Seria Irvine Welsh

A trecut destul de mult timp de când nu am mai recenzat (Weekend cu mama prefer să nu-l trec la romane, cărţi şi alte chestii ce au pretenţia de literatură). Aşa că revin cu forţe proaspete şi încerc să vă trezesc interesul pentru scoţianul puţin nebun şi punkist devenit scriitor.

Nu am să vă dau detalii despre el deoarece le găsiţi aici:

http://www.irvinewelsh.net/biography.aspx

Am să vă povestesc, în schimb, despre cele trei romane traduse în limba română la editura Polirom.

Trainspotting

Ei da, Trainspotting. Mai întâi a fost cartea, în cazul în care mânâncă pe careva limba să întrebe, iar filmul a crescut popularitatea scriitorului, astfel încât aproape a devenit o emblemă pentru tinerii din perioada anilor 90.

Nu ştiu câtă lume nu este familiarizată cu personajele din Trainspotting, pentru că, atât cartea cât şi filmul au devenit un cult în rândul tinerilor, însă, am să le trec numele încă o dată, pentru cei ce au ratat nebunia din viaţa lui Sick Boy, Begbie, Renton, Spud, Tommy, Diane, Swanney.

Şapte puşti umflaţi de droguri, plutind în alcool şi sex addictive îşi trăiesc vieţile cât se poate de normal, într-un oraş cât se poate de normal, într-o lume cât se poate de futută de cap. Ce poate fi de capul lor? Păi, ăăă, ar putea fi fuga zilnică după marfă, sau cum înţeleg ei prietenia, sau cum se pot distra într-un oraş ce le provoacă silă, sau cum să îţi revii după ce îţi moare un sugar în timp ce tu îţi bagi o doză, sau cum să fii ok în faţa părinţilor prieteni tale după ce te-ai căcat la ei în pat şi i-ai împroşcat cu excrementele de pe cearcaf la micul dejun. He, he!

Trainspotting e genial, e o carte ce nu trebuie să o ratezi pentru că:

1. te face să râzi până nu mai poţi;
2. te face să înţelegi că faza cu drogurile poate deveni foarte nasoală la un moment dat, însă fără clişeele de căcat specifice societăţii înapoiate în care trăim;
3. ca să vezi de ce se fac filme după cărţi şi de ce cartea e mai bună;
4. scriitorul e un fost punkist care se pişa pe el de beat ce era, lua şi dădea bocanci în bot, a băgat tot ce era de găsit, a avut formaţie, a făcut crowd-surfing, etc. Deci trebuie să citeşti doar din curiozitatea de a afla dacă tipul ăsta mai e în stare să lege două cuvinte şi dacă nu scrie doar pentru că e pe vreun trip.
5. ia şi citeşte frate cartea că poate mai scoate Poliromul şi alte titluri de el în română!!!

Nu asculta nici de mama, nici de tata, nici de preot, nici de profesori, nici de oricine îţi interzice cartea asta! Am auzit tot felul de aberaţii cum că e întunecată, apocaliptică, degradantă moral şi alte tâmpenii. Cartea nu e altceva decăt o ficţiune foarte bine construită în coperţile unei realităţi jegoase, cretine, porcoasă, comercială şi totuşi dată-n pizda mă-sii de PUDICǍ!!!

Traducerea exemplară, superbă, o spun deoarece am citit romanul şi în original. Sincer, nu mă gândeam că poate reuşi cineva să traducă chiar aşa ok limbajul scoţianului.

