F-Bombs

Acum voi face ceva ce nu fac de obicei, voi scrie ceva sociologic. Obișnuiesc să fiu ceva mai subtil când am un lucru de spus, dar nu cred că exista un mod subtil de a spune ceea ce va urma în rândurile de mai jos(desigur că există, sunt scriitori și poeți, ziariști și eseiști care au făcut-o). Oamenii sunt oi, suntem niște oi grase, leneșe care devorăm în fiecare zi pagini și pagini de celulăză cu care, ne aprovizionăm zilnic cu păreri care corespund nevoilor altora. Iar caracterul definitoriu pentru aceste oi ce suntem, este trendul, curentul, spiritul de turmă. ”Go with the flow!” așa cum zice americanul. Partea complicată este că un curent naște un anticurent, o revoluție o antirevoluție, un trend un antitrend. Romantismul a apărut pentru a se opune clasicismului, simbolismul naturalismului, suprarealismul înseși realității. Punkul a apărut ca opoziție pentru rockul popularizat de Beatles, Thrash și-a scos capul din garajurile californiene pentru a scuipa în fața glam-metalului. După americanizarea mediului a urmat antiamericanizarea minților, iar după homofobia generală s-a născut metrosexualismul. Atât timp cât omul se identifică unui curent e bine, dar când este cu un curent, urmează un curent lucrurile încep să devină problematice. Cel mai bine se vede acest lucru când e vorba de minorități. Orice fel de minorități. O serie de preconcepții greșite se inoculează adânc în mințile cetățenilor tetrastomacali încât sunt forțați la nivel inconștient să urască. Și astfel ura devine normală. Ura împotriva unor grupuri de copii devine normală și aplaudă.

Majoritatea minorităților bazate pe stil de viață ,create în colectivele de adolescenți, care nu corespund unei păreri general acceptate legate de aspectul și comportamentul unui copil sunt asociate cu acte de violente, automutilare și sinucideri. Gamers, goths, rockers, punkers și emos, deschizi televizorul sau un ziar și afli că un reprezentant al uneia dintre categoriile respective s-a aruncat de pe bloc pentru că așa îi spunea Bill, a intrat cu pușca de vânătoare în școală și a omorât profesori pentru că s-a plictisit să tot apulbere pixeli în GTA 3. În momentul de față pășim pe o linie foarte fină, căci sunt multe variabile la mijloc, dar vom presupune că respectivul/respectiva în cauză este o persoana ce crede în valorile curentului cu care se identifică și nu doar un/o pozoare. Trebuie să ne gândim un pic că sunt totuși milioane de copii care joacă jocuri violente, care ascultă muzică subersivă…care sparg pentru un moment granița dintre real și ireal când în timp ce le cântă Disturbed în căști explodează creiere de Iraquieni pe pereții pixelați, dar asta nu îi face să își omoare profesorii. Există colegi violenți, profesori insensibili, familii dezorganizate, ideea de sacrificiu pentru viiitor presată pe minți tot mai fragede; toate aceastea contribuie la gesturi extreme mult mai mult decât sentimentul că în sfârșit te identifici cu cineva când asculți o melodie.

Dar, după cum spuneam, un trend dă naștere unui antitrend. Iar astfel apar haterii(intenționez să întroduc în vocabularul limbii române asemenea cuvinte pentru că nu consider să aibă un omolog complet din punct de vedere al semnificației), oameni care insultă, atacă, aduc injurii și ofense unor persoane pe care nu le cunosc, bazându-se pe o informație oferită de un reporter care speră doar la obținerea unui procent de audiență. Două lucruri mă deranjează la aceștia: întăresc curentul și ceea ce ma întristează cel mai mult, sunt la fel de răi ca cei pe care îi atacă, poate chiar mai răi, căci sunt o masă omogenă de venin care abea așteaptă să fie aruncat în seamănul om. Este un alt curent, la fel de nociv pentru ca cel cu care se găsește în antiteză, pentru că nu ajută cu nimic, este o risipă de energie, care ar putea fi canalizată în alte moduri.

