când, deşi lama lui era adânc în inima ta, nu ai simţit nimic, iar numai când l-ai atins, el a dispărut?
Fecioara era lângă el, l-a lăsat să se prăbuşească peste trupul ei străveziu, l-a strâns la piept şi îl pătrundea lent, încetul cu încetul. Lacrimi se scurgeau pe obrajii amândorura. El dezgropa, el conştientiza, el accepta ceva ireal până atunci, iar ea era zdrobită de durerea sa.
- Eu trebuia să fiu Celălalt. El era bun şi pur şi nevinovat şi sensibil şi plăcut şi frumos. Eu eram doar un mosntru, eu ştiam doar durere.
- Da, dar tu eşti acela. Dupa atâta amar de vreme, tu eşti singurul, în sfârşit, tu eşti acela.
Feţele li s-au luminat de lacrimi…”
Focul ardea întunecat.
- De ce s-a stins?
- Nu mai e nevoie de poveste.
- Dar nu am terminat.
- Bătrânul zice ca da. Acum, mergi şi naşte-ţi povestea.

Flăcările l-au învăluit, au devenit o mâzgă înnceăcioasă în jurul său, îl strângea, îl sufoca, îi intra în nas, în plămâni, îl ardea, îl umplea, îl durea, îl viola. Se simţea ca atunci când a depăşit prematur limita. Cheliceri, mii şi milioane de cheliceri îl întepau, îl înveninau cu viaţă şi puroi, îl trăgeau afară. Se zăbtea să rupă pieliţa, să rupa carcasa, să supravieţuiască, să poată ieşi. Lovea, zgâria, încerca să muşte, dar nu avea cu ce, îi simţea lacrimile ei, gusta sângele ei, trăia agonia ei când a scăpat din închisoare de carne şi lichid amniotic, când a tras prima gura de aer din afara uterului plesnit. Negru, roşu, murdar, îmbâcsit, chircit, minuscul, era trupul său, mici, firave, îi erau mâinile şi picioarele, îngroziţi erau cei din jurul său când îi privea cu ochii săi de copil atotştiutor.

Madonna/Whore

Mog Rabaj, e veninul zeilor. Zi după mine: Mog Rabaj, veninul zeilor, iar eu îl beau, iar eu îl doresc, iar eu reneg, iar eu nutresc, iar eu sunt fiinţă, iar eu nu cred, iar eu mă lepăd, iar eu nu vreau. Spune, la naiba! Altfel ajungi ca mine, ca mine…nenorocit, murdar, distrus, putred şi vinovat, plin de lacrimi din cap până în tălpi, de sânge şi lacrimi şi ipocrizie. Spune de parcă ar cânta cu fanatism orbitor cor de îngeri în capul tău, reali, cu furie şi zel, căci trebuie să zici. Dacă nu reciţi ce trebuie, daca nu îţi pui sufletul pe cuvinte şi reciţi ce trebuie, căci trebuie nu numai să reciţi ce trebuie dar să îţi şi pui toată fiinţa trebuie, dacă nu faci, dacă nu eşti, pământul de sub tălpile tale se va crăpa iar monştri refulaţi din iadurile cele mai obscure, monştri creaţi din ideile şi spaimele tale cele mai urâte, umbre violete pe retina ta, ce exista numai în întuneric sub formă de probabilităţi obscene şi absurde, moştri prigoniţi din frică, te vor sfârteca cu plăcere şi conştiinţă. Vor coborâ din ceruri, având chip de lumină şi sfinţenie, dar îţi vor smulge creierul din cap, îţi vor despleti ghemul de neuroni şi vor face o pânză a agnoiei din el. Aşa că recită, dacă nu vrei să devii un om al plânsului, dacă nu vrei imagini ce te-ar face să doreşti smulgerea ochilor. Zi că vrei să bei fierea şi veninul zeilor, căci cei mai amarnici monştri răsar din tine, te transformă ţi se urcă viermănos pe şira spinării până în craniul golit, se strecoară ca o mâzgă neagră prin oase şi prin nervi şi cu cât vrei să scapi de ei mai mult, cu atât te vor schingiu şi mutila, cu atât chipul tau va fi mai mult durere şi ură şi teamă, mai puţin carne şi materie.

Era o zi plânsă, cu ceruri gri şi drumuri gri, când eu îmi lăsam urma paşilor frânţi spre casa iubitei mele. Mi-o amintesc de parcă aş avea-o în faţa ochilor mei, avea doi ochi de-ai fi putut spune că sunt smulşi din vise, că au în ei supraculoarea transrealismului şi supratextura oniricului, iar zâmbetul îi era o fâşie decupată majestic din a noua sferă, din cântările sfinte şi atotarzătoare. Era…era…căci am băut veninul zeilor …era un amalgam hiperborean de vise şi suprarealism, era himera minunată a fricilor mele. De ce nu reciţi, blestemat să fii!

