Dragă Demiurgule…

Personaje:

- Boris Trutenov – Pensionar, fost funcţionar de stat, îmbrăcat în haine reprezentative pentru secolul trecut.

- Punkerul – un punker, căşti în urechi, glugă pe cap, totuşi cu o siluetă neregulată la picioare.

- Emilian Nevedenov – A orbit când era copil, încercând să vadă petele solare. Îmbrăcat în haine negre de stofă, îmbătrânit prematur.

- Îngerul – un înger, îmbrăcat în haine albe.

Pe o bancă dintr-un parc, la lumina unui felinar, Boris citeşte ziarul. Fără să-l observe sau să fie observat Punkerul stă lipit de un stâlp şi dă din cap.

Boris Trutenovâ : (răsfoind ziarul) Lumea se duce de râpă…peste tot vezi războaie, victime, boli şi restul tacâmului. Când încă munceam, parcă lucrurile erau altfel. Mă sculam dimineaţa din patul meu, mă duceam la muncă, munceam conştiincios, ajungeam acasă, vorbeam puţin cu vecinii, îmi îngrijeam florile de pe balcon, îmi revizuaiam nişte dosare şi mă duceam la culcare pentru a fi odihnit ziua următoare. De când am ieşit la pensie totul s-a schimbat…am ajuns să citesc în ziare despre lume…înainte de pensionare nu veneam la miezul nopţii, aici în parc să-mi citesc ziarul.
(Pauză scurtă, timp în care mai citeşte puţin ziarul)

Boris: (ţipând) Lumea se duce de râpă!De râpă mă auziţi?

În timpul acesta pe scenă intră Emilian Nevedenov, lovind toate obiectele de decor.

Emilian: Te aud, te aud domne’. Zău…nu-i nevoie să ţipi aşa de tare ziua-n-amiaza mare. Sunt orb, nu surd.

Boris: E unu diminieaţa, domnule…Ce căutaţi aici la ora asta?

Emilian: (uimit) Dimineaţa? Adică noaptea? Nu…nu se poate domne’… De şaisprezece ani, în fiecare dupa-amiază, îmi fac prin parc plimbarea de după masă…pentru a-mi face digestia şi…şi. Nu se poate.

Boris: (neatins)Îmi pare rău…Hei nu-i mare brânză…să ştii, pentru tine oricum nu prea contează, nu? Oricum tu vezi numai negru.

Emilian: Nu văd nimic. E greu de descris. Când eram mic, am orbit când încercam să văd petele solare care apăreau o dată la şaizeci şi şase de ani şi am orbit…atunci vedeam numai negru…sau alb…nu mai înţeleg ce înseamnă a vedea. Apoi un medic a încercat un tratement revoluţionar pe mine şi ma scăpat de tot…de principalul meu simţ.

Boris: Îl chema Vistus Viciosus?

Emiliam: (deziluzionat) De şaisprezece ani… de şaisprezece ani… Pe cine?

Boris: Pe doctor!

Emilian: Vistus? Da…de unde ştii?

Boris: Scrie în ziar: „Încercarea de a-l vindeca pe micuţul Emilian doctorului Vistus Viciosus, a eşuat. Băieţelui a orbit privind timp îndelungat spre soare. Radiaţiile solare au ars celulele senzitive de pe retina copilului, astfel încât nici tratamentul miraculos al doctorului nu a dat roade”.

Emilian: Întradevăr, o poveste trstă. Se întâplă mereu. Auzi…tu de când vii noaptea aici, în parc? Ne-am mai întâlnit şi am trecut pe lângă tine? Sau erai prea absorbit în lecturarea ziarului pentru a ma observa?

Boris: Nu, defapt eu de azi am început să vin. Nu ştiu de ce am venit… De parcă o forţă necunoscută ce sălăşluieşte în interiorul meu mă trăgea încetul cu încetul spre locul acesta.

Emiliam: Unii ar numi asta soartă.

Emiliam continuă să meargă spre cealaltă parte a scenei, voind să plece.

Boris: Stai…unde pleci? Vreau să te întreb ceva. Ce crezi despre lume?

Emilian: (plictisit) Lumea e plăcută…şaisprezece ani…în minciună…

Boris: (enervat) Nu…nu este. Ascultă aici: (citind din ziar):” Zece mii de soldaţi americani au fost găsiţi morţi într-un buncăr iranian. Toţi cei 150 de marines erau în vacanţă cu soţiile lor, din cauza cărora purtau uniformele şi îşi arătau bărbăţia împuşcând trecători într-un mod complet aleatoriu”. (luându-şi ochii din ziar). Adică, în ce fel de lume nu te poti duce în vacanţă în hainele de servici şi să îţi oferi serviciile necunoscuţilor?.

