Intrebari beletristice

De la tomata am luat chestionarul asta.

Întrebări beletristice

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?

Salman Rushdie

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?

Friedrich Nietzsche am aproape toate editiile aparute pana acum… si-s multe.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?

Mi-a mers la suflet Vadim Maslennikov, personajul din Romanul cocainei.

4) Ce carte ai citit cel mai des?

Idiotul lui Dostoievski si Amurgul Idolilor de Nietzsche.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Micul Print.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

James Frey – Prietenul meu Leonard

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Lanark – O viata in patru carti de Alasdair Gray

8 )Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?

Prinzul dezgolit de William S. Burroughs.

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?

Salman Rushdie sau Philip Roth

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?

He, he… Inimile celor patru de Vladimir Sorokin

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?

Cu Burroughs discutand efectele clorhidratului de benzidamina asupra sistemului nervos central. No shit!

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Vera Ion – Weekend cu mama. E asa de prost scrisa incat nu poti sa nu o citesti si sa plangi de mila copacilor taiati pentru a o pune pe hartie.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?

Trilogia Cut-up – William S. Burroughs si Razboiul sfarsitului lumii de Llosa

14) Preferi autorii francezi său ruşi?

What? Rusii sunt de departe cei mai buni ever!

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?

Chaucer

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

a )Greselile de tehnoredactare si traducerea. b ) telefonul, timpul putin, munca. c ) nu am inteles intrebarea

17) Care e romanul tău favorit?

Idiotul

18) Joci ceva?

Jocul cu margele de sticla si table.

19)Povestiri scurte, schiţe?

Irvine Welsh si Sorokin.

20) Non-ficţiune?

Vanatoarea diavolului.

21) Scriitorul favorit?

Burroughs, William S.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Roman: Dan Sociu desi avem un Razvan Petrescu

Strain: Paulo Coelho si Stephenie Meyer

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Nietzsche Opere complete

24) Şi…acum ce citeşti?

Sorokin – Kremlinul de zahar, Kurkov – Ultima iubire a presedintelui, Rushdie – Seducatoarea din Florenta ( aproape gata)

Carti citite

Duma Key – Stephen King – nota 4 – se putea muuuuult mult mai bine;

Cucul si pupaza- Will Self- nota 6 – simpatic, merita zece lei si patru ore. interesant modul in care se transforma psihic hermafroditii;

Copiii pierduti – Peter Straub – nota 5 – are ceva freaky dar nu suficient de inspaimantator pentru a merita sa fie memorat. Sfarsit penibil.

Antologia rusinii – Virgil Ierunca. editori Nicolae Merisanu, Dan Talos – nota 10 cu felicitari – o carte ce nu trebuie sa lipseasca din nicio biblioteca. O antologie a pupincuristilor la adresa cunducatorilor iubiti. A se citi inainte de a se merge la vot. Se recomanda medicament de linistire a stomacului deoarece textele pot provoca accese de voma.

Sa nu iti impaiezi niciodata cainele – Alan Alda – fara nota – ca si memorii, e foarte ok, mai ales daca esti fan MASH. Eu sunt  si am fost foarte bucuros de carte, insa nu dau nota pentru ca sunt prea subiectiv. E ok, poti sa o iei in vacanta, nu o sa iti para rau pentru ca e suficient de nostima cat sa nu te plictiseasca.

Urmeaza: Masele si puterea – Elias Canetti

- Ceasornicarul orb – Richard Dawkins

- Rant – Chuck Palahniuk.

A fost Mindruta in Timisoara?

Nu îmi vine să cred că a fost așa de puțină lume la lansarea cărții Ce n-a avut loc în prompter al lui Lucian Mîndruță. Da, da, Lucian Mîndruță a fost în Timișoara la Cartea de nisip la orele 19 fix pe 25 aprilie. Au fost maxim 10 oameni… și a fost una dintre cele mai reușite lansări la care am participat vreodată.

Nu pot să nu mă întreb de ce apetitul timișorenilor față de evenimentele culturale este atât de scăzut. La Cartea de nisip au fost nume cu rezonanță, scriitori importanți, evenimente foarte interesante însă, din păcate, vine foarte puțină lume. Nu există interes? Cultura nu mai este prioritară pentru publicul din urbea noastră? Ce se întâmplă cu Timișoara?

Nu pot să nu mă întristez și să nu mă doară faptul că se schimbă părerile în legătură cu publicul avid de evenimente din Timișoara. Începem să nu mai fim considerați însetați de cultură, de carte, de evenimente literare, de lansări de carte. I-am avut ca invitați pe directorii editurilor Rao și Polirom, invitați care au fost încântați de ce poate oferi librăria atât din punct de vedere al spațiului cât și al modului de prezentare a cărților. Din păcate au fost dezamăgiți de prezența publicului la lansări… Ce se întâmplă? Din păcate, aceste lucruri se aud și numai bine și cinste nu ne fac…

După cum probabil s-a auzit Vladimir Sorokin și Esterhazy vor veni în România la Neptun. Mi-am dorit foarte mult ca Sorokin să ajungă şi în Timișoara însă din păcate nu o să vină. Nu o să vină atât datorită distanței cât și marelui semn de întrebare care constă în eventualul fiasco al evenimentului… Din fericire Esterhayz s-ar putea să vină, culmea, pentru prima dată în Timișoara, dar nu pot să spun sigur când și dacă chiar o să fie posibilă venirea sa… Păcat, trist, deprimant, cum vreți, dar foarte, foarte adevărat.

Dar să revin la lansarea d-lui Mîndruță. Doresc să vă povestesc despre eveniment pentru că Mîndruță știristul sau Bâlbuță de la Cronică nu se compară cu Mîndruță scriitorul, mă scuzați, jurnalistul pentru că scriitor încă, nici măcar el, nu se consideră. E o adevărată plăcere să îl asculți pentru că nu încearcă să facă prozeliți, nu devine un zarzavagiu când i se propune din public să-și vândă cartea, etc. Este un tip cât se poate de simpatic, cult, cu mult bun simț, citit și cu o bogată cultură generală, poate să-ți vorbească despre primele calculatoare apărute în România la fel cum îți poate povesti de Freud și de părerea acestuia despre religie. Singurul lui mare, maaaaaare defect este că apare la televizor și prezintă știrile, că o are drept colegă pe Răduleasca, că lucrează la o televiziune sub patronajul lui Voiculescu, că știrile de la Antenă sunt adeseori tâmpite, etc. Faceți abstracție de toate astea, citiți cartea și articolele sale din Dilema Veche și o să descoperiți un cu totul și cu totul alt Mîndruță. Descoperiți-l așa cum l-am descoperit și eu și nu o să vă pară rău. Poate nu o să vă mai uitați la știrile prezentate de el dar în mod sigur o să aveți o altă imagine despre Lucian Mîndruță. Gândiți-vă că adoră Terry Pratchett. Dacă citiți altceva în tabloide să nu credeți. Am avut o discuție privată între 12 ochi cu el despre Pratchett și cărțile sale.