Eu am citit formula în dansul roşu al ţigăncii, în ochii negri ce sorbeau totul, l-am citit de pe buzele ei brune şi de pe sânii negricioşi, din braţele arcuite şi coapsele protectoare. Atunci am ştiut totul. Dansa roşie şi neagră şi dezbrăcată în mijlocul drumului colbuit fără să ridice praful. Nu era nimeni altul să i-a asupra-i mesajul damnat; numai eu am fost acela, omul plânsului, omul jelei, omul suspinelor, omul vinei. Încă de pe atunci am ştiut monştri şi creaturile subconştientului ce galopează spre iubita mea. Încă de atunci am ştiut-o pătrunsă de demoni şi îngeri, încă de pe atunci am ştiut-o descleştându-se cu drag lor, încă de pe atunci am ştiut-o transformată în târfă ordinară de către ceruri şi infern, căci chinul îi aducea ceea ce eu nu am fost niciodată în stare să îi aduc oricât de mult aş fi vrut: un zâmbet pe buze.

Când am ajuns la ea, ei îşi terminaseră seva, cei de jos şi ce de sus. Moştrii chinului trupului şi monştrii maltratării sufletului. Ştiam că urmează să apară cel al inimii, oricât de puternic aş fi repetat în mintea mea că vreau să beau veninul zeilor, gândul acesta parcă îl chema, căci a răbufnit furios asupra ei, iar nu puteam face nimic de cealaltă parte a oglinzii. O sfâşia şi o pătrundea, iar ea zâmbea, gemea a atingere fină şi plăcută. Ghearele negre îi intrau în carne şi în pulpe, lăsând urme purpurii arzânde. Colţii lungi cât dorinţele noastre se îmbătau din sângele gâtului ei. Iar ea zâmbea, iar eu spuneam incontrolabil, incapabil.
La sfârşit, când am fost eliberat de sub vraja veninului nu mai era niciun monstru, niciun vierme, niciun zâmbet. Doar o cameră roşie şi sărată, o cameră din sânge şi din lacrimi, un sân clătiându-se pe cârligulu unui cuier, măruntaie ce ies răbufnind a căldură şi duhoare… o mare ce nu vroia să mă înghită, o conştiinţă ce nu vroia să se piardă.

La mii de ani vom pune soroc

Îşi îneca conştiinţa în valuri de alcool, ştergând-o de sentiment şi durere. Colegii lui de suferinţă îl îndemnau să continue, mai ales când el era cel care le furniza conbustibilul depravării. Ziua următoare avea întâlnire cu o clientă ce dorea să îşi schimbe imaginea din prinţesă puritană a unei adolescenţe de cristal, în cea a unei femei mature ce radia atât inteligenţă cât şi senzualitate, de care era probabil incapabilă. Aburii de alcool începeau să îl dezguste. A plătit, a lăsat până şi bacşiş. Se împleticea în propriile picioare care măturau gunoaie din drum. Deşi era să cunoască interiorul unui carburator a ajuns acasă fără alte accidente majore. Scara blocului mirosea a urină şi pe podea scrâşneau cioburi de sticlă. Liftul s-a blocat la patru, iar capul îl durea din ce în ce mai puternic cu fiecare treaptă urcată până la cel de-al doisprezecelea etaj. Un omuleţ mic şi satanic s-a ascuns printre dentritele neuronilor săi şi bătea cu un ciocănel în os, trimiţând cu fiecare lovitură pulsaţii electrochimice al căror mesaj unic era: durere.
Brusc simţi o greaţă dizolvată în acid gastric ce îi gâdila pereţii tubului digestiv. Cheile nu erau nicăieri, dar imaginea unor obiecte strălucitoare stagnând într-un pişoar dintr-un bar i se dezvălui. Trebuie că Phuleria era deja obişnuită. Prima dată când l-a luat la ea în apartament, el tocmai onorase primul său contract şi primise o sumă frumuşică de bani, dar sacoul proaspăt cumpărat mirosea a spirtoase ieftine. Asta era
acum cinci ani, ea se vopsea blondă şi el nu a pus pe limbă ceva mai tare decât bere fără alcool. L-a văzut aproape adormit lângă uşa, reuşise să piardă cheile în casa liftului, şi i-a zâmbit uşor. A intrat în casă, lăsând cu indiferenţă uşa deschisă pentru el, ca atunci când vezi un animal prigonit şi pentru a îţi curma conştiinţa de mustrări te minţi că i-ai oferit o opţiune. Se simţea bulversat şi nu ştia cum să reacţioneze, întradevăr era un animal. Într-un final s-a târât în apartamentul femeii şi a adormit cu capul în closet. Între timp beţiile au ajuns să înlocuiască nopţile nedormite pentru a termina jocuri sau cărţi, iar el dormea din ce în ce mai des în apartamentul de vis-a-vis şi din baie a ajuns să doarmă pe canapea ca mai apoi să se mute în pat cu ucrainianca, deşi de cele mai multe ori era incapabil să facă altceva decât să doarmă. Iniţial credea că face asta pentru că s-a îndrăgostit de el, acum…
S-a ridicat şi a sunat insistent la uşă până când o femeie cu câteva riduri, roşcată, adroginală a deschis. Aproape că a căzut în braţele ei, dar s-a ferit la timp pentru a cunoaşte gresia rece de pe podea. L-a tras sub duş, i-a sos hainele suspect de curate şi a dat drumul jetului de apă rece. Ar fi trebui să îl oprească pe micul om din ciocănit, în schimb doar l-a înţepenit puţin. Dar Trit simţi o letargie uşoară strecurându-i-se prin trup. L-a aşezat în pat şi ea s-a cuibărit lângă el. Ştia că lui nu-i păsa în momentul respectiv şi că tot ce vroia era să îndepărteze durerea prin somn.
„Iar astfel de procedee Deus ex Machina? Oare nu găsim nimic mai original decât să îi inputăm simulări de vise pentru a putea intra în capul lui?”
„Cum altfel ai dori să-i sondăm subconştientul fără a trezi reacţii adverse? Ai uitat ce important e experimentul?”
„Nu…dar ai grijă la ce visează.”