Porno

Dragă cititor de blogul meu,

Mi te destăinui ţie deoarece ştiu că pot să am încredere în tine şi că nu mă vei judeca sau urî dacă îţi spun că Porno lui Welsh mi se pare o mare porcărie. E varză cartea. E atât de forţată şi vădit comercială încât îmi provoacă silă. Nici nu aş vrea să îţi spun despre ce este vorba dar poate că ţie o să-ţi pară faină aşa că îţi dau cu spoiler: vechea gaşcă din Trainspotting vrea să se îmbogăţească făcând filme porno. Ce se întâmplă mai încolo rămâne să afli tu, dacă mai ai nervi sau eşti un fan împătimit Welsh ca şi mine. E cam scumpă cartea dar dacă te-ai ataşat anormal de mult de personajele din Trainspotting atunci cred că ar fi ok să o citeşti. Mie mi-a luat două zile răcit fiind, în mod normal cred că îţi ia cam o săptămână. Dar ce nu face lumea pentru Begbie… şi mai ales dacă (SPOILER ALERT!!!) cartea se termină ca şi cum ar urma o continuare…

JEG

0000000000sunt un vierme intestinal0000000

000000000000nu cred că este nimic amuzant în chestia asta00000

000000000dar poate fi în momentul în care devii subiect de carte0000

0000000000000 şi/sau când eşti considerat suficient de interesant0000000000

000000astfel ajungi să fi comparat cu conştiinţa sau cu o conştiinţa0000000

000000000000a unui om, de preferat00000000000000

Jeg este cel mai bun roman al lui Irvine Welsh citit de mine până acum. Sper să nu îmi sară în cap iubitorii lui Trainspotting dar personajul Bruce Robertson îmi aduce aṣa de mult aminte de personajele complexe, chinuite, sociopate ṣi psihopate ale lui Dostoievski, încât nu am cum să nu îl iubesc. Ok, este afemeiat, brutal, corupt, fără pic de morală, drogat, homofob, rasist, porn lover and shit, dar care dintre noi nu este altfel (se acceptă jumătăṭile de măsură)? Bruce, dincolo de jegul ce-l înconjoară, este speriat, singur, neconsolat, trist. Ce este interesant ṣi cât se poate de incitant este latura psihologică a lui Bruce Robertson: Bruce nu este o singură persoană, ci patru. Nu am să vă divulg decât alte două părṭi ale psihicului poliṭistului (nu v-am spus că e poliṭist încă, nu?): doi viermi intestinali ce se joacă de-a conṣtiinṭa. Eeeeee! v-am făcut curioṣi ha? Chestia cea mai tare e că nu poṭi să-ṭi dai seama dacă viermii lui intestinali gândesc, vorbesc ei de unii singuri (adică ce fac oamenii după ce trec de faza gânguritului, ṣtii?) sau e chiar Bruce care-ṣi face pobleme de conṣtiinṭă, căutând o salvare, o mântuire, o cale de a se curăṭa de jegul adunat de-a lungul timpului. Bruce nu este pierdut într-u totul, Bruce este animalic, este decadent dar caută lumina, se caută pe sine, îl caută pe Bruce cel dinainte, Bruce cel ce nu a fost părăsit de nevastă, Bruce ce nu era dependent de droguri, Bruce cel ce nu era paranoic. Viermii intestinali sunt vocea conṣtiinṭei, conṣtiinṭă înecată, ascunsă în heroină, cocaină, mâncare proastă, alcool, curve ieftine ṣi pornografie. Pentru Bruce, conṣtiinṭa sa este un parazit pentru că nu-l lasă să fie ceea ce este el acum, nu poate fi Bruce cel crud, nu ṣi-ar putea duce la bun sfârṣit planurile mârṣave născute din paranoia dacă conṣtiinṭa sa ar prelua controlul. Morala este o tenie! Amintirile sunt o tenie! Un Bruce este un parazit pentru celălalt Bruce!

Romanul nu este uṣor de digerat (dacă tot vorbim de viermi intestinali), însă dacă ai curaj să te apuci de el, crede-mă că merită fiecare minuṭel petrecut în preajma lui. Monologurile viermelui sunt cireaṣa de pe tort ṣi nu pot să nu mă minunez în faṭa găselniṭei lui Welsh ṣi să nu scap un “genial” printe dinṭi. Toată povestea e plină de jeg, filth, căcat, sloboz, vomă, muci, alcool, drog ṣi alte dichisuri de genu’, limbajul este în dulcele stil clasic al punkerului scriitor (traducerea este sublimă!), s-ar putea să-ṭi vomiṭi dejunul sau ṭigara de dimineaṭa sau de după la unele faze, dar călătoria asta face toṭi banii prietene! Dacă nu ṭi-a plăcut, poṭi să te duci la librărie ṣi să-ṭi cer banii înapoi sau mai bine fă-o cadou soacrei.