Recomand Ce n-a avut loc în prompter nu datorită faptului că a fost la noi în librărie ci pentru că merită o șansă, merită să fie descoperit adevăratul Mîndruță, omul care-și permite să fie puțin mai idealist decât îți permite timpul, omul care propune să închizi televizorul și să pui mâna pe o carte, omul care nu suportă să i se facă complimente și preferă să primească ironii, ironii la care să participe și să facă cât mai mult haz. Regăsiți articolele din Dilema veche, articole refăcute, adăugite special pentru acest volum și nu o să vă pară rău. Mie nu mi-a părut.

P.S. Dacă cineva crede că încerc să-i dedic vreo odă, se înșeală amarnic. Poate că ar fi foarte bine ca data viitoare când se va mai afla prin Timișoara să veniți să-l ascultați, să-l vedeți, să discutați cu el și o să înțelegeți termenii textului. Numa’ bine.

Sase chipuri: Junky

3. Junky

Fugi!

Fugi! Aleargă futu-ţi gura mă-tii!

Cuţite ascuţite se împlîntau în plămînii extenuaţi.

O maşină de poliţie era pe urmele lui. Alerga ca un apucat, lovindu-se cu umerii de colţul clădirilor, aluncecînd prin bălţi, izbindu-se de tomberoane şi aurolaci.

Stai!!!

Stai, mă, nu auzi!?!

Nu îi era frică de faptul că putea fi prins şi că ar putea să stea cîteva ore la bulău, ci faptul că trebuia să arunce toată marfa pe care o avea la el îl înspăimînta. Crack, cocaină şi amfetamină suficientă cît să se încalţe cu două vieţi de bulău. Crack, cocaină şi amfetamină suficientă cît să se ţină el pe linia de plutire două luni de zile şi să facă şi ceva bani. Ca să nu se mai gîndească la datoria pe care o avea la dealării din zonă.

Fugi!

Fugi ratatul pizdii, fugi!

O maşină îl izbii în coaste cînd încercă să treacă strada. Lovitura nu a fost dureroasă, dar a scurtat foarte mult distanţa dintre gaborii ce-l urmăreau, care au profitat de situaţie şi au ieşit din maşină. Şoldul şi coastele îl usturau.

Muie fraierilor!

Muie!

Tremurînd, arată degetul mijlociu curcanilor, încercînd un rînjet.

Trece prin faţa unui autobuz şi se aruncă în prima străduţă, nu înainte de a hohoti nebuneşte de bucurie cînd vede că în urma lui, un poliţist este luat pe sus de o maşină şi capul i se striveşte de caldarîm. Însă colegul lui nu se opreşte. Îl urmăreşte. E hotărît să-l prindă. Toată chestia a devenit personală acum. Iar el ştie că nu mai e decît o şansă ca să rezolve problema urmăririi.

Aleargă pe străzile înguste urmărind fiecare firidă, fiecare colţişor.

Am să te prind! Am să te prind, futu-ţi morţii mă-tii de drogat împuţit! Am să-ţi rup picioarele măi căcatule! Am să-ţi rup picioarele şi am să ţi le îndes în cur, în pizda mă-tii de avorton împuţit!

Respiră greu. Dar nu se lasă. O să-l prindă pe distrus. O să-l prindă şi o să-l facă să-i pară rău că s-a născut, că a pus mîna pe droguri, că a futut ceva în viaţa lui, că acum îl aleargă, că nu s-a predat, că există. O să-l facă să-i pară rău că străbunică-sa s-a născut!

Nu-l mai vede.

Unde a dispărut nenorocitul?

Unde eşti mă!

Mai rapid decît o clipire, o săgeată luminată macabru de lună îl izbeşte în frunte.

Zboară pe spate, tot avîntul fiind oprit de forţa răngii ce-l trînteşte. Craniul se umflă în părţi, un şuvoi de sînge i se strînge în tîmple, în ochi, în fălci, în urechi. Pielea se crapă. Plămînii se umflă şi se blochează. Ceafa se sfarmă de asfalt. Steluţe roşii, verzi, albastre, toată galaxia îi joacă în spatele pleoapelor.

Tremură.

Un tremur înfricoşător, morbid, implacabil îi atacă oasele.

Gura mă-tii!!!

Loveşte fără milă. Năprasnic. Puternic. Hotărît.

Gaborul zboară cu cracii în sus, sînge izvorînd instantaneu din fruntea spartă de drugul de fier ce i-a stopat avîntul.

Aterizează penibil, zburat pe spate, ca un taur izbit frontal de un tanc.

Hai măi muie, cine e mai tare!?!

Hă?

Hă!?!

Îl apucă de după cap şi îl trage în firida de unde îl aştepta. Zgomotul a făcut să se aprindă lumina de la parter dar pe el nu îl interesează asta. Are lucruri mai importante de făcut.

Peretele are o bordură, bordură de care dinţii se sparg cu un sunet sec. Buzele crăpate intră între cioturile rămase. Gingiile sunt zgîriate de marginea bordurii, sfărîmînd maxilarul.

Aaaaaaaaaahhhhhhhh!!!

O durere groaznică îl străpunge. Capul i se umflă explodînd în gheizere de sînge din gură. Buzele îi atîrnă. În gît simte bucăţi de dinţi. Bucăţi de dinţi care-l îneacă, îi zgîrie esofagul. Adrenalina s-a dus demult, frica şi panica îl stăpîneşte acum.

Cine e şeful acum!?!

Cine e cel mai tare acum!?!

Bocancii îşi fac treaba din plin. Oasele capului rezistă foarte bine la fiecare lovitură dată. La fel şi muşchii gîtului. Capul curcanului se ţine bine, tare, ţeapăn. Dacă nu ar fi sigur că i se pare, ar crede chiar că labagiul încearcă să se ridice.

Durere. Frică. M. cea mică. E. iubita lui. Spaimă. Durere.

Te omor, mă!

Imagini aduse din străfundul memoriei îi aduc aminte de familia ce probabil că îl aşteaptă acum acasă. Fetiţa lui. Lumina ochilor săi. Darul nepreţuit al vieţii sale.

M. M. M!!!

Căcatul încearcă să se ridice. Pare că are suficientă putere să se ridice. Chiar după toate bucăţile ce le-a primit. Nu mai poate să continue mult aşa. E prea obosit din cauza drogului. Din cauza alergăturii. Din cauza puseului brusc de adrenalină.

Caută febril pistolul. Caută cureaua. Tocul. Smulge încuietoarea. Nu ştie cum se armează o armă, dar un al şaselea simţ îl ajută şi în urma bîjbîielilor se produce un declic metalic.

Ţinteşte.