O femeie cu păr roşu îl strângea şi îşi înfingea ghearele de piatră în spatele lui, de unde curgea sânge cu apă, iar un şarpe strângea totul într-o cupă de piatră şi-i dădea să soarbă uneori. Se scălada în propriul eros haotic, dual, murdar şi primordial.

Trit ţinea un set de chei de rezervă la Phuleria…pe care le folosea mai des decât cheile originale.. Şi-a luat un rând nou de haine şi o pereche de ochelari fumurii pentru a-şi acoperi cearcănele întunecate şi ochii injectaţi cu purpură. Nu avea maşină, o considera deloc rentabilă într-un oraş aşa de aglomerat. Luă un taxi galben, o marcă pe care nu a recunoscut-o, niciodată nu a fost bun la astfel de detalii, spre un club din centru. Şoferul era un tip mic şi nespălat care refuzase iniţial să pornească contorul şi pe bună dreptate. La câteva străzi distanţă a reuşit să dea de un ambuteiaj. Bărbatul a achitat de două ori suma cuvenită pentru drum şi a coborât. S-a apucat să fugă gândindu-se că nu va recunoaşte localul şi să nu piardă clienta. În timp ce gândurile examinau matrici de posibilităţi întrun eter adimensional, în lumea materiala novadimensională a trântit un băieţel la pământ. Şi-a cerut scuze şi l-a întrebat unde îi sunt părinţii. Nu i-a păsat de răspuns. De obicei nu se gândea la copilăria sa, dar copii, mai ales băieţii singuri, mai ales băieţii singuri care păţeau ceva fără vina lor, îl făcea să caute fără să vrea anumite evenimente în memorie. Cea mai pregnantă influenţă din copilărie a fost cea maternă, cea paternă fiind inexistentă, dispărând devreme din viaţa micului Trit. În ce măsură şi spre ce pol al axei dualităţii l-a făcut să se îndrepte această mamă ciudată, nu putea să ştie. Nu ştia ce e bine sau rău…ştia că ura palmele îngreunate de ură, urmate de cuvinte spuse pe un ton prea blând:
„Îmi pare rău, fiule! Chiar îmi pare rău! Ştiu că nu e vina ta că îmi eşti o ruşine…ştiu că nu e vina ta că te-ai născut”
Acel Trit nu avea nimic din acest Trit, uneori vedea totul precum un film vechi în sepia, cu pelicula ruptă sau prea uzată pe alocuri. Acum era o altă persoană, avea alte trăsături, toate în care purta imaginea tatălui din ochii mamei sale. Dacă micul Trit visa să se facă astronaut şi să zboare până la stele, adultul Trit crează stelele. A făcut şi distrus cariere în muzică, cinematografie şi chiar televiziune. A ţesut o pânză de imagini, falşi idoli şi culte mincinoase. A pictat măşti şi le-a lipit de feţe putrede, dar nu se mândrea cu asta. Toate creaţiile lui erau plăgi necrozate în carnea societăţii, iar acum va mai tăia încă una. Spera ca măcar aceasta să nu decadă.
În club muzica făcea pereche cu omuleţul din capul său, omuleţ deosebit de matinal. Clineta stătea la bar, sorbind dintr-un suc de roşii. Avea părul blond deschis şi lung până aproape de osul sacru. Era închisă cu o jachetă pudică. Nu se potrivea deloc cu atmosfera localului. Ochii ei radiau sterilitate, stătea picior peste picor deasupra planului celorlalţi, tronând în propria ei sferă impenetrebilă de unicitate. Trebuia scoasă de acolo, iar când va fi terminat cu ea, va încălzi inimi folosindu-se de gheaţa ce-i este suflet.
S-a aşezat lângă ea şi a comandat o cafea pe care a băut-o dintr-o înghiţitură în ciuda privirilor de dezgust venind din partea fetei. Stătea şi o privea în timp ce muzica îi zdrobea encefalul. Nu înţelegea multe şi nici nu avea pretenţia că ar putea sau că ar fi vina altcuiva decât a lui, dar motivul pentru care amestecul de biţi şi sunete digitalizate trecea sub numele de muzică şi mai era foarte popular pe deasupra, îl găsea ca fiind imbecilitatea umană.
- Pot să te ajut cu ceva?
Fata nu îl recunoscu.
- Doar să îmi spui de ce ai vrut să ne întâlnim aici!
- Ah, tu erai…
- Da, eu. Acum, te rog să mergem altundeva. Ştiu un bookcafe la câteva blocuri de aici, unde putem bea o cafea ca lumea în linişte.
S-a ridicat şi a lăsat pe masă o bancnotă după care s-a îndepărtat. Sfera de superioritate începuse să se crape. L-a urmat servilă şi l-a atenţionat că a lăsat prea mulţi bani la bar:
- De când le pasă vedetelor de bani?
- Din totdeauna…când nu e presa prin preajmă.
Cafeneaua era mică şi intimă. Afişe cu diferite evenimente literare găzduite la subsol umpleau pereţii. I-a zis tinerei cântăreţe să îşi caute un loc în timp ce el îşi cumpără o carte şi o cafea tare. Se simţi mult mai bine când alături de cana imensă plină cu cafea neagră, a găsit pe un raft “Ţipător”, volumul trei. Îl aşteptase tot anul. Dacă alcoolul era nevoia animalică de a se elibera de povara conştiinţei eului, cafeaua era viciul destinat intelectului şi intelectualului ce augmenta această recunoaştere a identităţii până la absurd. Era un complex de dualităţi contradictorii care îl sfâşiau încetul cu încetul.
- Unde am rămas?
- Impresarul meu spunea că trebuie să mă obişnuiesc cu atmosfera de club, ca să pot face muzică care se va asculta acolo.
Deşi îmbibaţi până la suprasaturare şi turgescenţă, de cofeină şi zahăr, arcurile nervoase formate pe scoarţa sa cerebrală au încetat să funţioneze, fiind nevoie de câteva secunde pentru a reformata sistemul.
- Concediază-l!
- De ce? A fost cu mine încă de la început! Doar nu o să te ascult pe tine în asemenea privinţe!
- Atunci de ce m-ai angajat fără ştirea lui? Uite cum stă treaba: ai o voce superbă, cel mult ar trebui să cânţi cu o trupă de rock, dar să faci muzică pentru cluburi ar însemna să îţi sodomizezi talentul.
Fata se scârbi un pic de mesaj, dar s-a speriat când a întrezărit roşeala ochilor lui Trit.
- Ochii tăi…îţi sângerează?
- Pentru tine, domniţa mea. Pe bune! De ce crezi că m-am sculat la ora asta? Să îţi spun un secret pe care îl ştie toată lumea, înafară de tine. Impresarii în genreal, inclusiv al tău(şi ştiu asta că m-am îmbătat alături de el într-o seară) sărăcesc artiştii când aceştia au ajuns la un anumit nivel. Îşi cumpără ceasuri şi haine pe banii tăi. Îţi vinde vocea pe nopţi de orgiiinterrasiale. De aceea, cel mai bine ar fi să îţi angajezi mămica sau surioara drept păpuşar.
- Sincer nu pasă de ce face cu partea sa din profit. Şi apoi, zice că voi fi mai cunoscută, populară şi…bogată.
Trit bombăni ultimele cuvinte ale fetei, în batjocură, în timp ce se căută prin buzunarele interioare ale sacoului. A scos o bucată de plastic negru, mare cât palma.
- Ştii ce e ăsta?
- Un smartphone.
- Exact! Priveşte aici!

