Era de aur

Personaje: Egor, Yosha, Autorul, Personaje episodice cu rol formal în desfăşurarea acţiunii(muncitori)
O scena ce îţi dezvăluie măruntaiele, cu obiecte de decor şi de vestimentaţie, mai precis toată recuzita aruncată, dezordonată, ca după terminarea unui spectacol, sau ca în timpul pregătirilor, în orice caz de parcă piesa nu e pregătită. Apar oameni din când în când şi curăţă, mătura sticle sparte, trec cu obiecte din culise pe o intrare şi ies pe cealaltă, ignorând spectatorii. Fluxul de muncitori scade. Pe scenă au rămas doar câteva piese de mobilier, sticle sparte, golite, prea puţine încă nedesfăcute. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume şifonate, cu priviri motolite de somn şi apatie, cu părul cifulit, cu mersul legănat şi lent. Se aşează pe două scaune mai aproape de marginea scenei, îşi ţin capul în mâine, îşi trag palme şi scot sunete pentru a se trezi. Privesc dezorientaţi spre public, gândindu-se până atuncea la apariţia lui ca la un eveniment distant, nerealizabil decât într-un viitor ce nu-i priveşte, nicidecum la un moment fatidic pe care vor trebui să îl înfrunte.

Egor(fluturând mâna greoi încercând să risipească o îngrijorare încă neînfiripată): Nu vă faceţi griji, dragii mei, nu va fi o scenetă din aia, postmodernă, cu doi oameni care stau în faţa voastră şi discută filozofie de doi lei, refulată de cine ştie ce rebutant scenaristic.
Yosha(privind când îngrijorat către Egor, când zâmbind timid şi puţin stânjenit spre public): Atunci ce facem nene? Oamenii ăştia au venit aici să vadă un spectacol, nu? Au venit sa râdă, să se simtă bine, sau pur şi simplu să vadă…nu…să trăiască o poveste bună. Au dat bani, bani munciţi…(privind abătut spre podea). Şi apoi am rămas numai noi doi. Toţi au plecat, nu ştiu de ce naiba n-am făcut-o şi noi. Uite, iau până şi decorurile.
Egor(cu un aer de indiferenţă, manifestând totuşi un pic de optimism subtil, dar puternic) : Lasă prietene, pentru ce ar fi trebuit să jucăm, noi trebuia să îi plătim pentru a ne privi.
Yosha(acceptând cu o privire amară cele spuse de colegul său): Asta aşa-i. Şi când mă gândesc ce îngâmfat neserios e scenaristul şi regizorul nostru. Pe unde boala s-o fi plimbând?
Egor(împăcat cu situaţia): Lasă Yosha, mai bine fără el(Se ridică, caută două sticle mai pline şi îi dă una tovarăşului său.) Hai noroc, bătrâne!(către public, ridicând sticla în sus) Vreţi şi voi? Mai bine nu. Uitaţi ce a făcut din noi.
Beau amândoi câteva gâturi lungi rare, cu sete, ca o desfătare interzisă, ca o nevoie mai presus de înţelegerea umană, efectiv redevenind fiinţe întregi cu fiecare strop, de parcă lichidul ar umple golul lăsat de o ruptură recentă. Privesc apoi spre sală, căutând ceva, inconştient.
Egor(căpătând încredere în propriile puteri): Ştii ce cred eu? Că putem, noi doi, acum, să facem o improvizaţie mai bună decât toată prostia aia .
Yosha(curios, cu sclipire în ochi de idei ce se aglomerează şi se luptă pentru a ieşi cât mai repede pe gură; gesticulând fericit): Cum ar fi…o idilă homosexuală interzisă de societate…între doi cowboy!!!
Egor(accentuând starea dinainte, continuând-o pe cea a prietenului său): Vezi că ştii. Sau(căzând un moment pe gânduri, revenind brusc) un ofiţer trimis în Vietnam să caute colonel dezeror. Va fi despre drama războiului şi nebunia ce o aduce.
Yosha(foarte entuziasmat de creativitatea proaspăt descoperită): Sau un tânăr speriat de moarte, de un altul, care s-a travestit, în glumă la o petrecere.
O pauză scurtă pentru a mai sonda după idei.
Yosha: Eu zic totuşi să facem ceva mai simplu.
Egor(prinzând firul ideii, angrenându-se în maşinaţie): Cum ar fi să…ne omorâm !
Yosha: Vezi că poţi bătrâne? O operă de artă perfectă şi sublimă.

Se ridică bucuroşi de pe scaune, se îmbrăţişează, se sărută pe obraji cu inconştienţa unor beţivi, după care , cu sticlele într-o mână, cu cealaltă după gâtul celuilalt, încep să danseze un kazacioc dezmembrat.
În acelaşi moment întră pe scenă şi autorul, plouat, cu hainele numai petice, mai ales paltonul, ţinând cu grijă în braţe un teanc de hărtii pe care le îmbrăţişa cu dragoste, ca pe o femeie mult iubită, de mult dorită. Priveşte cu groază şi furie la cei doi, ei privesc spre el, se opresc din dans, pendulând totuşi fericiţi. Autorul arată de parcă ar fi văzut stafia păcatului şi durerii, după care îşi revine, se face roşu la faţă, aruncă hârtiile pe jos şi se apucă de zbierat.