Emilian: Întradevăr, întradevăr.

Punkerul: (ţipând) The drones will slave away, they’re working overtime, They serve a faceless queen, they never question why. Disciples of a god, they neither live nor breathe.

Emilian şi Boris: (tresărind) Vai de mine!

Atât Boris cât şi Emilian îţi trag răsuflarea. Punkerul continuă să dea din cap.

Boris: Ce te-a apucat omule? Băi, n-auzi?

Emilian: Cine era?

Boris: O animală de puştan!(se apucă din nou de citit).

Emilian: Întradevăr…tineretul de acuma…Of…am obosit de atâta stat în picioare. Poţi să mă ajuţi să mă aşez pe bancă?

Boris: Poftim? Desigur!(se ridică)…Oasele mele!

Boris se ridică, se ţine de spate şi încearcă să îl aşeze pe Emilian pe bancă. După câteva tentative reuşeşte. Când să se aşeze cade îngerul peste el.

Boris: Domne fereşte! Tu de unde ai mai apărut?

Îngerul: (pios) Din ceruri

Emilian: (debusolat) Ce? Ce s-a întâplat?.

Îngerul: Am fost izgonit din ceruri, dar m-a prins domnul Boris Trutenov. Probabil…spera să îşi facă rost de alt stăpân(se uită puţin la Emilian, îi trece mâna prin faţa ochilor dă din umeri şi continuă)… îmi pare rău. Nu pot să îţi ofer aşa ceva. Pot doar răspunsuri, cauţi şi din acestea. Le doreşti atât de mult încât m-ai chemat.

Boris stă şi încă îl ţine pe Înger de mâneci. După câteva momente de aşteptare îşi vine în fire, îi dă drumul Îngerului şi se aşează din nou pe bancă, luând ziarul în mâini.

Îngerul: Ei bine? Nu mă întrebi?

Boris: Ce să te întreb? Ce crezi despre viaţă?

Îngerul: Truten ai fost, truten ai rămas, tot ca o insectă gândeşti. Viaţa…nu mai căuta viaţa în paginile acelea de calitatea proastă. Vrei să îţi explic procedeele biochimice din organismul tău, din celulele tale, fenomenele fizice dintre fiecare particulă subatomică ce este cuprină într-o moleculă a trupului tău?

Boris: Nu cred că aş înţelege…(pune ziarul la o parte şi priveşte în jos)

Îngerul: Atunci poate vrei să ştii influenţa spiritului asupra materiei. Infinităţi de subiectitudini şi gânduri ce se zvârcolesc prin mintea ta ca într-un vortex de durere neîncepută?

Boris: Nici asta nu înţeleg!

Îngerul: Poate vrei să ştii sensul vieţii?

Boris: (ţipând) Da!

Îngerul: De la pre-existenţă spre viaţă, moarte şi din nou altă formă de viaţă. Ştiu ce vrei să ştii: ce ar trebui să faci, să crezi, să ştii să înveţi. Asta nu îţi pot spune, Când ai muşcat din fructul oprit ai ales matricea de posibilităţi infinite ce te înconjoară.

Punkerul: Te privim cu-n zambet trist, Cand spui: “Dumnezeu e al meu..! “L-am castigat cand m-am rugat

Boris: M-am săturat…Emilian, vrei să îl întrebi şi tu ceva?

Îngerul: Nu te obosi, nu ma poate, vedea.

Emilian: Pe cine? Omule ai înebunit vorbeşti singur!

Boris: Ştiu că nu îl poţi vedea, dar de auzit nu-l auzi?

Îngerul: Nu…
Emilian: Nu domne`

Îngerul: Un om poate vedea un înger doar dacă îl prinde, adică dacă îi doreşte prezenţa mai mult decât viaţa însăşi, ori dacă are prea multe întrebări de pus…tu le ai pe amândouă, el pe niciuna. A trăit toata viaţa în noapte şi aşa o va face de acum încolo.

Boris se apucă din nou de citit ziarul. Punkerul încetează din head-banging.

Punkerul: Frate, pot să te întreb ceva?

Îngerul: (iritat) Spune, dar fi succint!

Punkerul: Tu chiar exişti? Orbul nu crede în tine, deci nu te vede, boşorogul, crede orice…

Boris: Uite ce scrie aici: „ O ipoteză discutată în cercurile academice de ceva vreme, a prins substanţă odată cu descoperirea unui fragmen de meteorit ce conţine o monstră de material genetic conţinând genomul uman. Atât religiile cât şi oamenii de ştiinţă au găsit un punct comun în creaţionismul extraterestrul. Suntem pur şi simplu clonele unei rase extraterestre…scopul nostru este de a creşte…”

Îngerul: Interesantă teorie…

Punkerul: Dar are un mare defect! Pe ei cine i-a creat?