000000oare sunt si in tine?000000000

00000000000lectură plăcută0000000000000

Alasdair Gray – Lanark. O viaţă în patru cărţi

Recunosc că am aşteptat cu sufletul la gură apariţia acestei cărţi. Deşi singurul lucru care-l ştiam despre autor şi carte era că i-au trebuit treizeci de ani să o scrie, am aşteptat-o înfrigurat şi cu nerăbdare. Pot să vă spun că am devorat Lanark în căteva zile şi am declarat-o a treia carte în top ten-ul personal (după Idiotul lui Dostoievski şi Romanul cocainei lui Agheev). Nu îndrăznesc prea mult când spun că Lanark, mai târziu Thaw, poate fi oricine dintre noi, oricare dintre cititorii romanului. M-am recunoscut în Lanark, m-am regăsit în drumeţiile şi lumea fantastică în care-şi caută sinele, am retrăit dramele personale alături de monologurile şi aventurile lui. Alasdair Gray recunoaşte în interviul din sfârşitul volumului că romanul este în foarte mare parte autobiografic, însă, faptul că acţiunea se învârte într-o lume fantastică, viaţa lui Gray devine universală, devine o epopee marcantă într-o lume posibilă, dureros de relevantă pentru lumea în care trăim. Lanark este o carte tristă însă plină de umor, situaţiile sunt dramatice însă hazul salvează de la căderea în deprimare. Personajul principal este un deprimat incorigibil, un deprimat care nu renunţă totuşi la speranţă. De la Thaw ai multe de învăţat însă este partea cea mai dureroasă din toată cartea. Deşi iubirea nu este găsită de nici un personaj, singurătatea ce-l apasă pe Thaw, o singurătate aproape universală, face paginile dedicate lui să te apese şi să te inunde sentimentul de solitudine ca lipsă dintr-un întreg, dintr-un plan în care tu nu ai fost vreodată inclus. Povestea lui Thaw este construită din mai multe parabole la fel cum şi viaţa lui Lanark este o parabolă, însă Thaw este el însuşi o parabolă în sensul kafkian al cuvântului. Thaw-parabola trăieşte o viaţă-parabolă. Acţiuni, întâmplări, personaje, tot ce ţine de el dă senzaţia că conţine ceva ascuns. Lanark însuşi pare a fi ascuns însă cunoscut, un soi de mister ce ţi-a fost dezvăluit o dată îl înconjoară şi îi dă savoare. Numele ce şi-l ia la început de pe o foaie găsită în tren, deoarece nu ştia cine este, unde este şi ce caută, îl face să pară comun şi extraordinar în acelaşi timp. Faptul că nu reuşeşte să se integreze în societatea în care nimeni nu lucrează şi oamenii dispar inexplicabil la un moment dat, provoacă trimiterea sa la Institut, institut care foloseşte oamenii drept combustibil sau hrană. Boala lui Lanark, boală de care suferă toţi oamenii de fapt, este o transformare a corpului în diferite animale. Ce se întâmplă cu Lanark este ceva obişnuit, boala lui nefiind altceva decât un efect somatic la starea sa psihică. Deşi este bine primit şi îşi face prieteni, Lanark nu se regăseşte, nu se simte împlinit, iar boala îl „salvează” de la a deveni unul dintre cei ce-l înconjoară. Institul îi oferă şansa dragostei, însă, după cum singur o să afle, nu există, însă tânjeşte după ea. La Institut îl ”cunoaşte” pe Duncan Thaw, personaj ce trăieşte într-un Glasgow lipsit de imaginaţie, plafonat şi marcat de război şi revoluţia industrială. Am trasat în linii mari firul poveştii însă vă promit că nu o să vă plictisiţi şi că tot o să fiţi luaţi prin suprindere şi că nu o să puteţi lăsa cartea din mănâ. Traducerea este superbă, Gray este un scriitor ce are grijă de cititorul său pentru că mai întăi a avut grijă de el, deci, nu aveţi cum să nu vă îndrăgostiţi de romanul lui. Ascuns, misterios, ingenios, problematic, universal, reuşeşte să strângă ce-i mai bun din Kafka, storcându-l într-un singur personaj, amuzant dar tragic, Lanark are toate atributele unui roman ce merită să rămână în istorie şi la tine în bibliotecă.