Autorul(cu un glas îngrozitor): Ce-i cu debandada asta? Unde-s decorurile?(cu tonul în continuă scădere, devenind din ce în ce mai plângăreţ odată cu realizarea treptată a distrugerii ce s-a petrecut). Unde sunt actorii? Unde sunt actriţele? Unde, nefericiţilor, unde? Şi voi?(încercând să revină la starea iniţială) Ce faceţi? Parcă aţi fi nişte porci! Ce dracu mai faceţi aici? Fugiţi şi voi, mişeilor!
Egor(calm, plutind departe de conflict): În apărarea porcilor, ei nu sunt chiar aşa de răi ca noi!
Yosha(împărtăşindu-i atitudinea): Noi aveam de gând să ne omorâm.(Dă din umeri indiferenţă.)
Autorul(dezgustat): O să vă omorâţi…o să vă omorâţi moral. Ce viitor…sunteţi morţi deja. Uitaţi-vă la voi, spiritul vă face carnea să putrezească. M-aţi ruinat…(Cade pe podea, găseşte o sticlă şi se apucă să bea cu tristeţe.)
Egor(cu un ton milostiv, căutând împăcare, dornic de a alina o durere): Uitaţi, haideţi cu noi, că nu ne mai omorâm, ne îmbătăm muci! Asta în faţa oamenilor(arătând spre public).
Autorul(cu tonul scăzut, sleit de puteri): Ce să vă îmbătaţi, mă? E apă în sticle, e ce-a mai rămas din recuzită, nu? Erau pentru scena cu banchetul. Erau pentru apogeul capodoperii mele.
Yosha(amuzat până la lacrimi): Ce capodoperă, nene? Era un rahat mare şi puturos, că nici muştele nu se apropie de el.
Autorul scapă sticla pe jos, care se sparge. Priveşte apoi spre cei doi. Nu mai poate vorbi, se bâlbâie incontrolabil aruncând bucăţi de cuvinte ce par a fi înjurături.
Egor se aproie de răvăşeale de hârtii, ia o foaie la întâmplare, citeşte un pic şi surâde.
Egor(plin de sine, brusc trezit şi apărând dintr-o dată foarte prezentabil): Uite aici de exemplu.(Jucând patetic exagerat rolul). Gavrilov(mai mult mort decât viu, mai mult umbră decât carne): Doamna mea, nu mă ierta, nu merit, nu îţi merit lacrimile, te-am înşelat. Te-am înşelat, dar sunt prea slab să plec de lângă tine, sunt slab. Sunt un animal şi să mor ca un animal, lasă-mă deci să mor ca un animal, singur şi în mizerie. În mizeria ce îmi este trupul şi mai ales sufletul. Nu…nu merit nici să respir aerul din preajma ta, nici să îmi clătesc ochii cu minunatul tă chip.
Autorul încearcă disperat să lege sunete în cuvinte, dar nu reuşeşte. Se prinde inimă de parcă fiecare cuvânt l-ar fi străpuns ca un glonte.
Yosha(ţinându-se de stomac şi râzând, fluturând arătătorul către Egor): Sau chestia aia pe care trebuia să o spun eu: Doamnă, până acum te-am iubit, acum te şi respect.
Cei doi bărbaţi încep să rândă în timp ce autorul se ghemuieşte cu capul între genunchi şi începe să se legene ca un copil.
Egor(păstrând acelaşi aer de ironie acidă): Sau bătrânul ăla zgârcit care îşi împrumută nepotul cu banii lui de alocaţie pe care îi mai cere şi dobândă şi stă într-o singură cameră ce îi serveşte drept dormitor, birou şi sală de mese, chiar dacă are ditamai viloiul. Ce glumă patetică de personaj.
Yosha(răutăcios; către autor): Nene, nu se mai scrie aşa ceva de secole, nu se mai scrie nimic. Totul s-a spus. Du-te şi te ascunde sub o piatră, căci nu mai e nevoie de tine. Eşti un anacronic ratat şi plin de iluzii.
Autorul, nemaiputând suporta, iese, mergând de-a buşelea, asemeni unui bebeluş. Lasă hârtiile în urmă şi nu mai priveşte înapoi.
Yosha(puţin nedumerit, totuşi, mulţumit că au scăpat de autor): Nu trebuia să facem ceva?
Egor(ca după o epifanie): Aşa-i! Trebuia să ne omorâm.

Se apleacă şi culeg fiecare câte o sticlă spartă, se luptă un timp, fără bestialitate, fără energie, fără plăcere. Se injunghie în acelaşi timp şi cad răpuşi la podea. Din culise, vine un lucrător cărând o mătură, deloc impresionant de cadavrele proaspete le împinge în culise ca pe nişte gunoaie inutile, apoi se întoarce. Găseşte foile răvăşite, le culege cu grijă, se aşează pe un scaun şi începe a le citi.

