Cut up trilogy – William S. Burroughs
Motto:
“Nimic nu este adevărat.
Totul este permis!”
William S. Burroughs
Oraşele nopţii purpurii – William S. Burroughs
Motto:
“Limbajul suntem noi”
William S. Burroughs
“Oraşele nopţii purpurii” este primul roman din trilogia “Cut up”. Scris în 1981, la 22 de ani după “Naked lunch”, “Cities of the red light” este după spusele lui Ken Kesey “împlinirea logică a tuturor lucrărilor sale”. La momentul respectiv aşa părea, deoarece “Tărîmurile Vestice” nu a apărut încă…
“Oraşele nopţii purpurii” nu prevesteşte nimic sumbru în paginile sale de început. Burroughs porneşte încet, tacticos, construind o povestioară simpatică despre un detectiv şi un puştan care se imbarcă pe o corabie. Simplu, aventuros, aproape că nu-ţi vine să crezi că în faţă îl ai pe cel care a scris “Prînzul dezgolit”. Am trăit senzaţia că, de fapt, în aceste pagini, Burroughs nu face altceva decît să pregătească doza. Meticulos, te invită să te relaxezi pe canapea în timp ce el încălzeşte o lingură, transformă cristalele în lichid, îţi înconjoară braţul cu un garou, după care dă drumul în sîngele tău la ceva ce aduce foarte mult cu visele lui, cu mintea sa, cu halucinaţiile şi trăirile sale.
Pe măsură ce înaintezi, te simţi din ce în ce mai mult blocat întru-n fotoliu de cinema, în faţa ta este un ecran imens iar proiectorul este capul lui, din ochii săi ies lumini puternice ce proiectează imagini groteşti, halucinante, debusolante. Pătrunzi într-o lume ce nu ştii cînd ai descoperit, dacă chiar ai descoperit sau era deja, acolo, bine ascunsă în scoarţa tare cerebrală.
Textul e plin, e concentrat ca o supradoză. Intervenţii extraterestre, conspiraţii guvernamentale, scene de sex homosexuale, ocultism, prăpăd carnal, revoluţii din alte lumi, creaturi infernale ieşite de sub paturile copilăriei, toate acestea curg pe retină, violentează creierul, ochiul, sufletul e captat în plasa irealului dureros de prezent şi manipulator. Limbajul folosit produce explozii. Cuvintele explodează rupînd bucăţi întregi de conştiinţă, negînd carnea şi transformînd credinţele în biete castele de nisip. Burroughs se joacă de-a marele Dumnezeu, înghiţind valori, norme etice şi învăţături, transformîndu-le într-o mare de fecale care ard plămînii, ucid sinapse, nasc fibirilaţii din care sufletul nu are cum să iasă altfel decît nesigur, trist şi murdar.
Romanul se construieşte în jurul a trei oraşe: Yass-Waddah, Ba’dan şi Tamaghis. Trei oraşe ireale, fiecare cu specificul său, cu locuitorii săi, cu poveştile şi personajele sale ciudate. Oraşele sunt utopice, toate dorind a fi rupte de orice lege. Povestea ce le leagă unele de altele, precum şi călătoriile prin ele nu îşi vor găsi locul aici. Este mult prea personală pentru a fi împărţită cu cineva…
O să ai nevoie de centură de siguranţă, cititorule. O să ai nevoie de curaj şi de stoma puternic. O să ai nevoie de multă încredere în tine, pentru că de data asta nu se ştie cum vei scăpa din dementul carusel al Oraşelor noptiilor purpurii. Iar Burroughs e maître d’ aşa că ai grijă, ai mare grijă… căci nimic nu este adevărat şi totul e permis…
Ghemul fundăturilor – William S. Burroughs
Motto:
“La fel ca în fizică şi matematică, e posibil ca datele cele mai abstracte să fie şi cele mai practice… Materia difuzată în energie… Cuvîntul întors la virus. “
William S. Burroughs
Eram căzut din pat iar la cap, stătea desfăcută, aproape ruptă, “Oraşele nopţii purpurii”. Am crezut că visez. Am crezut că am citit cartea în vis. Tremurînd ca-ntru-n sevraj post cocaină, încerc să mă ridic şi să-mi aprind o ţigară. Un declic şi o cizmă de cowboy îmi izbeşte mîna. Un miros de tutun necunoscut îmi intră în nări. De pe pat mă priveşte Kim. Îmi rînjeşte galben, murdar şi îmi trimite o bezea. Pistolul cu care se joacă este deodata, îndreptat spre faţa mea. Kim stinge ţigara de sînul iubitei mele şi căscînd, apasă pe trăgaci. Din gura armei iese un glonţ. Pe vîrful despicat al glonţului e moaca lui Burroughs rînjind sfidător. Glonţul îmi intră în frunte cu un hohotit răguşit: “Nimic nu este adevărat. Totul este permis.”
“Ghemul fundăturilor” este singurul roman din trilogie mai “aşezat”. Naraţiunea este mai închegată şi aduce puţin a roman de aventuri. Kim, personajul principal, este o extensie psihopată a lui Burroughs. Dragostea faţă de arme, cruzimea în anumite momente, inteligenţa bolnavă şi carisma crudă, tuşează fantoma autorului.