Din câteva clickuri porni un film la jumătate. Un bărbat cu pieptul ras îşi îndesa bărbăţia între pulpele unei femei roşie la faţă. Carnea spumega în valuri rozalii de transpiraţie, depravare şi lipsă a dorinţei ori a pasiunii. Înainte să desăvâreşcă actul, femeia s-a smuls din falusul erect pentru a bea cu falsă lăcomie sămânţa gelatinoasă.
Cântăreaţa nu putu să privească până la sfârşit.
- Tipa e mereu pe prima pagină a ziarelor de mâna a paişpea şi e destul de populară prin rândurile bărbaţilor, mai ales ale elevilor de liceu. Şi e foarte bine plătită. În cel mai pragmatic mod, ceva de genul astă o să devii şi tu. Dacă vrei succes de durată, trebuie să înţelegi că ce-i acolo e derizoriu, efemer şi mai prejos de infantilitate, e de-a dreptul animalic. La fel e şi arta de mâna a doua.
Detronarea prinţesei era completă.
- O să te pun în contact cu nişte oameni care au nevoie de o voce feminină puternică. Următoarele şedinţe vor fi mai…blânzi. Plata o faci înainte de ultima şedinţă de consultare. Dacă tot eşti aici cumpără şi o carte!
Trit îngână un „Pa!” în timpul unui căscat.