Madonna/Whore

Mog Rabaj, e veninul zeilor. Zi după mine: Mog Rabaj, veninul zeilor, iar eu îl beau, iar eu îl doresc, iar eu reneg, iar eu nutresc, iar eu sunt fiinţă, iar eu nu cred, iar eu mă lepăd, iar eu nu vreau. Spune, la naiba! Altfel ajungi ca mine, ca mine…nenorocit, murdar, distrus, putred şi vinovat, plin de lacrimi din cap până în tălpi, de sânge şi lacrimi şi ipocrizie. Spune de parcă ar cânta cu fanatism orbitor cor de îngeri în capul tău, reali, cu furie şi zel, căci trebuie să zici. Dacă nu reciţi ce trebuie, daca nu îţi pui sufletul pe cuvinte şi reciţi ce trebuie, căci trebuie nu numai să reciţi ce trebuie dar să îţi şi pui toată fiinţa trebuie, dacă nu faci, dacă nu eşti, pământul de sub tălpile tale se va crăpa iar monştri refulaţi din iadurile cele mai obscure, monştri creaţi din ideile şi spaimele tale cele mai urâte, umbre violete pe retina ta, ce exista numai în întuneric sub formă de probabilităţi obscene şi absurde, moştri prigoniţi din frică, te vor sfârteca cu plăcere şi conştiinţă. Vor coborâ din ceruri, având chip de lumină şi sfinţenie, dar îţi vor smulge creierul din cap, îţi vor despleti ghemul de neuroni şi vor face o pânză a agnoiei din el. Aşa că recită, dacă nu vrei să devii un om al plânsului, dacă nu vrei imagini ce te-ar face să doreşti smulgerea ochilor. Zi că vrei să bei fierea şi veninul zeilor, căci cei mai amarnici monştri răsar din tine, te transformă ţi se urcă viermănos pe şira spinării până în craniul golit, se strecoară ca o mâzgă neagră prin oase şi prin nervi şi cu cât vrei să scapi de ei mai mult, cu atât te vor schingiu şi mutila, cu atât chipul tau va fi mai mult durere şi ură şi teamă, mai puţin carne şi materie.

Era o zi plânsă, cu ceruri gri şi drumuri gri, când eu îmi lăsam urma paşilor frânţi spre casa iubitei mele. Mi-o amintesc de parcă aş avea-o în faţa ochilor mei, avea doi ochi de-ai fi putut spune că sunt smulşi din vise, că au în ei supraculoarea transrealismului şi supratextura oniricului, iar zâmbetul îi era o fâşie decupată majestic din a noua sferă, din cântările sfinte şi atotarzătoare. Era…era…căci am băut veninul zeilor …era un amalgam hiperborean de vise şi suprarealism, era himera minunată a fricilor mele. De ce nu reciţi, blestemat să fii!

Eu am citit formula în dansul roşu al ţigăncii, în ochii negri ce sorbeau totul, l-am citit de pe buzele ei brune şi de pe sânii negricioşi, din braţele arcuite şi coapsele protectoare. Atunci am ştiut totul. Dansa roşie şi neagră şi dezbrăcată în mijlocul drumului colbuit fără să ridice praful. Nu era nimeni altul să i-a asupra-i mesajul damnat; numai eu am fost acela, omul plânsului, omul jelei, omul suspinelor, omul vinei. Încă de pe atunci am ştiut monştri şi creaturile subconştientului ce galopează spre iubita mea. Încă de atunci am ştiut-o pătrunsă de demoni şi îngeri, încă de pe atunci am ştiut-o descleştându-se cu drag lor, încă de pe atunci am ştiut-o transformată în târfă ordinară de către ceruri şi infern, căci chinul îi aducea ceea ce eu nu am fost niciodată în stare să îi aduc oricât de mult aş fi vrut: un zâmbet pe buze.

Când am ajuns la ea, ei îşi terminaseră seva, cei de jos şi ce de sus. Moştrii chinului trupului şi monştrii maltratării sufletului. Ştiam că urmează să apară cel al inimii, oricât de puternic aş fi repetat în mintea mea că vreau să beau veninul zeilor, gândul acesta parcă îl chema, căci a răbufnit furios asupra ei, iar nu puteam face nimic de cealaltă parte a oglinzii. O sfâşia şi o pătrundea, iar ea zâmbea, gemea a atingere fină şi plăcută. Ghearele negre îi intrau în carne şi în pulpe, lăsând urme purpurii arzânde. Colţii lungi cât dorinţele noastre se îmbătau din sângele gâtului ei. Iar ea zâmbea, iar eu spuneam incontrolabil, incapabil.
La sfârşit, când am fost eliberat de sub vraja veninului nu mai era niciun monstru, niciun vierme, niciun zâmbet. Doar o cameră roşie şi sărată, o cameră din sânge şi din lacrimi, un sân clătiându-se pe cârligulu unui cuier, măruntaie ce ies răbufnind a căldură şi duhoare… o mare ce nu vroia să mă înghită, o conştiinţă ce nu vroia să se piardă.