Eu si Dali, poveste suprarealista – Stan Lauryssens

Eu şi Dali, Poveste suprarealistă – Stan Lauryssens

Fiind la curent cu toate scandalurile din lumea literară, m-am bucurat cînd am auzit că Polirom o să scoată cartea lui Lauryssens deoarece eram tare curios să văd ce putea fi aşa de monstruos scris în ea despre Dali şi ce a făcut autorul de a fost închis şi urmărit de Interpol, precum şi de ce i-a trezit interesul unor producători de la Hollywood şi ce l-a făcut pe Al Pacino să vrea să joace în ecranizarea romanului. Deci, am luat o pauză de Lanark şi am citit Eu şi Dali, Poveste suprarealistă. În şase ore…

Ţin să subliniez faptul că Lauryssens e un biet scriitoraş ( cel puţin din acest roman aşa transpare ) ce a făcut bani şi carieră vînzînd falsuri de Dali. Înainte să facă asta, era un tip care găurea caşcaval. Mai apoi un gazetar ce scria pentru un tabloid interviuri imaginare cu diferite vedete. Totul se producea doar în mintea lui şi făcea acest lucru pentru a-şi duce traiul de pe o zi pe alta. Nimic extraordinar pînă ce a fost racolat de o firmă ce se ocupa cu vînzarea de tablouri, Dali în special, datorită faptului că Dali era o comoară, o mină nesecată de bani. De aici începe întreaga poveste.

Şmecheraş de cartier, Stan vinde Dali-uri ca pîinea caldă strîngînd averi de pe urma fraierilor care pun botul la vrăjeala lui, vrăjeală uneori ieftină, alteori bine ticluită. Personajul este plin de sine, lucru care se poate vedea din declaraţiile ulterioare date presei în urma proceselor intentate asupra sa. Dar acest lucru nu miră pe nimeni avînd în vedere dezinvoltura cu care acuză părintele suprarealismului de fals şi vînzare de fals.

Întreaga carte aduce a Dan Brown. O conspiraţie la un nivel înalt, bine camuflată, interesantă şi scandaloasă, pentru a o înţelege nu trebuie să ai un IQ foarte ridicat şi nici nu trebuie să ai habar de Dali sau de viaţa sa. Spumos scrisă, evoluţia lui Dali este foarte abil manipulată astfel încît autorul să fie the good guy în sfîrşit, el fiind de fapt o victimă a sistemului, nicidecum o parte a sa.

Concluzia e una scurtă şi nu are de ce să aibe nevoie de mai premize: o carte scandaloasă menită să scoată bani, ceea ce a şi făcut. Un roman prost, o scriitură bună pentru cineva îndrăgostit de Dan Brown sau alţii de genul, de reviste de scandal şi povestioare spuse la un pahar de bere. Dacă vrei să o citeşti, mai bine o iei de la un prieten şi dacă chiar îţi place, abia atunci să o cumperi şi doar dacă eşti un fan Dali.

Glamorama- Bret Easton Ellis

Glamorama- Bret Easton Ellis

Motto:

“Cu cît arăţi mai bine,

cu atît vezi mai multe.”