Alte amintiri din copilărie…

„..Doar dacă nu ai fi fost el..Doar de ai fi vrut să nu ieşi din mine…”

A aşezat “Ţipător” în bibliotecă, lângă celelalte volume, simetria era perfectă în acest moment, deşi când se vedea cu el în posesie, exatzul s-a disipat. Nimic nu se compară cu momentul euforic când toată ţesuturile ţipau vrere şi viciul era aproape, când mintea compunea viitorul cu prezentul într-o supra clipă, într-o clipă eternă, din afara timpului. Acum nu îl mai dorea cu aceaşi fervoare, chiar şi aşa, îl va citi…în timp, sorbind uşor atât din ideile ferecate în cuvinte, cât şi din cafea. Seria „Ţipător” i-a modificat percepţia asupra literaturii contemporane, acum se gândea să dea o şansă şi altor autori, dar asta în timp. Acum se gândea să îi facă Phuleriei o vizită.
Uşa îi era deschisă, mereu era în timpul zilei deschisă pentru el. A găsit-o scriind la noul ei roman. Pentru ea era Romanul. Doar Romanul, unicul Roman pe care dorea să îl scrie, să îi fie piatră de mormânt şi pasaj către iluminare, desăvârşit, sublim, vast şi adânc. Chiar îl durea când termina o carte foarte bună, numai pentru a o distruge, şterge sau arunca, deşi fără ştirea ei păstra copii. Un singur text a supravieţuit, era scris înainte să o cunoască, dar rămas neterminat, iar el nu l-a citit niciodată. Nu l-a lăsat şi nu înţelegea de ce. Dorinţa de a ţine foile manuscrisului în mână şi de-a-şi plimba ochii pe dunga gândurilor ei, creştea ca un cancer frumos şi letal ca viaţa. Cu toate acestea, odată a furat textul; ea l-a prins înainte să-l poată citi. În noaptea aceea a avut o beţie din care a ieşit într-o stare jalnică, dar ei nu i-a păsat, i-a ofert preşul să îi ţină de cald. Apoi şi-a dat seama că nu are rost să încerce.
Acum s-a strecurat încet, neauzit, fără să îi ciobească din concentrare, a ajuns în spatele ei, şi-a pus mâinile în jurul gâtului ei, numai pentru a fi muşcat puternic şi distrat.
– Ştii că nu îmi place să citeşti când scriu!
Femeia continua să privească când la tastatură când pe monitor şi să lase degetele dansând frenetic pe taste, indiferentă la durerea lui Trit.
- Costumul e nou, poate îl rupi…
- La tine toate sunt noi. Şi le porţi doar de cel mult trei ori până să le distrugi.
- Da, Trit rânjea printre pulsaţii ale mâinii, dar ăsta îmi plăcea.
Continua să îşi frece braţul .
- Am găsit “Ţipătorul”!
- O am. De mult.
Indiferenţa continua. Îi plăcea, îl făcea să creadă că luptă pentru ceva, era ca un joc adolescentin ce avea ca punct focal nimic altceva decât dorinţa.
- Şi de ce nu mi-ai spus?
- Nu m-ai întrebat.
- E bună?
- Poate…Gata! Am terminat.
Se roti pe scaun iar acum stătea în profil la Trit, privind în gol, evitând privirea lui, căci ştia că i-ar fi imposibil să continue altfel.
- Nu mi-a plăcut de tine azi noapte. De ce continui cu orgiile astea?
- Orgii? Îmi place cum sună.
Şi-a prelins din nou braţele pe gâtul ei, curgând pe umeri, ca un izvor proaspăt născut de pântecul pământului, umplund pântecul femeii, fierbând, palmele i-au devenit abur şi au urcat, condensându-şi câţiva stropi răcorind fiecare coastă, până pe nurii fermi şi plăcuţi, unde torentul a rămas pe loc, pentru câteva secunde înspumându-se cu dorinţă şi tensiune, calculând fiecare tremur conştient, pentru că fiecare conta şi unul necontrolat, greşit, o mică eroare ar fi dus la sfârşitul jocului.
În acel moment, făcea cunoştiinţă cu altă natură de clipe eterne. Prezentul era imperceptibil, minţii fiindu-i imposibil să găsească acel Acum înainte ca el să piară, viitorul era incuantificabil din cauza impulsurilor animalice intrate în conflicat cu raţiunea. Numai în trecut găsea un sprijin, în trecutul ancestral, sigur şi genetic, adânc ascuns în compuşi chimici din celule, în electronii şi protonii bazelor sau glucidului genetic. Frâiele conştiinţei au fost eliberate pentru a se bucura de necunoscutul unui carusel de senzaţii. Astfel de momente redau unicitatea fiinţei, îi fură individualitatea, devenind doar un membru al creaţiei şi al creatorului, în timp ce animalul se contopeşte cu mintea într-o explozie de libertate şi putere.

„Uneori nu îţi poţi da seama dacă imaginea se proiectează în oglindă, sau dacă imaginea este creată de corp prin prisma oglinzii. Uneori nu contează. Dar mereu există o oglindă.”