O secundă. Mai puţin de o secundă a durat de la flacăra albă ce a ieşit pe ţeava armei îndreptată către ochii lui. Mai puţin de o secundă. Un sfert de secundă lung cît o eternitate. O eternitate în care a văzut-o pe M. pe E. una în braţe celeilalte, zîmbind, cu ochii mari, plini de iubire, aşteptîndu-l.

Vâ iubesc.

O eternitate în care a simţit metalul cald cum îi pătrunde ochiul drept. Cum îi sparge şi arde globul ocular care se scurge pe obraz. Cum intră în os şi împrăştie mii de ace în creier. Cum o durere ascuţită de măsea îi paralizează măinile şi picioarele. O durere ce îl scoate din corp o dată cu glonţul ce iese prin partea cealaltă a craniului, strivindu-se de perete.

O eternitate ce l-a făcut să-şi vadă creierii zburaţi pe cămaşa drogatului, pe asfalt, pe geamul de deasupra lui.

Fugi!

Fugi!

Fugi!

Bucăţi de creier pe obraz, în ochi, pe buze. Sînge cald pe gît. Culorile se pierd, se spală, se scurg demenţial de pe retină.

Cadavrul nu vrea să rămînă în spae. Se îndepărtează de el dar se pare că tot în spatele lui se află. O Sodomă şi Gomora bîntuitoare, urmăritoare, răzbunătoare îi calcă pe urme.

De fiecare dată cînd întoarce capul cadavrul se repede către el dar închide ochii la timp, îşi întoarce privirea la momentul oportun. Şi cadavrul mai rămîne un timp în urmă.

Fugi!

Fugi!

Fugi!

Imaginile tremură. Străzile se îngustează şi se lărgesc într-un ritm de dans tribal, sălbatic. Totul se prăbuşeşte într-un caleidoscop ameţitor. Tomberoane. Bălţi. Pete de sînge. Cocaină. Jaruri de la ţigări. Balcoane. Lumini. Blocuri. Stele.

Străzile se unduiesc lasciv. Stînga. Dreapta. Cercuri. Orizontal. Vertical. Hăuri. Haos.

Şi o uşă. O lumină chinuitor de murdară.

Ce dracu?

Era căzută într-o poziţie fetală. Plină de sînge, excremente, spermă, vomă. Un plic cu cocaină. Nişte bani. Ţigări. Păr murdar împrăştiat pe caldarîm în jeg.

Respiră.

Plînge.

Respiră.

Plînge.

Ridic-o!

Ridic-o!

Ridic-o!

Să-mi bag pula!

Îi ia repede lucrurile şi i le îndeasă în poşetă. O ia de subţiori şi o ridică. Nu reacţionează. O scutură şi o prinde de faţă: Hei! Hei! Hei!

Ochi goi ca de mort îl străpung. Cadavrul îi respiră creier în ceafă.

Să-mi bag pula!

Hai mă! Poţi să mergi? Hai! Hai mai repede!

Întunericul se îngrămădeşte în bălţi. Petele negre de frică şi mister aleargă alături de ei. Firme de pub-uri scrijelesc scoarţa cerebrală şi nasc fantasme.

Intră într-un bar.

Un loc mai ascuns. Mai întunecos. Întunericul face bine. Acum.

Miroase a tutun, a iarbă, a transpiraţie, a alcool, a vomă, a stătut.

A frică.

A moarte.

Stai aici. Mă duc pînă la baie şi îţi aduc ceva de băut.

Dă din cap că a înţeles.

Ochii celor ce sunt în bar sunt cleioşi. Se lipesc de el. De hainele lui. De piele. De firele de păr transpirate şi murdare de sînge. Urmăresc avizi şi-şi trag seva din frica şi mizeria lui.

Să-mi bag pula!

Să-mi bag pula!

Să-mi bag pula!

Închide uşa de la baie şi se prăbuşeşte în genuchi. Vomită lung şi dureros. Gustul acru de acid gastric îi transmite fulgere în ochi. Spasmele îi strîng tîmplele, îi bat timpanele. Dinţii se izbesc unii de alţii într-un tremur incontrolabil. Lacrimile curăţă WC-ul jegos.

Se prăbuşeşte în poziţie fetală, tremurînd, sughiţînd, plîngînd ca un copil.

Mamă…

Mamă…

Mami…

Mami…

Întredeschide un ochi pentru a-l lipi de marginea vasului de toaletă. O mînă uscată, bătrînă, cu unghii îngrijite, cu o verighetă subţire, caută un punct de sprijin. Se ridică încet, interminabil de încet.

Mamă…

Chipul ce apare îi este cunoscut. Foarte cunoscut. Chipul aduce amintiri. Readuce amintiri la suprafaţă. Amintiri vechi, şterse, imagini neclare încep să curgă rapid, iar chipul se tranformă pe măsură ce amintirile sunt din ce in ce mai recente.

Mamă…

E mama. E mama. Mama.

E mama. Şi zîmbeşte. Zîmbetul ei cald, liniştitor, dulce, adormitor.

Imaginea începe să tremure, să se marească şi să se micşoreze. Se topeşte şi se reface la loc. Se dilată şi se strînge.

Mamă…

Mama îşi revine şi-şi pune bărbia, jucăuş, pe marginea de porţelan. Zîmbeşte larg, iar printre cei doi dinţi lipsă de cînd l-a născut, el vede capacul de la WC.

Şi totul se prăbuşeşte într-un vîrtej de apă trasă şi un amestec de mizerie.

Mamăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

E în regulă. E în regulă.

Două mâini îl cuprind şi lacrimile se strîng în ele. Şi lumea e cuprinsă în ele.

E în regulă. E în regulă.

Mâna stângă a întunericului – Ursula K. Le Guin

„ Niciodată nu mi s-a părut mai stranie împărţirea oamenilor în bărbaţi şi femei. Era o femei şi mi se părea monstruoasă, aducătoare de moarte. Nu era făcută la fel ca mine.”

Mircea Cărtărescu – Gemenii

Încep cu citatul de mai sus pentru că din momentul când am terminat prima carte de Cărtărescu mi s-a aprins o luminiţă în creier, o rachetă semnalizatoare, mai mult decât o idee revelatoare, care mă îndeamna să mă plimb prin matricea labirintică a amintirilor după ceva cunoscut cândva, iubit cândva, iar acum pierdut. Când am citit pasajul respectiv, am realizat ceea ce căutam de câteva luni în şir. În primul rând pentru ideea evidentă, iar în al doilea pentru ceva mai subtil legat de stilul cărţii.

Atunci mi-au venit brusc în minte zilele petrecute de Ai pe nedrept într-o închisoare înfrigurată, drogat şi neînţeles, considerat un ciudat de către ciudaţi, lunga călătorie peste deşertul îngheţat al calotei polare, regele nebun şi mai ales curiozitatea şi incapacitaea Lui Genly Ai de a mai concepe cele două sexe umane ca făcând parte din aceeaşi specie.