Limbajul din roman este la fel de violent, dar imaginile de data asta, par a fi puţin mai slab definite, controlul pare a fi preluat de un întreg, tehnica cut up nemaifiind la fel de mult întrebuinţată. Pot să spun că această carte este cel mai uşor de citit, doar finalul fiind greu, apăsător, chinuitor.
Personajul Kim este cel mai complex personaj din cărţile citite de mine pînă acum de Burroughs ( în afară, bineînţeles de doctorul Benway din “Prînzul dezgolit”). Este bine creionat, incursiunile în copilăria sa fiind chiar plăcute, asta în măsura în care se poate vorbi de plăcere în contextul dat. Pistolar aproape perfect, Kim subjugă cititorul prin calm, suficienţă de sine şi patos. Întrebările nu-şi au rostul. Kim este agentul perfect. James Bond este un mic copil ce se joacă cu puţa în ţărînă, în timp ce Kim este automatismul perfect al cărnii înfierbîntate de trăirile cele mai primare.
“Ghemul fundăturilor” este indicat pentru cei ce vor să citească cărţile lui Burroughs şi vor să se obişnuiască cu stilul lui dement şi haotic. Deşi, cronologic, această este a doua carte din trilogie, eu o recomand ca primă lectură şi datorită traducerii excelente marca Radu Paraschivescu.
Tărîmurile Vestice
Tărîmurile Vestice este volumul care încheie trilogia Cut up. Scris în 1987 este catea scrisă de un Burroughs bătrîn, “ajuns la capătul cuvintelor, a ceea ce se poate face din cuvinte”. Romanul este considerat testamentul lui Burroughs ceea ce nu este departe de adevăr, deoarece în aceste pagini poate fi aflat un Burroughs agonizînd, un Burroughs care încearcă să împace cu ajutorul cuvintelor îmbătrînirea cărnii şi toate durerile cumulate pînă la această vîrstă, dureri atît fizice cît şi psihice.
Este cel mai greu de digerat roman din toate cele şase ale sale citite de mine pînă acum. Deşi nu mai este la fel de pornografic şi violent ca cele anterioare, cuvintele sunt mult mai apăsătoare datorită mesajului şi a imaginilor care de această dată au o factură psihologică. Este un adevărat drum către purgatoriu, drumul către o viaţă veşnică înspăimîntătoare şi rigidă, o viaţă veşnică conformă cu viaţa dusă în această dimensiune şi realitate. Impresia ce o lasă la un moment dat romanul este aceea că Burroughs este de fapt toate personajele sale, toate acele personalităţi ce sunt în căutarea tărîmurilor vestice sunt bătrînul ce acum trăieşte înconjurat de pisici într-o rulotă, aşteptînd inevitabilul. Senzaţia că personajele din carte sunt avatare de fapt ale autorului şi că Burroughs se dematerializează luînd alte corpuri pentru a săvîrşi o călătorie iniţiatică este pregnantă, dar nu poate fi spus categoric acest lucru. Obişnuit să lucreze cu senzaţii, să producă deliruri şi fantezii narcotice, autorul se joace cu toată paleta de cunoştinţe a cititorului, dărîmînd, conform stilului său inconfundabil, tarele etice, religioase proclamînd în loc un spaţiu dincolo de realitate, atemporal, menit a pune în aplicare toate pornirile şi dorinţele din timpul vieţii. Drumul e plin de magic şi grotesc, de rituri uitate şi păgîne, un fel de drum ce pare a fii călătoria finală a corpului alături de suflet, pentru ca într-un final, corpul sau sufletul să fie purificat, o purificare ciudată şi barbară, o purificare prin violenţă şi cruzime, o purificare comandată şi guvernată de forţe oculte şi politice.
Tărîmurile Vestice poate fi considerat o epopee în adevăratul sens al cuvîntului, aventurile personajelor aducînd aminte de Ulise şi Ahile iar bătrînul ajuns la capătul cuvintelor, poate fi comparat cu Homer. Deşi Burroughs nu este orb pare a scrie din inerţie, o forţă exterioară lui impune aşternerea cuvintelor pe hîrtie, acesta fiind rolul său final din tragedia umană, izvorîtă din toate substanţele toxice consumate pînă la acest moment.
După mine, Burroughs plăteşte tributul final drogurilor prin această carte, plăteşte tributul lumilor construite din fuga dementă a narcoticelor prin mintea şi venele sale. Nu este un om sfîrşit, Burroughs a ajuns la sfîrşit iar acum derulează genericul pentru a da o ultimă explicaţie acestei lumi ce s-ar putea să nu o fi acceptat vreodată.
“ Vreau să ajung în Tărîmurile Vestice – chiar înaintea ta, peste pîrîul bolborosind. E un canal îngheţat. E cunoscut ca Duad, îţi aminteşti? Tot jegul şi oroarea, frica, ura, boala şi moartea istoriei umane se scurge între tine şi Tărîmurile Vestice. Las-o să se scurgă! Pisica mea Fletch se întinde în spatele meu pe pat. Un copac cu dantelă neagră pe un cer gri. O străfulgerare de bucurie.
Cît îi ia unui om să inveţe că el nu poate, că nu poate să vrea ceea ce el vrea?
Trebuie să fii în Iad ca să vezi Paradisul. Întrezăriri ale Tărîmului Mortului, străfulgerări ale unei bucurii serene fără timp, o bucurie la fel de bătrînă precum suferinţa sau moartea.”