Glamorama- Bret Easton Ellis

“If you ain..t got no money take yo.. broke ass home
You say:
If you ain..t got no money take yo.. broke ass home
G-L-A-M-O-R-O-U-S, yeah
G-L-A-M-O-R-O-U-S
We flying first class
Up in the sky
Poppin.. champagne
Livin.. my life
In the fast lane
And I won’t change
For the glamorous
Ooh the flossy, flossy”

Fergie

”What have I become
My sweetest friend
Everyone I know
goes away
In the end
And you could have it all
My empire of dirt
I will let you down
I will make you hurt “

NIN- Hurt

Bret Easton Ellis este autorul romanului “America Psycho”, roman transpus pe marele ecran în anul 2000 cu Christian Bale. Cei care au văzut filmul, probabil că îşi pot face o idee despre mintea întortocheată a autorului, însă nu au cum să anticipeze sub nici o formă desfrîul literar din această ultimă carte tradusă în Romînia sub titlul de “Glamorama”. E scrisă în anul 1998, în perioada în care Ellis era şi el în tabloide, cucerit fiind de spoiala specifică industriei americane. “Glamorama” este o satiră crudă, fără pic de pudibonderie la adresa a tot ce este glamorous în industria cărnii din Fenomenalele State Paranoice ale Americii.

Personajul principal este Victor Ward\Johnson, un tînăr manechin de semi-succes, cu o oarecare înclinaţie către actorie, plin de sine şi cu o ambiţie ce frizează cruzimea, ce are o prietenă foto-model foarte cunoscută şi cu un succes imens. Cercurile în care se învîrte sunt de cel mai înalt nivel, nelipsind nume mari atît de pe scena cinematografică, căt şi de pe cea a modei, creatori renumiţi şi foto-modele ce fac parte din elita mondială. Chipul său apara pe paginile revistelor zilnic. MTV-ul este ca la el acasă în preajma lui Victor. De fapt, MTV-ul este casa lui Victor ( Nota bene: vezi nota de final a lui Adrian Buz ). Petreceri, droguri, alcool, haine scumpe, sex, televiziune, tabloide, toate acestea formează viaţa lui Victor Ward. Toate acestea sunt Victor Ward. Însă lumea lui Victor Ward se pare că se poate destrăma ca un balon de confeti, împrăştiindu-se haotic în acest univers scump şi plin de strălucire. Glamorama îşi arată colţii.

Romanul lui Bret Easton Ellis poate provoca scîrbă şi repulsie. Personajul principal, de care te ataşezi fără să vrei, prin ochii şi cuvintele căruia străbaţi culoarele vieţii de VIP produce paranoie la un nivel somatic. Frica se naşte cutanat, provoacă fiori şi piele de găină, televizorul deschis pe MTV poate deveni vomitivul sau laxativul perfect, pe măsură ce pătrunzi în iţele încurcate ale vieţii de vedetă. Scenele de sex excită şi strîng stomacul mai puţin puternic, detaliile construiesc un platou de film glamorous unde se toarnă un film porno în care personajele nu sunt deloc amatoare, totul consumîndu-se carnal în gemete pierdute în aşternuturi scumpe. Sexul este şi el ca o prezentare de modă sau ca o apariţie în faţa unei camere de luat vederi ce filmează pentru MTV sau pentru un show de maximă audienţă. A face dragoste presupune stil, personalitate, presupune să fii cool, presupune strălucire şi glamour, dacă faci parte din aceeaşi lume din care este şi Victor. A purta un smocking la o prezentare Calvin Klein sub sute de bliţuri ale paparazzilor înseamnă stil, to be cool, glamour, ori, aşa trebuie să te comporţi şi în momentul în care i-o tragi oricărei personalităţi obişnuită să apară zilnic în reviste şi la televizor. Sexul e o a doua prestaţie pe podiumul iluminat al mondenităţii. În “Glamorama” sexul e marca Miller sau Apollinaire. E extrem şi dens, imaginile persistînd pe retină suficient cît să-ţi facă poftă sau să te scîrbească pentru un timp.

Violenţa este la ea acasă în această lume “glamouroasă” iar Ellis se joacă cu imaginaţia noastră, punînd în scenă scene, parcă scoase din ştirile de pe CNN. La un moment dat autorul reuşeşte să dea impresia că, de fapt, tu nu faci altceva decît să citeşti un prompter, iar imaginile blurate devin deodată clare, carnea începe să miroase, fumul îţi intră în cameră, zgomote infernale îţi zgîrie urechile, iar tu te uiţi prostit la televizor şi te întrebi cînd dracu l-ai deschis. Dar televizorul e negru.