Mai departe mă voi referi în special la emo și antiemo, căci sunt prea multe misconcepții referitoare la ei, misconcepții care au apărut din cauza unui de reportaj făcut de o televiziune, una românească Ca majoritatea categoriilor formate de trenduri, emo au luat naștere dintr-un gen de muzică. Emotional Hardcore, mai exact, un derivat al Hardcore Punkului, care în loc să aibă un mesaj subversiv ațintit asupra sistemului punea emfază pe exprimarea sentimentelor prin muzică. Acesta a evoluat mai apoi spre soiuri diferite de post-rock, post-punk și indie iar aceste genuri sunt cântate de trupe bune, din nefericire intrând încetul cu încetul în mainstreem, dând naștere la imitatori inferiori care nu au avut nimic de-a-face cu incipitul genului. Astfel de trupe au apărut în muzica ce se ascultă pe MTV, un program creat pentru spălat creiere. Astfel, a devenit ”cool” să faci parte din toți acei puștani care se îmbrca cu haine aparent vechi și se dau cu skateul doi metri, dar sunt aduși cu mașina pâna în parc și trebuie să se întoarcă acasă la o anumită oră. Dar stai, nu atunci emo așa cum îl cunoști a luat naștere, asta a fost baza de plecare pentru ceea ce avea să devină. O parte din caracteristicile trendului cum ar fi hainele închise la culoare, părul lung și negru, fascinația pentru morbiditate și sânge vin din partea unor trupe pseudo-gothic, destule originare din Germania și Japonia. Apoi, un alt mediu de transmitere a informațiilor a oferit caracteristicile sentimentale ale celor considerați emo: animeurile mainstreem. Personaje care izbucnesc în lacrimi la prima palmă, dar care încearcă să pară întunecate și să demonstreze că au motive să fie triste. Personaje cu care sunt forțați preadolescenții să se identifice și idei denaturate, anacronice, deosebit de romantice și ireale inserate în minți juvenile, care intră apoi în conflic cu idelogia lumii din spatele ecranului.

Ce trebuie ținut minte este faptul că aceste surse de influență nu sunt neapărat dependente, dar că se afectează unele pe celelalte, un mediu construind pe succesul și influența altuia, ceea ce înseamnă că popularizarea acestui curent de către media nu va înceta, va crește, până când noi, cei cu părul scurt care încă își păstrează culoarea naturală vom fi cei discriminați. Mai ales, atât timp cât vor fi oameni care să dorească arderea pe rug a tutur celor care ascultă Tokio Hotel, care să folosească cuvâtul emo ca insultă, trendul nu va muri. De ce? Pentru că emos nu sunt emo din cauza înțelegerii și acceptării oferite de societate. Înainte de a fi un trend a fost o metodă de protesc, de revoltă, iar înainte ca un individ să facă parte din trend, crede că acesta este singurul mod de a atrage atenție. Și e o situație penbilă creată de hateri. S-a creat o teroare, o frică de a fi considerat emo sau iubitor de emo pentru că altfel ți se vor atribui stereotipurile. Până la un punct ar putea fi benefică această atitudine că descurajează folosirea internetului ca mod de refulare a tuturor frustrărilor adolecentine, dar când scriitori clasici precum Eminescu sau Blaga sunt considerați ca fiind emo, avem o problemă. Poate vom ajunge o societate divizată între brute violente, barbare și intre adolescenți întârziați care plâng pe pernă pentru că nu le-a mers ziua exact cum au vrut, după care întră pe blogul lor și scriu poezii cu iz de simbolism prost.

Ceea ce te rog pe tine, rapper/metalhead macho este să stai să cauți un pic, să cercetezi, pentru acest singur motiv a fost inventat Internetul și Wikipedia, pentru acces la informație, înainte să iei un copil la bătaie sau să îți bați joc de el pe blogul tău doar pentru că ți se pare că nu arata cum trebuie. Sunt unii care pur și simplu sunt pierduți, iar prin faptul că îi numești distruși fără speranță, s-ar putea să îi transformi în așa ceva.

Ceea ce îți spun ție, copil ahtiat după Bleach care consideri că ești la fel ca Sasuke, care găsești că viața îți este un iad întunecat plin de fum și durere; care găsești scăpare doar în versurile unei trupe de adolescenți incapabili și în pagina ta de versuri patetice îți spun să pui mâna pe o carte, alta decât Harry Potter, te poate ajuta mai mult decât o lamă.

Data viitoare vom aprofunda influențele muzicii și a japanimatiei asupra modului adolescenților emo de a vedea mediul înconurător și vom găsi rădacinile stilului caracteristic lor.