Punkerul îşi dă jos gluga, iar umbra sa prinde forme draconice.

Despre suferinţă

Primul strop este cel mai dureros, şi e singurul pe care îl ţii minte, e singurul care contează când şiroiul de lacrimi se revarsă. În prima picătură se adună toată durerea, toată furia, deznădejdea şi neliniştea de care este capabilă sufletul tău spulberat. Simţi cum se scurg, vâscos, cald, fierbinte chiar, un alt fel de lacrimi, de pe mâinile tale, în timp ce retrăieşti moment cu moment fiecare suflare dinaintea primului scâncet. Totul se învârte în jurului acelui prim moment, moment când te naşti din nou, într-o altă lume. Revezi furia ce ardea în ochii tăi şi te baţi cu pumnii în cap negând totul. Nu mai plânge! Nu te mai lovi, nu poţi răscumpăra suferinţa produsă. NU, nu, nu şi iarăşi nu! Sau în acelaşi timp DA! Îţi priveşti mâinile roşii şi speri ca ploaia să le cureţe. Îţi rupi pielea de pe carne, iari viaţa ta proaspătă se amestecă cu cea pe care ai luat-o. Face parte din esenţa ta acum, nu-i aşa? Ştii asta, concepi asta, întelegi asta. Fiecare fibră nervoasă din corpul tău ţipă de dorinţă. Dorinţa de mai mult, mult mai mult. Vezi ce ai devenit, nu? Într-un fel îţi place, te încântă gândurile şi senzaţiile ce se zvârcolesc prin craniul tău, nestăvilite, insaţiabile, nestăpânite şi stăpânitoare. Hai, zâmbeşte! Hai, râzi! Hai, înţelege cât de simplă şi nefolositoare este o viaţa, doua, zece… TOATE!

Aşa, vezi că poţi. Te ridici încet din balta maronie în care ai prins viaţa a doua oară. Nu privi la trupul inert căci el nu mai exista, nu a existat niciodată. Aşa, bravo! Lacrimile au prins piatră, nu mai curg. Mai ţii minte filmul acela? Nu, eu nu mai ştiu exact, după o carte de Dick…era o replică care se potrivea de minune…”Şi toate aceste momente se vor pierde în timp precum lacrimile în ploaie”… poetic pentru un narcoman. Nu vrei să încerci să gândeşti şi tu? M-am săturat să îţi ţin locul. Vrei să te mai bucuri puţin de libertate, de dorinţă, de putere şi slăbiciune, de furie şi frumuseţea ei? Ştii că nu îţi voi lua locul forţat niciodată…Ce frumos arzi…Prefer să stau aici departe, să te contemplu, să te iubesc din nefiinţa spiritului nostru.

Eşti curat acum, nu îţi mai pasă acum. Şi-a pierdut din farmec acum! Dar continui…continui să loveşti, să distrugi, să zdrobeşti sub tălpile tale orice fărâmă de speranţă ce nu îţi aparţine. Degeaba…nu se mai lipeşte de tine, viaţa este la fel precum aerul, acum o inhalezi puţin câte puţin, nu te mai speli în ea ca înainte, doar că ţi se umplu plămânii de moarte. Totuşi perseverezi. Poate… poate… poate vei răni din nou pe cineva la care ţii, îl vei răni crunt în trup şi spirit, iar viaţa lui roşie îţi va fi baie de moarte. Îi vei frânge oasele încetul cu încetul, cu precizie microscopică. Îi vei scoate vinişoare afara din carne ca pe nişte viermi infecţi. Dar, deasemenea amintirile lui vor deveni agonie în prezenţa ta, se va simţi vinovat pentru fiecare sentiment, pentru fiecare fericire şi iubire şi plăcere primită vreodată. Cu grijă îi vei diseca mintea întrând în ea, ca un parazit…asemeni mie.

Păcat că nu mai ai la cine simţi…nu mai poţi ţine la altă fiinţă umană, doar la tine…şi la mine. Stai…stai, ce faci??? Trupul tău…pielea ta, carnea ta, sângele tău nu sunt bune, nu te vor spăla, numai te vor seca. Opreşte-te! Nu mai poţi rezista?…trebuie…să dispari? Ştiu …da…r…Sângele îţi iese rece printre vene. Se revarsă absurd de mult, absurd de rece, de parcă tot ceea ce ai omorât a intrat în tine, iar acum găseşte o cale de scăpare. Ultimul strop a fost cel mai dureros, în el am fost oglindit, prin el am ieşit …eu.