Devenind precum apa, fluid şi maleabil, a căzut în abisul patimei, pângărindu-şi mintea cu fetuşi ai dorinţei de posesie şi animalul cu sporii lipsei de dorinţă. Comuniunea celor două emisfere se putea realiza într-un singur moment al extazului când omul devine altceva şi îşi atinge sufletul. Fiind din nou carne grea şi fleşcăită, muritoare şi degradabilă. Amintirea raiului era coşmar şi iad pentru momentul minţii.
Acum apa se scurgea peste el, rece şi neîndurătoare, evazivă, dar calmă. Un termometru i-ar fi contrazis simţurile urcânduşi mercurul prin tubul de sticlă, dar senzaţia de frig nu era decaât senzaţia de firbinte şi invers căci terminaţiile nervoase nu spun creierului, care mai apoi spune ceva conştienţei, că o substanţă este caldă sau rece ci că simt căldură, simt energie cum se pierde sau este primită, în niciun caz evenimentul nu este benefic pentru trup. Durerea/pierderea/câştigarea ascuţea mintea şi amorţea animalul, omora sentimentul şi senzaţia. Îl curăţa de desfrâu, la fel cum l-a curăţat prima dată de păcatul de a se fi născut om. Trupul era acum doar un mecanism, un sclav supus cu lanţuri din lumină şi voinţă. Dintre toate elementele, apa era cel mai apropiat. Ea te leagănă pe valuri şi îţi cântă din spume, e singura care se prelinge uşor alintându-ţi firea, fără să te taie, fără să te ardă, fără să te murdărească. Este eter şi substanţă, este viaţă, dar te învaţă despre moarte, este moartă dar învie. Deşi, cel mai important: fiind simplă dar duală, ţine în esenţa-i vinovăţia purtării complexităţii organice şi încearcă să dezbine eul. Ceva nu se leagă în gânduri… ea uneşte materia într-un vortex brownian eliptic, rotativ, în esenţă haotică, dar aceeaşi esenţă cerea păstrarea unei stabilităţi
Deşi curat, amintirea îl scârbea. Cândva, acum mult timp, acum câteva minute, era un altul, care a rămas ca întipărit pe fibra sa. Timpul nu era un râu, era o matrice de diapozitive cu persoane purtând personalităţi distincte sub acelaşi chip. Carnea găzduia trecutul, prin procese chimice constante, neuronii pasându-şi de la dentrite la receptori micuţe bucăţi de amintire. Dar mai era ceva, cineva care acum se zvârcolea sub pielea lui, acela având şi el unul sub derma sa, sub care era un alt şi un alt şi un alt asemenea parazit. Câte unul născut peste celălalt după altă clipă eternă, până la prima clipă de viaţă intrauterină. Nu era un gând nou şi alţii ca el l-au mai avut, de fapt, nici nu ştia dacă era în totalitate al lor.
Apa era în el, s-a aşezat .Noaptea era tânără şi avea treabă de făcut, era plătit pentru metodele sale. Oricine dispunea de fonduri putea să pună pe picioare o campanie media agresivă, să pună întrebări, să găsească dorinţele consumatorilor de zei . Dar nimeni nu se obosea în aşa hal încât să creeze zeci dacă nu chiar mai multe conturi distincte pe forumuri şi site-uri sociale, să deschidă topicuri, să poarte discuţii în contradictoriu folosind două persoane distincte subliniind punctele tari ale clientului. Creea personalităţi diferite, cu pasiuni şi fobii, cu probleme şi vise. Spunea poveşti, dădea vieţi pe Blogspot, Facebook, MySpace, Youtube, se implica în alte vieţi, ajuta sau rănea oameni. Arunca pietricele într-un lac social iar când unda se izbea de mal, popularitatea angajatorului creştea. Era greţos, un vierme cu mii de falusuri înseminând idei în minţile necunoscuţilor destul de naivi să îi asculte sutele de guri.
Cât de grosolane i se păreau personalităţile produse în masă, în comparaţie cu primele. Mai ales prima. O avea bookmarked la browser. În secţiunea About Me scria:
”Nu ştiu ce naiba caut aicea, dar dacă tot mi-am lăsat datele personale şi am confirmat veridicitatea lor, pot să încep să pierd timpul. Scriu în timpul liber şi am mult timp liber, credeţi-mă. După cum spuneam scriu şi nu-mi place să fiu deranjată când scriu…”
Cu această frază a început popularizarea unei serii de cărţi obscure până atunci, iar apoi, în noaptea aceea a cunoscut-o pe cea pe care o crease( ? ).

Femeia cu păr roşu se înmulţea scizipar precum celulele unei bacterii maliţioase, fiecare copie imitând originalul rămas doar în idee. Femeile, acum, îl înconjurau şi se învârteau frenetic în timp ce multiplicarea continua indiferent. Se apropiau dornic de el, numai pentru a se depărta puritan. Deşi fară haine, cu pielea şi carnea libere ochiului, erau golite de eros prorpiu, dar pline de curiozitatea neştiutoare, neânţelegătoare şi complet netemătoare. Încetul cu încetul, părul le devenea tubular şi artificial. Erau precum Gorgonele din vechime, doar că în loc de şerpi, purtau pe frunte o coroană de vase sagnvine plastice prin care circula sângele altcuiva, pătat de erosul, păcatul şi patimile altuia. Era sângele lui, animalul ce era el, poseda minţi virgine pasându-le o dorinţă inconştientă, neînţeleasă. Se citea furia pe faţa femeilor, se simţea tremurul temător din mişcările lor. Fără să conceapă de ce, fără să ştie ce sunt, cu trupurile asundând acea dorinţă şi gurile ţipând cereri de iubire s-au avântat toate, asemeni ielelor, asupra sa, îl devorau în necunoaştere nebună cu unghii lungi şi dinţi albi, frecându-şi carnea de a lui, pătrunzându-se de el, respirându-l, posedându-l şi fiind posedate de ceea ce a mai rămas din el. Teamă şi silă şi durere, dar plăcere perversă pluteau prin femeile androginale şi uscăţive ce începeau să se reunească, fiind încă legate de o inimă încă bătând, iar cineva, undeva departe privea.