Salut. Sunt EMO(tiv) si ma tratez cu lama

Întâmplător, am dat peste nişte ştiri care vorbeau despre un curent denumit Emo, curent din cauza căruia se sinucid pe capete adolescenti. Mi-am adus aminte de adolescenţa mea, de textele lui Cioran şi de corespondenţa ce o aveam cu o prietenă care de fiecare dată după ce citea Despre neajunsul de a te fi născut şi Amurgul gândurilor îmi trimitea nişte scrisori în care îmi povestea mereu de cât de mult vroia să se sinucidă; mi-am adus aminte de muzica lui Kurt Cobain şi ce durere şi scârbă de viaţă mă apuca când ascultam Come as you are, Dumb, Something in the way, etc., apucându-mă să ascund lame printre cărţi; mi-am amintit şi de Manson, Korn, etc. muzicieni care te înţelegeau şi îi adorai fiindcă te regăseai în versurile şi, mai ales, în videoclipurile lor; mi-am adus aminte de problemele ce le-am avut la şcoală pentru că aveam părul lung, umblam în bocanci tot anul, aveam numai tricouri cu morţi , pentru că aveam ditamai cerceii în ureche, pentru că scuipam pe holuri şi fumam în faţa şcolii, etc. Mi-am adus aminte de toate aceste lucruri şi am început să caut informaţii despre copii ăştia, bucuros, sincer să vă spun, că rock-ul încă mai este ascultat de puştani. Nedumerirea mea era de ce se sinucid în lanţ outsiderii, rebelii, anti-tot din ziua de azi. Ştiu că şi când eram eu puştan erau sinucideri, dar alea se produceau din cauza consumului de alcool de după o despărţire, probleme cu părinţii, probleme de comunicare cu cei din jur şi cu propria persoană ( un tip de comunicare, ce eu personal îl consider foarte important: dacă nu eşti mulţumit cu tine, nu ai cum să fii mulţumit de nimic. Nu îmi luaţi erijarea în Freud în nume de rău ). Aşadar, am purces la cules informaţii.

Am aflat că există câteva comunităţi în România, că sunt multe site-uri pe unde copii ăştia se întâlnesc, am găsit poze, am citit discuţii pe forumuri, am aflat cum se îmbracă, am citit istoria curentului, am aflat ce formaţii sunt considerate EMO şi le-am ascultat cu versurile în faţă. Am mai şi găsit o ştire difuzată de PRO TV, intitulată EMORIALUL DURERII, ştire ce vă invit să o vedeţi şi voi. Eh, pe mine m-a făcut această ştire să încep să le dau de urmă acestor puştani neînţeleşi. De ce? În dulcele stil clasic, PRO TV-ul păstrează atitudinea de reporter neprofesionalist şi dă pe post aberaţii după aberaţii, alături de un colaj idiot şi cât se poate de prost făcut pentru a sublinia ( atenţie! ) imbecilitatea si incapacitatea de adaptare a acestor copii. Vorba lui Caragiale: Să mori tu? Pe lângă toate astea, reportajul despre EMO este asociat ( de două ori ) cu un tinerel care are un tricou cu Dimmu Borgir! Ca să vezi chestie: eu eram EMO de zece ani şi nu ştiam asta! Excepţional! Uitaţi-vă şi voi la reportaj şi o să vedeţi cât de retardată poate fi domnişoara care vorbeşte în fundal. Îmi aduce aminte de o colegă din liceu care recita foarte frumos, dar era de-o prostie cruntă. Ah, da, şi să nu uit: hainele negre erau şi pe vremea mea privite circumspect, la fel şi machiajul, la fel şi cerceii, la fel şi tatuajele. Iar cireaşa de pe tort vine la sfârşitul reportajului, unde se încearcă o salvare a ideii, dar având în vedere că totul s-a făcut praf deja, nu prea mai cum să salvezi, se aduce în discuţie necunoscutul tânăr Werther alături de ( atenţie! ) sinucigaşul Kurt Cobain, totul încheindu-se cu o voce profundă care rosteşte grav: darkside, black clothes, black music, even self harm. M-am obişnuit ca televiziunile să jignească inteligenţa, dar nu pot să spun că nu mă deranjează de fiecare dată când văd acest lucru. Oricum, întreg Pământul colcăie de prostie crasă, de ce ar fi la noi în România altfel, nu?

http://www.protv.ro/stiri/portret-www-protv-ro/portret-www-protv-ro-emorialul-durerii.html