Mâna stângă a întunericului este considerată o operă de science-fantasy, dar este mult mai mult, căci acea denumire caracterizează numai settingul acţiunii nu şi caracterul ideilor prezentate. Îmi place să cred ca SFul este un gen extrospectiv, este în sine un experiment ştiinţific în care autorul studiază un eşantion alterat, comparându-l cu proba originală: universul creat de sine în comparaţie cu universul în care trăieşte. Crearea unei lumi Sci-fi înseamnă scoaterea, mularea, dilatarea, deteriorarea unor îngrădiri acceptate ca fiind absolute(cum ar fi legile fizice), instituind reguli alternative, dar care nu sunt altceva decât consecinţe logice a dispariţiei legilor alterate. De multe ori asta înseamnă un detaliu, mai mic sau mai mare, în cazul de faţă: Ce s-ar întâmpla dacă în marea majoritate a timpului nu ar exista diferenţiere sexuală biologică? În schimb fantasticul este opus, duce la introspectie, elimină şi instaurează legi după concepte abstracte(cum ar fi un joc), ilogice, haotice, practic, ia realitatea de guler şi o invită la un Tango cu paşi necunoscuţi. Nu pune întrebări, oferă răspunsuri la interogări inexistente. Foarte puţini autori au încercat, şi chiar mai puţini au reuşit să unească aceste două concepte literare; Ursula K. Le Guin este unul dintre acei autori. Uniunea nu este perfectă totuşi, conţinutul ideatic tinde un pic spre sfera de influenţă a Sfului, a explicabilului, dar nu cred că o simbioză perfectă ar fi posibilă dat fiind antagosimul dintre cele două stiluri.

Gethem este o lume rece, acoperită de zăpadă aproape veşnică. Slab tehnologizată, doar două state făcându-se remarcate pe harta geopolitică iar societatea este într-o lentă „revoluţie” industrială. Ceea ce face ca această lume să fie cu adevărat demnă de interes sunt habitanţii. Descendenţii Homo Sapiens Sapines plecaţi în colonizare, au dezvolatat o sexualitate ciudată, mai precis lipsa unei sexualităţi, a caracterelor sexuale înafara unei perioade de două zile dintr-un ciclu lunar. Genly Ai este trimisul unei federaţii galactice, a cărui misiune de a pregăti terenul pentru instaurarea unei ambasade a Ekumenului nu decurge conform planului. El trece printr-o serie de încercări, aproape face ocolul planetei, călătorie care specific Ursulei, îl schimbă, îl marchează, îl face să îşi privească cu ciudăţenie semneii. Nu voi continua cu aprofundarea poveştii din două motive, motive clişeu , iar de aceea nu le voi enunţa(ok, va zic unul, e mai bine sa fie decoperita individual, sunt lucruri care trebuiesc interpretate personal).

Povestea şi stilul în care este narată dau naştere unui vârtej de melancolie, tristeţe şi zbateri, un vacum abisal creat de pierderi, care te atrage înăutru şi odată cu Ai te metamorfozează. Modul cum sunt exlorate relaţiile dintre personaje (principale sau secundare, fiind concentrate miriade de exemple), printre care şi posibilitate unei prietenii sincere când la o simplă atingere, cel mai bun prieten se poate transforma într-un pasional amant cu care să îţi împarţi patul doar două zile, după care oricât ai încerca, lucrurile nu mai au cum să redevină la normalitate.

Implicaţiile politice, religioase şi sociale sunt de amploare, Ursula dând naştere la religii, la mituri, la folclor, la concepţii diferite despre geneză, la politici de stat, legi, statuturi sociale, chiar şi unui sistem calendaristic diferit şi ilogic. Mare parte din acestea sunt explorate între capitolele principale, în interludii constând din povestiri unele cu implicaţii în poveste, spuse sub diferite forme, care facilitează elementul de absorbţie, colorează lumea până la orbire. Diferenţele dintre societăţile descrise în roman şi cele reale sunt subtile şi uneori pot trecute cu vederea, trasarea de paralele părând uşoară, dar la o inspecţie amănunţită lucrurile se schimbă, se schimbă atât de mult încât diferenţele par ca ţinând de xenoficţiune. De exemplu progresul tehnologic este foarte lent, un motiv clar nu se enunţă, dar se poate interpreta ca fiind o consecinţă a lipsei de dualitate sexuală, situaţia conflictuală-simbiotică dintre sexe oferind nevoia de evoluţie. Dacă lumea şi societatea este diferită, în oameni pot fi recunoscute arhetipuri normale de oameni slabi sau puternici, influenţi, laşi dar care în final interacţionează diferit, prin asta vrând să demosntreze importanţa relaţiilor dintre oameni pentru construirea unei societăţi.

Când într-un final vârtejul descoperirilor încetează şi eşti expulzat înapoi la suprafaţă într-un lac de nostalgie, ai certitudinea că ceva s-a schimbat în tine, căci realizezi ca lumea este aşa cum o cunoşti ori printr-un accident bizar, ori datorită unui plan demiurgic, în ambele cazuri, realizezi cât de uşor ar putea deveni altfel căci lumea nu poate fi decât un supraroman ce contopeşte explicabilul cu inexplicabilul.

Ubik- Philip K. Dick

Ubik

Am primit cartea cadou de ziua mea, acum 2 ani, a stat şi s-a prăfuit în bibliotecă timp câteva luni bune, pentru că nu mai citisem nimic de Dick înainte şi nu ştiam de la ce să mă aştept. Într-un final m-am apucat de ea şi în cele şase-şapte ore cât a durat lecturarea ei, nu am lasat-o din mână. Am descoperit o lume pre-cyber-punkish dar nu pot să spun că e un SF. Ştiinţa şi Ubik sunt două lucruri la poli opuşi. Autorul a creat aparenţa limitărilor, aparenţă mijloacelor ştiinţifice…aparenţa explicabilului şi s-a jucat cu mintea mea de la început până la sfârşit.

„ O sumedenie de oameni pretind că-şi amintesc vieţile lor anterioare, ei bine, eu afirm că-mi amintesc o altă viaţă în prezent.”

Philip K. Dick

Câteva lucruri care trebuiesc ştiute despre autor, înainte de a încerca să descriu experienţa citirii lui Ubik. Scriitorul Dick a fost un demiurg ce a construit lumi literare după chipul şi imaginea Omului Dick, un om afectat de o cruntă plagă, îndoiala, care alimentată de-a-lungul timpului de consumul limitat de droguri, o viaţă familială defectuoasă şi dificultăţi financiare a evoluat într-o paranoia molipsitoare. La un moment dat bănuia guvernul Statelor Unite că ar fi fost responsabile pentru furtul unor documente din casa sa, ca mai apoi să se banuiască pe sine că ar fi fost responsabil pentru respectivul furt. Dar înapoi la una dintre cele mai bune opere ale sale.