Limbajul e violent atît în dialoguri cît şi în descriere. Ai nevoie de un stomac tare sau măcar de nişte pastile care să te liniştească, cu toate că, sincer, nu cred că s-ar putea să fie de vre-un folos.

Victor Ward\Johnson poate părea un personaj comun, un cabotin, un personaj care nu prea are nimic special, nimic demn de reţinut, nimic menit să-l păstreze în memoria cititorului. Din păcate, nu este aşa. Spun din păcate deoarece toate imaginile ce le vei vedea după citirea romanului pe posturile gen MTV, îţi vor aduce aminte de el. Victor nu e un singur personaj. Victor e o panoplie de vedete închise într-un singur corp, prin intermediul căruia, acestea îşi expun temerile, trăirile, paranoia şi insuccesul. Victor e imaginea tuturora.

Romanul poate părea ambiguu şi incoerent. Totul se derulează atît de rapid încît la un moment dat s-ar putea să apară întrebarea: “Cînd am ajuns aici?”. Depersonalizarea şi replicile par a fi rupte din context, cititorul aproape că ajunge să trăiască paranoic pe tot parcursul romanului, nemaiştiind dacă chiar a începtu această carte şi dacă această carte e chiar cea care a început-o acum ceva timp. Ellis provoacă şi reuşeşte să păstreze treaz interesul cu un stil rapid, bulversant, violent, uneori patetic, dar bine camuflat în dialoguri vii şi crude.

“Glamorama” este o carte ce merită citită iar gustul amar de la sfîrşitul ei, nu se datorează nici cafelei băute pentru a te ţine treaz toată noaptea ca să termini cartea, ci datorită lui Victor Ward\Johnson şi a lumii plină de strălucire, de confetti, de bliţuri, de zîmbete prefăcute, de haine de la Prada şi Calvin Klein, de Xanax, Kleenex, lume care poate să nu fie deloc ceea ce pare a fi. Şi asta este absolut sigur.

Şi mai ales nu uita: Cu cît arăţi mai bine, cu atît vezi mai multe.

Răzvan van Firescu

04.08.2008

Pederast- William S. Burroughs

Motto”

“Apocalipsa sunt eu!”

      yourdrug 26.06.2008

 

    Am făcut foarte greu rost de această carte. De fapt, cineva mi-a făcut rost de ea, cadou fiind de ziua mea. Nu pot să vă spun ce a trebuit să facă persoana respectivă pentru a procura, dar pot să vă spun că a stat la telefon cu cei de la depozit de la Polirom exasperîndu-i să o găsească. Un mic detaliu picant, menit a sublinia obsesia mea legată de acest autor. Cartea a costat 3.99 lei. Mai mult a fost efortul depus şi taxele poştale pentru o cărţulie groasă de 150 de pagini.

Pederast este aproape un roman de dragoste. Însă puţin mai “invers”. Este recunoscută afinitatatea autorului pentru bărbaţi şi  aventurile sale sexuale cu persoane de acelaşi sex. Am luat cartea în mînă puţin circumspect şi strîmbînd din nas. Ce să caute o carte din astea la mine în bibliotecă? What the fuck? Totuşi, m-am apucat să o citesc. În trei ore era gata. În trei ore l-am descoperit pe un Burroughs tare ciudat, dubios de amorezat, un ibovnic cu gust de mucus rectal plecat în căutare renumitului drog Yage.

Cartea este scrisă simplu, simplist, minimum de stil, o compoziţie la limita mediocrului. Şi atunci de ce scriu despre ea? De ce merită amintită? Pentru că e o poveste de dragoste născută din jeg, trăită şi-ngropată-n jeg. O poveste de dragoste în care personajul principal tremură în umbra drogului Yage şi în braţele unui iubit de ocazie, ibovnic care-l iubeşte conform unui contract.