Acum că am terminat cu asta, să revenim la tinerii noştri sinucigaşi. Nu mai ştiu unde, am citit la un moment dat de un grup de persoane care se intitulau, sau au fost stigmatizaţi, Sinucigaşi în numele Domnului. Eh, gaşca asta de indivizi apelau la tot felul de numerofili dubioşi care calculau Apocalipsa, le dădeau informaţiile necesare, domnii şi domnişoarele se adunau undeva la un loc şi se sinucideau în masă. Foarte frumos. Dumnezeu îi privea de la balcon, în timp ce îşi savura cafeaua şi ţigara şi îi primea pe toţi la El în sufragerie. Din ce am observat eu până acum, ( am să recomand şi o carte interesantă: editor Malcolm Bull, Teoria Apocalipsei ) sinucigaşii se sinucid mereu în numele/din cauza cuiva, singurul care face excepţie fiind extraordinarul (ne)sinucigaş Kirrilov din Demonii lui Dostoievski. Nu am să dezvolt foarte mult această parte a articolului pentru că implică foarte multe lucruri şi nu am suficiente date şi cunoştinţe ca să îmi permit să aberez, cu toate că îmi place al dracului de mult să fiu demagog.

Revenind la EMO ai noştri, am început să le ascult muzica. Mai jos aveţi nişte formaţii recomandate de ei, le-am cules pe cele ce se aseamănă.

Jimmy Eat World
Taking Back Sunday
Saves The Day
Brand New
The Juliana Theory
Braid
Mineral
Sparta
The Get Up Kids
The Promise Ring
Further Seems Forever
Weezer
My Chemical Romance
The Used
Matchbook Romance
My Hotel Year
Thursday
The Early November
Refused
Blindside
Underoath
Copeland

http://youtube.com/watch?v=OF9UB_xrhMI&feature=related

http://youtube.com/watch?v=S5nw1-_5-Vk&feature=related

M-am pus pe ascultat şi vizionat videoclipuri, pe citit versuri şi comentarii. Pfuuuu!!! Eterna problema legată de liceeanul american care nu este fuckin’ popular , şcoala este un fel de închisoare, eterna gagică care nu se uită la el pentru că este puţin freaky, eternele şicane între adolescenţi, etc. Am repetat cuvântul etern pentru că toate astea sunt un lait-motiv în piesele ascultate. Nu am pus melodiile şi nici titlurile pieselor pentru că e dea ajuns să daţi un search pe youtube şi găsiţi tot ce vă trebuie acolo.

Ce nu înţeleg eu:

1- problema popularităţii= problema asta a apărut la noi o dată cu bombardamentul cu filme proaste, patetice şi penibile marca Holly(shit)wood în care nerds-i şi freaks-i devin până la urmă ceea ce visau. La fel cum s-a importat Halloween-ul, s-a importat şi frustrările şi trăirile de doi lei marca Uncle Sam. Măi copii, de unde până unde vă identificaţi voi cu pruncii ăia de peste Ocean? Nu prea seamănă nimic din ce-i acolo cu cei pe la noi. Ei au Prom Night din care fac mare scandal, noi avem Balul Bobocilor şi Balul de sfârşit de an. Încercaţi să vă aduceţi aminte careva cum au fost aceste baluri şi mai apoi comparaţi cu ceea ce vedeţi pe la TV. Cam puţine similitudini, cam puţine. Nu am o vârstă foarte înaintată, am terminat liceul acum şase ani, am trecut şi eu prin aceleaşi lucruri. Am fost prin şcoli şi am văzut că tot pe acolo se învârt interesele şi tot la fel se fac împărţirile din punct de vedere social. De unde nevoia asta de a trăi angoasele altuia decât ale tale, măi prietene? De unde faza cu popularitatea? E un termen cu veleităţi politice ce foarte mulţi dintre prunci nici nu îl înţeleg, darămite să se raporteze. La americani conceptul de popularitate aproape că este un concept a priori ( dacă îmi permiteţi comparaţia ), este înţeles în mod automat şi interiorizat, presupunând to be confidend/confidense în ceea ce presupune acest cuvânt în viaţa cotidioană. Popular-existenţă, a fi. Ai simţit vreodată asta?

2- Şcoala ca şi închisoare= Bacovia compara liceul cu un cimitir. Ascultaţi Work a celor de la Jimmy Eat World şi comparaţi. Dar nu numai cu Bacovia. Dacă şi în ziua de azi, şcoala este o închisoare, atunci pe vremea mea când trebuia să port uniformă şi când veneam cu un tricou cu Cannibal Corpse în loc de cămaşă şi era şedinţă în secunda doi şi mi se propunea exmatricularea, înseamnă că trebuia să mă sinucid tot o dată la două săptămâni. Ştiam doar câteva lucruri, dar bine şi credeam în ele: sistemul poate fii futut prin lovituri repetate; sistemul poate fii futut luând atitudine; ştiu cine sunt şi acţiunile mele sunt eu. Ori, tot ce am văzut eu aici e doar o gaşcă de copii plângăcioşi. Concluzie: a fii adolescent în ziua de azi presupune să vorbeşti despre probleme, dar să nu faci nimic. Asta înseamnă comunicare sau incapacitatea de a acţiona? Un fel de rigor mortis al voinţei?