Obrajii săi prinseseră urmele tastelor, soarele urcase de mult pe cer, iar ceasul anunţa venirea prânzului. Urmele de pe faţă îl dureau când s-a desprins de pe tastatură şi a început să îşi frece tâmplele, sperând să stoarcă durerea astfel. Nu avea rezistenţa necesară muncii pe care o depunea, dar persevera oricum. Îi oferea plăcere enormă existenţa sa autodistructivă, dar tocmai această plăcere îl scârbea infinit. Îl speria haosul, cauzalitatea demonică ce îi domina viaţa. Poteci şi alei sigure se transformau în măceluri de neuroni şi sentimente. Chiar şi de prietenii ori iubiri. Aşa că a ales să stea, să stagneze. Să producă schimbările necesare justificării existenţei altfel decât trăind. A ales să poarte o moarte-vie, o neviaţă, o existenţă blamată de societate şi individ.
Se ridică de pe scaun cu capul într-o ceaţă groasă de ameţeală şi confuzie. Era prea bătrân pentru vise erotice şi se chinuia să uite de erecţia stânjenitoare. „Munca” sa îl elibera de tensiune. Îl aducea cu picioarele între muritorii ce se zbăteau să rămână amintiţi pentru faptele lor, să le fie recunoscută existenţa. Ei se luptau şi sufereau pentru a merge mai departe, iar când îl vedeau pe Trit şezând nepăsător pe drumul vieţii simţeau nevoia să îşi scuipe furia în faţa lui. Pentru clienţi nu era decât un un fel de talisman norocos. Pentru cei din baruri nu era decât un beţiv bogat şi darnic, iar pentru Phuleria…o teamă înfruntată, cum era şi ea pentru el.
Încălzi la microunde o cană de apă în care dizolvă câteva linguriţe de ness brun şi puternic mirositor. Sorbea amarul licorii încet, dând uneori de bulgări nedispersaţi, amari, atât de amari încât îl făceau să vrea să îşi deşerte conţinutul stomacului, de pe balcon, eventula în capul vreunui trecător nevinovat. Luă Ţipătorul din raft şi începu şi să citească din romanul aproape lipsit de conţinut sau intrigă, cel puţin nu în modul general acceptat, dar în care se nara prin personaje inedite şi atât de umane, despre spiritualitate şi destin, despre sentimente şi psihologia autorului. Afară se pornea o furtună. La fel şi în el. Ochii începeau să-i cadă de pe paragrafe şi începeau să îl ardă, iar zbaterile interioare ale celor ce au fost el nu îl ajutau să continue lectura. Iubea astfel de clipe, clipe adevărate, opuse celor eterne, căci se perindau înaintea schimbării. Nimic, nici chiar eternităţi repetitive, mai ales eternităţi trase la indigo, nu contează când se anunţa schimbarea. Şi-a schimbat hainele în ceva mai lejer pentru a ieşi să se ude în ploaie. Apa îi va fi cărarea şi legătura cu partiţiile vaporoase ale existenţei. Îi va calma tumultul interior cauzat de acea lipsă de tensiune ce o are mereu după o noapte în care se juca de-a Demiurgul; cel puţin va ajuta până va putea să comită o „orgie”.
Străzile erau goale, oamenii se adăposteau sub umbreluţe, acoperişuri, orice atât timp cât era din beton sau metal dureros de opac, ca nişte insecte sau oi bipede. El era singur înfruntând natura cu al ei vânt tăios ce transforma până şi apa într-o nepotrivire, dar mai ales, înfrunta plăcerea. Cerul era violet-albăstrui, nu sesizase cât timp a fost prins între paginile cărţii, din moment ce soarele apunea. Stropii purtau culoarea celestă, murdărind cu ea pământul, topind în el mii de culori făcându-le să se evapore în nimic. Strop cu strop făcea oraşul să arate tot mai mult ca un tablou peste care s-a aruncat diluant, lăsând în urmă doar creionaje, schiţe scrijelite cu un creion sau cărbune pe o hârtie fibroasă şi aspră. Umbre şi lumină nu se mai depindeau de soare căci el nu mai exista, nimic nu mai exista deasupra cerului, nicio planetă, nicio nebuloasă, nicio constelaţie eternă şi romantică, implicit niciun vis nu se va mai naşte, nicio dorinţă nu va mai înmuguri. Se plimbă înmărmurit prin scheletul oraşului. Creaţia a păşit pe un teren nou şi nebănuit căci suprarealismul a coborât o treapată, devenind posibil şi real, posibilităţile fiind acum infinite şi eterne, vaste şi iubite.

În ochiul furtunii stăteam eu, bărbat, băiat, adolescent şi în acelaşi timp îndrăgostit dar handicapat emoţional. Trit nu vedea umbrele ce mă înconjurau, vedea doar miracolul transcederii fără să înţeleagă că era şi a lui. L-am lăsat în urmă şi am intrat în azilul întunecat pentru a mă feri de umbre, unde te-am aşteptat pe tine drag prieten, dar aceasta nu este povestea mea, încă. Bărbatul era bulversat, căci ştia ce sunt şi ce este. Era ultimul meu avatar, alături de imaginea/originea sa, ultimele proiecţii posibile. Sper că va găsi calea spre salvare, la fel cum o voi găsi şi eu.