Ok. Hai să vă spun de ce ar trebui să citiţi totuşi această carte ( carte care oricum nu cred că o mai puteţi găsi în librării ci doar prin biblioteci sau anticariate ): la începutul volumului William S. Burroughs se destăinuie. Nu am să bat monedă pe acest lucru. Nu îmi place să vorbesc despre omul Burroughs. Sunt alţii mult mai avizaţi, persoane care l-au cunoscut şi au cercetat mult mai mult decît am făcut-o eu ( vezi Allen Gingsberg ).

În concluzie… Concluzie? Humm… Un roman al durerii. Un roman al sfîrşitului şi al singurătăţii. Un roman al fricii de a fi singur. Un roman deviant care te aruncă în microcosmosul alienat al homosexualităţii. Nu te aştepta să înveţi ceva, nici să fi surprins. După mine e cel mai slab roman al lui Burroughs, dar asta nu înseamnă că nu merită menţionat şi răsfoit. Te costă trei ore. Cam cît ţi-ar lua să citeşti un număr din Dilema veche. Avînd în vedere ce articole apar în ultima vreme, nu ar fi o mare pierdere ratarea unui număr.

Junky- William S. Burroughs

 

Motto:

“Apocalipsa sunt eu!”

              yourdrug 23.06.2008

 

Junky- William S. Burroughs

 

 

 

    Cînd am citit Junky, mi-a rămas un gust amar. Nu mi-a plăcut deloc romanul şi l-am lăsat uitat uitat într-un colţ. Deşi am citit biografia lui Burroughs, la acel moment, nimic nu mă putea face să-l mai iau în mînă. Nu am să mă apuc să povestesc despre el, despre Burroughs, artistul universal, dependent de droguri, întemeietor al generaţiei Beat, deoarece nu vreau să fac aici o prezentare a omului Burroughs, artist complex şi plin de surprize. Tot ce am să spun este că scrisul i-a fost declanşat de un trăgaci: trăgaciul care a trimis glonţul ce a zburat creierii nevestei sale.

Junky este un roman autobiografic într-o măsură destul de mare. Burroughs “s-a luptat” cu dependenţa de morfină, heroină şi cocaină, vînzînd droguri pentru a-şi procura droguri. Drogul pentru Burroughs era un modus vivendi la cel mai înalt nivel. Ruperea de realitate şi încălcarea în mod repetat a legislaţiei americane privind deţinerea şi vînzarea de stupefiante, i-au adus lui Burroughs procese după procese. Lumea paralelă în care sălăşluia omul personaj Burroughs se găseşte în romanele sale. Iar Junky e scrisoarea de intenţie pentru admiterea în lumea Geniilor  Consumatori de Substanţe Interzise, lume în care îi regăsim pe Poe, Apollinaire, Castaneda, Ion Barbu ( da, da, acel Ion Barbu a fost consumator de opium ) şi alţii.

Stilistic, romanul Junky e nul. Puterea simplităţii loveşte cu bestialitate, reuşind să tîrască cititorul pe panta abruptă a dependenţei de drog, transformînd “boala” în instinct, “nevoia” e un mod de a trăi, dozele sunt la fel de importante şi imposibil de neimaginat ca şi mersul la baie, somnul şi mesele zilnice. Drogul este legat în mod direct de setea de sex. William Lee nu are nici o prejudecată cînd vine vorba de satisfacerea poftelor sexuale. Bisexual fiind, racolează tineri de pe stradă, plătindu-i şi dîndu-le droguri.

Romanul e schiţa unui suflet în căutare. O parabolă a unei perioade în care omul poate fi rătăcitor şi neastîmpărat. Detalii despre modul în care se fac tranzacţiile, cum se acoperă urmele, cum se prepară dozele, pot face deliciul publicului neavenit în căutare de senzaţii literare hardcore. Însă nu despre asta este vorba în Junky. Nu de asta se recomandă. Nu de asta eu îl consider pe Burroughs un Da Vinci modern.

Urmează recenzii la Pederast, Oraşele Nopţilor Purpurii, Ghemul Fundăturilor, ţărmurile Vestice si Prînzul Dezgolit.

Vă invit la o călătorie în imaginaţia debordantă a unui om ce poate să scurtcircuiteze sinapsele cu forţa şi explozia unui drog.