3- Gagica ce mi-a dat cu flit= oh, Doamne! Atunci eram trişti ( vorbesc de băieţi ) şi citeam cine ştie ce romane de aventuri ca să ne dregem orgoliul, sau nu îmbătam şi ne băteam ca să reparăm inima frântă şi după aia eram ok. Oricum tânjeam ca apucaţii după ea, dar recurgeam la lame şi pastile mult mai rar. Ca să nu mai spun că toate dragostele astea americane, au un aer atât de superficial încât mai mult decât sex virginal nu văd.

4- Şicane, freaks, nerds, bully= au venit cu ceva nou americanii din punctul ăsta de vedere în afară de faptul că-l cântă? Da. Au inventat metode mult mai crude de a-şi bate joc de cel mai slab. Ori chestia asta se vede şi la nivel politic. Se întrezăreşte un oarecare complex de inferioritate. Prietene care eşti acum liceean, câte chestii din astea de vezi tu prin videoclip-uri chiar ţi s-au întâmplat? Vorba lu’ Sam: Get real, dude!

Bun. Toate formaţiile sunt de pe continentul american. A fi EMO e trendy. Ţoalele sunt cool. Atitudinea de victimă e persuasivă. Orice adolescent aşteaptă să vină careva să-i plângă de milă chiar de ştie şi el că nu ar avea de ce. Tinerii americani sunt frustraţi de o mulţime de lucruri, iar unul dintre ele şi cel mai important începe din şcoală. Iluzia terorii şi a the winner take all a construit o societate bazată pe concurs, pe o fugă continuă după ceva. E ceva în gen cozile la noi din vremea comunismului: stă unul la coadă, stau toţi, chiar de nimeni nu ştie pentru ce. Acolo nu ai voie să pierzi. Acolo trebuie să fii apreciat, pentru că altfel nu exişti. Nu ai nimic de oferit? Nu eşti de nici un folos comunităţii. Flituiala normală dintr-o societate, la ei capătă dimensiuni catastrofice. Dacă nu îţi este rostit numele niciodată în liceu, în viaţă nu ai să reuşeşti niciodată. La noi ţi se spune despre părinţii tăi care eventual au fost elevi înaintea ta la acelaşi profesor şi se compară cum învăţau ei şi cum o faci tu. La ei se discută despre nivelul de implicare în activităţile ce se petrec şi nu neapărat capacitatea intelectuală.

Ce caută toate astea la noi? Păi, Vallentine’s Day şi Halloween ce caută? Nu cred că ar mira pe nimeni dacă în câţiva ani le vom chiar şi în calendar.

Omul este emotiv din fire, dar să faci din asta un mod de trai, e puţin cam mult, chiar şi pentru viitorii oameni, acum în căutarea sinelui. Probleme sunt şi vor fi, dar de acolo până la a identifica sinuciderea cu un mod de a-ţi expune emoţiile, e puţin cam deplasat.

Încercaţi să vă creaţi propria conduită şi personalitate nu datorită unor tipi care zdrăngănesc chitări şi nu sunt în stare nici la 30 de ani să depăşească angoasele adolescenţei. Dacă vreţi să fiţi respectaţi şi ascultaţi, ştergeţi lacrimile, lasă muzica de doi lei deoparte, uită-te în oglindă şi vezi dacă îţi place ce vezi şi găndeşte-te că s-ar putea să fii doar un amărât de produs al unei pieţe de consum, că acele gânduri nu sunt ale tale, că toată imaginea o poţi păstra atâta timp cât TU te păstrezi pe tine şi nu devii tributar şi obedient unor frustrări comune, ridicate la rang de cataclism mondial.

Tuturor sinucigaşilor din lume le doresc lame ascuţite, frânghii alunceoase şi rezistente, pastile ce să-şi facă efectul în mod cât mai rapid, gloanţe voioase şi caldarâm tare. Iar emotivilor emotivi pentru că a fi emotiv e un scop în sine, le doresc adăpare îndelungată la fântâna cu lacrimi denumită viaţă. Are lacrimi din plin. De aia au apărut alchimiştii EMO.

P.S. nu mă pot abţine: domnişoara e supărată pentru că i-a venit ciclu şi nu ştie ce se întâmplă?