A încercat să scape de lumea creionată cu nonculori şi a reuşit. Barul său preferat şi-a păstrat dimensiunea, deşi comparat cu stările exterioare ce au transces prin mine, Malaka şi Dimitri, era adimensional, textura şi culoarea, spera că la fel s-a întamplat şi cu Phuleria. Nimic din ceea ce nu era important pentru el nu supravieţuiese. Străzi pe care nu le călca des, asfalt peste care nu s-a târât au devenit idee, s-au ridicat, rămăşiţele fiind din cauza sa, din dorinţa lui de persistenţă şi teama sa de schimbare. Scara sa arăta aievea, dar celelate erau doar schiţe din caietul unui designer priceput. Alerga pe cordor sperând să găsească intactă ultima legătură cu realitatea, iar suspinele şi scâncetele ce se auzeau prin uşa întredeschisă arătau că încă mai era alături de el. Dar ceva îl oprea să intre în camera ei, să o îmbrăţişeze şi odată cu ea să cuprindă şi ceea ce a mai rămas din real. Un caiet cu coperţi negre, gros, îmbitat în cerneală ce stătea sfidător în faţa uşii ei.
Sfios, s-a apropiat de el şi l-a deschis. Era cel pe care îl dorea şi dorinţa ar fi trebuit să putrezească de prea mult timp dacă ar fi fost un obiect normal. Odată cu deschiderea coperţii s-a cufundat într-o clipa eternă ce a oprit timpul, a rămas numai el, plânsul, care devenise o entitate în sine, caietul şi neantul. Se simţea ca un pervers, mult mai murdar ca orice pervers când citea manuscrisul original. Deşi erau pagini praspăt murdărite şi care se murdăreau încetul cu încetul încă vedea tot ce avea nevoie. Se simţea de parcă neuronii lui s-au alungit din cortex spre mintea autoarei, au făcut sinaspsă de parcă ar fi fost făcuţi din acelaşi lut, iar tot ce gândise ea, gândea şi el. Tăieturi şi fraze încrenguite, expresii adăugate, caracterizări mutate, note de subsol, informaţii în paranteză. Totul era acolo, toate gândurile femeii în timp ce scria, sub ochii săi, sub privirile sale, ce le studiau atent. Era povestea unui om. Un om care era urât de fiinţă şi creaţie, adus pe lume din ură. Din ura unei femei ce şi-ar fi dorit să rămână ca un fetus în ea, să putrezească şi să moară o dată cu ea. Singurul scop al mamei sale era suferinţa, iar băiatul a crescut necunoscând altceva, singura ei dorinţă era să îşi distrugă soarta. Şi-a transformat copilul într-un mormânt viu ce adăpostea viciul tătului, spectrul lui care îl va bântui la vârsta potrivită. Ajungând la maturitate, trecând printr-o adolesceţă sterilizată emoţional, băiatul a devenit copia ideală a acelui bărbat pentru care a jurat furie eternă. Era o poveste în care cuvinte dulci şi blânde loveau mai adânc decât ţipetele a mii de copii măcelăriţi prin naştere. Era o poveste în care speranţa era înseminată sistematic şi calculat pentru a erupe într-un vulcan de deznadejde. Era imaginea vieţii colorata şi întunecată, nebună şi bolnavă. Şi-a desprins ochii de pe caiet, iar mintea lui înceta să facă sinapsă cu a ei. Îl durea stomacul de la sentimentele stârnite. Era piatra de mormânt şi cheia de bolta a Phuleriei. Era Romanul pe care căuta să îl întreacă pentru că nu putea să îl termine. Ultimul punct prezenta personajul găsind o rază de speranţă, când întors de la o „orgie alcoolica”, obicei spectral al tatălui, s-a întâlnit cu autoarea.
A intrat în camera ucrainiencei, unde ea stătea înpietrită găsindu-şi persoana creată pe un mediu virtual, electronic, informatic, dar care se anunţa spre anulare. Nu avea destui useri şi vizitatori aşa ca proprietarii au deci închiderea siteului. Îşi smulse părul din cap, iar scalpul sângera. L-a privit cu lacrimi în ochi pe Trit, înrebând : De ce? Fiecare credea că era creat de celălat, că era doar o imagine a celuilalt, iar locul de unde se proiecta avea să dispară în curând. De fapt nu conta cine pe cine a imaginat ca mai apoi imaginea să viseze trecerea spre real, tot ce era important e că s-au oglindit prin mine. Va veni o clipă eternă, o clipă eternă absolută, când vor întelege asta, iar apoi se vor sfârteca şi urî şi măcelari. Unul va accepta metamorfozarea în demon, iar celalat va chema ascensiunea la înger. Eternităţi se vor succede până când iubirea lor va ieşi din nou la suprafaţă, iar lupta va deveni modul ei de mainfestare. Deoarece, nu îmi pasă că ma repet, până şi eternităţi pot trece infinit de repede, când Schimbarea se apropie.