„Eu sunt viu, iar voi sunteţi morţi”

Glen Runciter

Acţiunea din Ubik se desfăşoară într-o lume în care intimitatea gândurilor şi a destinelor poate fi violată fără să realizăm de psionici, sau esperi, plătiţi pentru asta, o lume în care uşile sunt plătite pentru a se deschide, amfetaminele se vând la automate de la colţ de stradă , iar morţii visează cuminţi în cuve de gheaţă.

Deşi multe legi ale naturii sunt încălcate sau ocolite, legea a treia a lui Newton se aplică. Odată cu existenţa esperilor s-a făcut remarcată şi cea a unor persoane capabile să anuleze puterile acestora. Au fost denumiţi sugestiv Anti-esperi.

Joe Chip lucrează în cadrul unei firme care se ocupă cu racolarea acestora şi utilizarea lor pentru a asigura intimitatea clienţilor împotriva psionicilor. În timpul unei misiune pe lună, Joe şi echipa sa, împreună cu patronul, Glen Runciter, sunt atraşi într-o capcană. Toţi înafară de Glen scapă cu viaţă, Runciter fiind pus în semi-viaţă pentru a putea oferi ajutor şi sfaturi . Încetul cu încetul supraviţuitorii mor în condiţii suspecte, rămânând doar cadavre uscate şi contorsionate, timpul regresează, primesc mesaje tulburătoare din lumea de dincolo, iar în final Joe află că doar un produs misterios Ubick îl poate feri de soarta prietenilor săi. Deşi în mod ciudat se găseşte la tot pasul, „odată cu restul realitaţii” şi Ubik regresează temporal în produse din ce în ce mai toxice, fiind imposibil de utilizat.

Uşoare aluzii biblice apar în numele personajelor sau în rolurile lor, dar cu mică importanţă, decât ca amuzamet pentru cine le descoperă, căci romanul este depare de a fi unul de inspiraţie religioasă şi cu atât mai puţin de inspiraţie biblică. În schimb ce se menţine din religii este ideea de elemente în opoziţie, căci ea domină romanul, de la esperi şi anti-esperi, la Jori şi Ella, cele două entităţi semi-omnipotente care se luptă pentru a distruge, respectiv, a păstra. Chiar şi unele acţiuni ale personajelor sunt paradoxale. De exemplu J.C. este la un moment dat tentat să se sinucidă, folosind acel ceva menit să îl salveze, pentru a scăpa din purgatoriul în care a fost aruncat.

Stilul lui Dick este unul care facilitează acţiunea şi simplitatea sa m-a absorbit. Lumea este abea schiţată, însă cu puţină imaginţie, sau cu puţină experienţă în ceea ce priveşte şi alte lucrări ale sale, căpătă culoare. În schimb personajele, deşi, cum aveam să aflu mai târziu, arhetipuri consacrate ale autorului, atât în caracterizare cât şi în rol, unidimensionale cum sunt ele, reuşesc să dea viaţă poveştii. Majoritatea sunt victime ale manipulării, metaforic, sunt victimele manipulării sistemului. Spre deosebire de lucrări mai vechi, sistemul nu este guvernul sau media ci însăşi lumea, realitatea care în ochii săi nu devine decât o mare iluzie. De fapt, m-am exprimat greşit. Personajele sunt victimele evadării din manipulare, cel puţin Joe, căci lui i se prezintă într-un final alternativa şi „adevărul”.

Pe lângă caracterul parţial filosofic, Ubik prezintă şi tipurile sale de orori. Orori aparte, eventual asemănătoare cu cele ale lui Lovecraft, căci unele lucruri nu pot fi înţelese de mintea umană. Continuă idei prezentate în Screamers, neîncrederea în cel de lîngă tine, The Electric Ant, factura subiectivă a realităţii, sau Faith of Our Fathers, prezenţa entităţlor demiurgice. Ubik poate fi privită şi ca o carte de groază, dar nu neapărat prin ceea ce prezintă ci prin ceea ce relevează, căci după epifania finală, până şi mottourile dezvăluie o posibilitate nu prea plăcută.

Dick se joacă cu natura universului, insinuând că singura realitate cât de cât validă este cea din mintea noastră, căci putem foarte bine să plutim într-o matrice de cuve îngheţate, suspendaţi în semiviaţă, fugind după ultima cutie de Ubik.

Răuţoiu Alin

10.08.2008

Cut-up Trilogy- William S. Burroughs

Cut up trilogy – William S. Burroughs

Motto:

“Nimic nu este adevărat.

Totul este permis!”

William S. Burroughs

Oraşele nopţii purpurii – William S. Burroughs

Motto:

“Limbajul suntem noi”

William S. Burroughs

“Oraşele nopţii purpurii” este primul roman din trilogia “Cut up”. Scris în 1981, la 22 de ani după “Naked lunch”, “Cities of the red light” este după spusele lui Ken Kesey “împlinirea logică a tuturor lucrărilor sale”. La momentul respectiv aşa părea, deoarece “Tărîmurile Vestice” nu a apărut încă…

“Oraşele nopţii purpurii” nu prevesteşte nimic sumbru în paginile sale de început. Burroughs porneşte încet, tacticos, construind o povestioară simpatică despre un detectiv şi un puştan care se imbarcă pe o corabie. Simplu, aventuros, aproape că nu-ţi vine să crezi că în faţă îl ai pe cel care a scris “Prînzul dezgolit”. Am trăit senzaţia că, de fapt, în aceste pagini, Burroughs nu face altceva decît să pregătească doza. Meticulos, te invită să te relaxezi pe canapea în timp ce el încălzeşte o lingură, transformă cristalele în lichid, îţi înconjoară braţul cu un garou, după care dă drumul în sîngele tău la ceva ce aduce foarte mult cu visele lui, cu mintea sa, cu halucinaţiile şi trăirile sale.

Pe măsură ce înaintezi, te simţi din ce în ce mai mult blocat întru-n fotoliu de cinema, în faţa ta este un ecran imens iar proiectorul este capul lui, din ochii săi ies lumini puternice ce proiectează imagini groteşti, halucinante, debusolante. Pătrunzi într-o lume ce nu ştii cînd ai descoperit­, dacă chiar ai descoperit sau era deja, acolo, bine ascunsă în scoarţa tare cerebrală.

Textul e plin, e concentrat ca o supradoză. Intervenţii extraterestre, conspiraţii guvernamentale, scene de sex homosexuale, ocultism, prăpăd carnal, revoluţii din alte lumi, creaturi infernale ieşite de sub paturile copilăriei, toate acestea curg pe retină, violentează creierul, ochiul, sufletul e captat în plasa irealului dureros de prezent şi manipulator. Limbajul folosit produce explozii. Cuvintele explodează rupînd bucăţi întregi de conştiinţă, negînd carnea şi transformînd credinţele în biete castele de nisip. Burroughs se joacă de-a marele Dumnezeu, înghiţind valori, norme etice şi învăţături, transformîndu-le într-o mare de fecale care ard plămînii, ucid sinapse, nasc fibirilaţii din care sufletul nu are cum să iasă altfel decît nesigur, trist şi murdar.

Romanul se construieşte în jurul a trei oraşe: Yass-Waddah, Ba’dan şi Tamaghis. Trei oraşe ireale, fiecare cu specificul său, cu locuitorii săi, cu poveştile şi personajele sale ciudate. Oraşele sunt utopice, toate dorind a fi rupte de orice lege. Povestea ce le leagă unele de altele, precum şi călătoriile prin ele nu îşi vor găsi locul aici. Este mult prea personală pentru a fi împărţită cu cineva…

O să ai nevoie de centură de siguranţă, cititorule. O să ai nevoie de curaj şi de stoma puternic. O să ai nevoie de multă încredere în tine, pentru că de data asta nu se ştie cum vei scăpa din dementul carusel al Oraşelor noptiilor purpurii. Iar Burroughs e maître d’ aşa că ai grijă, ai mare grijă… căci nimic nu este adevărat şi totul e permis…

Ghemul fundăturilor – William S. Burroughs

Motto:

“La fel ca în fizică şi matematică, e posibil ca datele cele mai abstracte să fie şi cele mai practice… Materia difuzată în energie… Cuvîntul întors la virus. “

William S. Burroughs

Eram căzut din pat iar la cap, stătea desfăcută, aproape ruptă, “Oraşele nopţii purpurii”. Am crezut că visez. Am crezut că am citit cartea în vis. Tremurînd ca-ntru-n sevraj post cocaină, încerc să mă ridic şi să-mi aprind o ţigară. Un declic şi o cizmă de cowboy îmi izbeşte mîna. Un miros de tutun necunoscut îmi intră în nări. De pe pat mă priveşte Kim. Îmi rînjeşte galben, murdar şi îmi trimite o bezea. Pistolul cu care se joacă este deodata, îndreptat spre faţa mea. Kim stinge ţigara de sînul iubitei mele şi căscînd, apasă pe trăgaci. Din gura armei iese un glonţ. Pe vîrful despicat al glonţului e moaca lui Burroughs rînjind sfidător. Glonţul îmi intră în frunte cu un hohotit răguşit: “Nimic nu este adevărat. Totul este permis.”

“Ghemul fundăturilor” este singurul roman din trilogie mai “aşezat”. Naraţiunea este mai închegată şi aduce puţin a roman de aventuri. Kim, personajul principal, este o extensie psihopată a lui Burroughs. Dragostea faţă de arme, cruzimea în anumite momente, inteligenţa bolnavă şi carisma crudă, tuşează fantoma autorului.

Limbajul din roman este la fel de violent, dar imaginile de data asta, par a fi puţin mai slab definite, controlul pare a fi preluat de un întreg, tehnica cut up nemaifiind la fel de mult întrebuinţată. Pot să spun că această carte este cel mai uşor de citit, doar finalul fiind greu, apăsător, chinuitor.

Personajul Kim este cel mai complex personaj din cărţile citite de mine pînă acum de Burroughs ( în afară, bineînţeles de doctorul Benway din “Prînzul dezgolit”). Este bine creionat, incursiunile în copilăria sa fiind chiar plăcute, asta în măsura în care se poate vorbi de plăcere în contextul dat. Pistolar aproape perfect, Kim subjugă cititorul prin calm, suficienţă de sine şi patos. Întrebările nu-şi au rostul. Kim este agentul perfect. James Bond este un mic copil ce se joacă cu puţa în ţărînă, în timp ce Kim este automatismul perfect al cărnii înfierbîntate de trăirile cele mai primare.

“Ghemul fundăturilor” este indicat pentru cei ce vor să citească cărţile lui Burroughs şi vor să se obişnuiască cu stilul lui dement şi haotic. Deşi, cronologic, această este a doua carte din trilogie, eu o recomand ca primă lectură şi datorită traducerii excelente marca Radu Paraschivescu.

Tărîmurile Vestice

Tărîmurile Vestice este volumul care încheie trilogia Cut up. Scris în 1987 este catea scrisă de un Burroughs bătrîn, “ajuns la capătul cuvintelor, a ceea ce se poate face din cuvinte”. Romanul este considerat testamentul lui Burroughs ceea ce nu este departe de adevăr, deoarece în aceste pagini poate fi aflat un Burroughs agonizînd, un Burroughs care încearcă să împace cu ajutorul cuvintelor îmbătrînirea cărnii şi toate durerile cumulate pînă la această vîrstă, dureri atît fizice cît şi psihice.

Este cel mai greu de digerat roman din toate cele şase ale sale citite de mine pînă acum. Deşi nu mai este la fel de pornografic şi violent ca cele anterioare, cuvintele sunt mult mai apăsătoare datorită mesajului şi a imaginilor care de această dată au o factură psihologică. Este un adevărat drum către purgatoriu, drumul către o viaţă veşnică înspăimîntătoare şi rigidă, o viaţă veşnică conformă cu viaţa dusă în această dimensiune şi realitate. Impresia ce o lasă la un moment dat romanul este aceea că Burroughs este de fapt toate personajele sale, toate acele personalităţi ce sunt în căutarea tărîmurilor vestice sunt bătrînul ce acum trăieşte înconjurat de pisici într-o rulotă, aşteptînd inevitabilul. Senzaţia că personajele din carte sunt avatare de fapt ale autorului şi că Burroughs se dematerializează luînd alte corpuri pentru a săvîrşi o călătorie iniţiatică este pregnantă, dar nu poate fi spus categoric acest lucru. Obişnuit să lucreze cu senzaţii, să producă deliruri şi fantezii narcotice, autorul se joace cu toată paleta de cunoştinţe a cititorului, dărîmînd, conform stilului său inconfundabil, tarele etice, religioase proclamînd în loc un spaţiu dincolo de realitate, atemporal, menit a pune în aplicare toate pornirile şi dorinţele din timpul vieţii. Drumul e plin de magic şi grotesc, de rituri uitate şi păgîne, un fel de drum ce pare a fii călătoria finală a corpului alături de suflet, pentru ca într-un final, corpul sau sufletul să fie purificat, o purificare ciudată şi barbară, o purificare prin violenţă şi cruzime, o purificare comandată şi guvernată de forţe oculte şi politice.

Tărîmurile Vestice poate fi considerat o epopee în adevăratul sens al cuvîntului, aventurile personajelor aducînd aminte de Ulise şi Ahile iar bătrînul ajuns la capătul cuvintelor, poate fi comparat cu Homer. Deşi Burroughs nu este orb pare a scrie din inerţie, o forţă exterioară lui impune aşternerea cuvintelor pe hîrtie, acesta fiind rolul său final din tragedia umană, izvorîtă din toate substanţele toxice consumate pînă la acest moment.

După mine, Burroughs plăteşte tributul final drogurilor prin această carte, plăteşte tributul lumilor construite din fuga dementă a narcoticelor prin mintea şi venele sale. Nu este un om sfîrşit, Burroughs a ajuns la sfîrşit iar acum derulează genericul pentru a da o ultimă explicaţie acestei lumi ce s-ar putea să nu o fi acceptat vreodată.

“ Vreau să ajung în Tărîmurile Vestice – chiar înaintea ta, peste pîrîul bolborosind. E un canal îngheţat. E cunoscut ca Duad, îţi aminteşti? Tot jegul şi oroarea, frica, ura, boala şi moartea istoriei umane se scurge între tine şi Tărîmurile Vestice. Las-o să se scurgă! Pisica mea Fletch se întinde în spatele meu pe pat. Un copac cu dantelă neagră pe un cer gri. O străfulgerare de bucurie.

Cît îi ia unui om să inveţe că el nu poate, că nu poate să vrea ceea ce el vrea?

Trebuie să fii în Iad ca să vezi Paradisul. Întrezăriri ale Tărîmului Mortului, străfulgerări ale unei bucurii serene fără timp, o bucurie la fel de bătrînă precum suferinţa sau moartea.”

Glamorama- Bret Easton Ellis

Glamorama- Bret Easton Ellis

Motto:

“Cu cît arăţi mai bine,

cu atît vezi mai multe.”

Glamorama- Bret Easton Ellis

“If you ain..t got no money take yo.. broke ass home
You say:
If you ain..t got no money take yo.. broke ass home
G-L-A-M-O-R-O-U-S, yeah
G-L-A-M-O-R-O-U-S
We flying first class
Up in the sky
Poppin.. champagne
Livin.. my life
In the fast lane
And I won’t change
For the glamorous
Ooh the flossy, flossy”

Fergie

”What have I become
My sweetest friend
Everyone I know
goes away
In the end
And you could have it all
My empire of dirt
I will let you down
I will make you hurt “

NIN- Hurt

Bret Easton Ellis este autorul romanului “America Psycho”, roman transpus pe marele ecran în anul 2000 cu Christian Bale. Cei care au văzut filmul, probabil că îşi pot face o idee despre mintea întortocheată a autorului, însă nu au cum să anticipeze sub nici o formă desfrîul literar din această ultimă carte tradusă în Romînia sub titlul de “Glamorama”. E scrisă în anul 1998, în perioada în care Ellis era şi el în tabloide, cucerit fiind de spoiala specifică industriei americane. “Glamorama” este o satiră crudă, fără pic de pudibonderie la adresa a tot ce este glamorous în industria cărnii din Fenomenalele State Paranoice ale Americii.

Personajul principal este Victor Ward\Johnson, un tînăr manechin de semi-succes, cu o oarecare înclinaţie către actorie, plin de sine şi cu o ambiţie ce frizează cruzimea, ce are o prietenă foto-model foarte cunoscută şi cu un succes imens. Cercurile în care se învîrte sunt de cel mai înalt nivel, nelipsind nume mari atît de pe scena cinematografică, căt şi de pe cea a modei, creatori renumiţi şi foto-modele ce fac parte din elita mondială. Chipul său apara pe paginile revistelor zilnic. MTV-ul este ca la el acasă în preajma lui Victor. De fapt, MTV-ul este casa lui Victor ( Nota bene: vezi nota de final a lui Adrian Buz ). Petreceri, droguri, alcool, haine scumpe, sex, televiziune, tabloide, toate acestea formează viaţa lui Victor Ward. Toate acestea sunt Victor Ward. Însă lumea lui Victor Ward se pare că se poate destrăma ca un balon de confeti, împrăştiindu-se haotic în acest univers scump şi plin de strălucire. Glamorama îşi arată colţii.

Romanul lui Bret Easton Ellis poate provoca scîrbă şi repulsie. Personajul principal, de care te ataşezi fără să vrei, prin ochii şi cuvintele căruia străbaţi culoarele vieţii de VIP produce paranoie la un nivel somatic. Frica se naşte cutanat, provoacă fiori şi piele de găină, televizorul deschis pe MTV poate deveni vomitivul sau laxativul perfect, pe măsură ce pătrunzi în iţele încurcate ale vieţii de vedetă. Scenele de sex excită şi strîng stomacul mai puţin puternic, detaliile construiesc un platou de film glamorous unde se toarnă un film porno în care personajele nu sunt deloc amatoare, totul consumîndu-se carnal în gemete pierdute în aşternuturi scumpe. Sexul este şi el ca o prezentare de modă sau ca o apariţie în faţa unei camere de luat vederi ce filmează pentru MTV sau pentru un show de maximă audienţă. A face dragoste presupune stil, personalitate, presupune să fii cool, presupune strălucire şi glamour, dacă faci parte din aceeaşi lume din care este şi Victor. A purta un smocking la o prezentare Calvin Klein sub sute de bliţuri ale paparazzilor înseamnă stil, to be cool, glamour, ori, aşa trebuie să te comporţi şi în momentul în care i-o tragi oricărei personalităţi obişnuită să apară zilnic în reviste şi la televizor. Sexul e o a doua prestaţie pe podiumul iluminat al mondenităţii. În “Glamorama” sexul e marca Miller sau Apollinaire. E extrem şi dens, imaginile persistînd pe retină suficient cît să-ţi facă poftă sau să te scîrbească pentru un timp.

Violenţa este la ea acasă în această lume “glamouroasă” iar Ellis se joacă cu imaginaţia noastră, punînd în scenă scene, parcă scoase din ştirile de pe CNN. La un moment dat autorul reuşeşte să dea impresia că, de fapt, tu nu faci altceva decît să citeşti un prompter, iar imaginile blurate devin deodată clare, carnea începe să miroase, fumul îţi intră în cameră, zgomote infernale îţi zgîrie urechile, iar tu te uiţi prostit la televizor şi te întrebi cînd dracu l-ai deschis. Dar televizorul e negru.

Limbajul e violent atît în dialoguri cît şi în descriere. Ai nevoie de un stomac tare sau măcar de nişte pastile care să te liniştească, cu toate că, sincer, nu cred că s-ar putea să fie de vre-un folos.

Victor Ward\Johnson poate părea un personaj comun, un cabotin, un personaj care nu prea are nimic special, nimic demn de reţinut, nimic menit să-l păstreze în memoria cititorului. Din păcate, nu este aşa. Spun din păcate deoarece toate imaginile ce le vei vedea după citirea romanului pe posturile gen MTV, îţi vor aduce aminte de el. Victor nu e un singur personaj. Victor e o panoplie de vedete închise într-un singur corp, prin intermediul căruia, acestea îşi expun temerile, trăirile, paranoia şi insuccesul. Victor e imaginea tuturora.

Romanul poate părea ambiguu şi incoerent. Totul se derulează atît de rapid încît la un moment dat s-ar putea să apară întrebarea: “Cînd am ajuns aici?”. Depersonalizarea şi replicile par a fi rupte din context, cititorul aproape că ajunge să trăiască paranoic pe tot parcursul romanului, nemaiştiind dacă chiar a începtu această carte şi dacă această carte e chiar cea care a început-o acum ceva timp. Ellis provoacă şi reuşeşte să păstreze treaz interesul cu un stil rapid, bulversant, violent, uneori patetic, dar bine camuflat în dialoguri vii şi crude.

“Glamorama” este o carte ce merită citită iar gustul amar de la sfîrşitul ei, nu se datorează nici cafelei băute pentru a te ţine treaz toată noaptea ca să termini cartea, ci datorită lui Victor Ward\Johnson şi a lumii plină de strălucire, de confetti, de bliţuri, de zîmbete prefăcute, de haine de la Prada şi Calvin Klein, de Xanax, Kleenex, lume care poate să nu fie deloc ceea ce pare a fi. Şi asta este absolut sigur.

Şi mai ales nu uita: Cu cît arăţi mai bine, cu atît vezi mai multe.

Răzvan van Firescu

04.08.2008

Pederast- William S. Burroughs

Motto”

“Apocalipsa sunt eu!”

      yourdrug 26.06.2008

 

    Am făcut foarte greu rost de această carte. De fapt, cineva mi-a făcut rost de ea, cadou fiind de ziua mea. Nu pot să vă spun ce a trebuit să facă persoana respectivă pentru a procura, dar pot să vă spun că a stat la telefon cu cei de la depozit de la Polirom exasperîndu-i să o găsească. Un mic detaliu picant, menit a sublinia obsesia mea legată de acest autor. Cartea a costat 3.99 lei. Mai mult a fost efortul depus şi taxele poştale pentru o cărţulie groasă de 150 de pagini.

Pederast este aproape un roman de dragoste. Însă puţin mai “invers”. Este recunoscută afinitatatea autorului pentru bărbaţi şi  aventurile sale sexuale cu persoane de acelaşi sex. Am luat cartea în mînă puţin circumspect şi strîmbînd din nas. Ce să caute o carte din astea la mine în bibliotecă? What the fuck? Totuşi, m-am apucat să o citesc. În trei ore era gata. În trei ore l-am descoperit pe un Burroughs tare ciudat, dubios de amorezat, un ibovnic cu gust de mucus rectal plecat în căutare renumitului drog Yage.

Cartea este scrisă simplu, simplist, minimum de stil, o compoziţie la limita mediocrului. Şi atunci de ce scriu despre ea? De ce merită amintită? Pentru că e o poveste de dragoste născută din jeg, trăită şi-ngropată-n jeg. O poveste de dragoste în care personajul principal tremură în umbra drogului Yage şi în braţele unui iubit de ocazie, ibovnic care-l iubeşte conform unui contract.

Ok. Hai să vă spun de ce ar trebui să citiţi totuşi această carte ( carte care oricum nu cred că o mai puteţi găsi în librării ci doar prin biblioteci sau anticariate ): la începutul volumului William S. Burroughs se destăinuie. Nu am să bat monedă pe acest lucru. Nu îmi place să vorbesc despre omul Burroughs. Sunt alţii mult mai avizaţi, persoane care l-au cunoscut şi au cercetat mult mai mult decît am făcut-o eu ( vezi Allen Gingsberg ).

În concluzie… Concluzie? Humm… Un roman al durerii. Un roman al sfîrşitului şi al singurătăţii. Un roman al fricii de a fi singur. Un roman deviant care te aruncă în microcosmosul alienat al homosexualităţii. Nu te aştepta să înveţi ceva, nici să fi surprins. După mine e cel mai slab roman al lui Burroughs, dar asta nu înseamnă că nu merită menţionat şi răsfoit. Te costă trei ore. Cam cît ţi-ar lua să citeşti un număr din Dilema veche. Avînd în vedere ce articole apar în ultima vreme, nu ar fi o mare pierdere ratarea unui număr.

Junky- William S. Burroughs

 

Motto:

“Apocalipsa sunt eu!”

              yourdrug 23.06.2008

 

Junky- William S. Burroughs

 

 

 

    Cînd am citit Junky, mi-a rămas un gust amar. Nu mi-a plăcut deloc romanul şi l-am lăsat uitat uitat într-un colţ. Deşi am citit biografia lui Burroughs, la acel moment, nimic nu mă putea face să-l mai iau în mînă. Nu am să mă apuc să povestesc despre el, despre Burroughs, artistul universal, dependent de droguri, întemeietor al generaţiei Beat, deoarece nu vreau să fac aici o prezentare a omului Burroughs, artist complex şi plin de surprize. Tot ce am să spun este că scrisul i-a fost declanşat de un trăgaci: trăgaciul care a trimis glonţul ce a zburat creierii nevestei sale.

Junky este un roman autobiografic într-o măsură destul de mare. Burroughs “s-a luptat” cu dependenţa de morfină, heroină şi cocaină, vînzînd droguri pentru a-şi procura droguri. Drogul pentru Burroughs era un modus vivendi la cel mai înalt nivel. Ruperea de realitate şi încălcarea în mod repetat a legislaţiei americane privind deţinerea şi vînzarea de stupefiante, i-au adus lui Burroughs procese după procese. Lumea paralelă în care sălăşluia omul personaj Burroughs se găseşte în romanele sale. Iar Junky e scrisoarea de intenţie pentru admiterea în lumea Geniilor  Consumatori de Substanţe Interzise, lume în care îi regăsim pe Poe, Apollinaire, Castaneda, Ion Barbu ( da, da, acel Ion Barbu a fost consumator de opium ) şi alţii.

Stilistic, romanul Junky e nul. Puterea simplităţii loveşte cu bestialitate, reuşind să tîrască cititorul pe panta abruptă a dependenţei de drog, transformînd “boala” în instinct, “nevoia” e un mod de a trăi, dozele sunt la fel de importante şi imposibil de neimaginat ca şi mersul la baie, somnul şi mesele zilnice. Drogul este legat în mod direct de setea de sex. William Lee nu are nici o prejudecată cînd vine vorba de satisfacerea poftelor sexuale. Bisexual fiind, racolează tineri de pe stradă, plătindu-i şi dîndu-le droguri.

Romanul e schiţa unui suflet în căutare. O parabolă a unei perioade în care omul poate fi rătăcitor şi neastîmpărat. Detalii despre modul în care se fac tranzacţiile, cum se acoperă urmele, cum se prepară dozele, pot face deliciul publicului neavenit în căutare de senzaţii literare hardcore. Însă nu despre asta este vorba în Junky. Nu de asta se recomandă. Nu de asta eu îl consider pe Burroughs un Da Vinci modern.

Urmează recenzii la Pederast, Oraşele Nopţilor Purpurii, Ghemul Fundăturilor, ţărmurile Vestice si Prînzul Dezgolit.

Vă invit la o călătorie în imaginaţia debordantă a unui om ce poate să scurtcircuiteze sinapsele cu forţa şi explozia unui drog.