American Psycho – Recenzie de film

Nu cred că am mai văzut vreun film care să mă satisfacă atât de mult la nivel visceral, dar și intelectual, ca American Psycho. La început am crezut pur și simplu că este o copie/remake de Psycho și juca Christian Bale în rolul principal(iar asta era pe vremea când nu știam că nenea poate să joace) deci m-am ferit de el. Apoi am văzut The Machinsit, am fost șocat de rolul lui Bale, de cât de multe a făcut pentru a intra în pielea personajului și am vrut să văd cum a fost înainte să apară în Batman și în Equlibrium(tâmpenie de film pretențios). A meritat pentru că este un film aproape perfect.

Patrick Bateman este vicepreședintele unei firme de pe Wall Street. Este chipeș, lasciv de bogat, aparent inteligent și rafinat, iar toți oamenii cu care se înconjoară îi seamă. Seamănă între ei atât de mult încât se confundă între ei. Îi place să se drogeze și nu are nicio remușcare dacă își înșeală logodnica, fie cu alte femei din aceeași clasă socială(ele la rândul lor logodite) sau cu prostituate de la colțul străzii. Deasemenea este un criminal. Unul foarte prolific. Filmul este construit pe mai multe nivele, iar primul ar fi cel al filmelor slasher. Nu este unul, dar plătește omagiu unora dintre ele și, este până la urmă, vorba despre un nene care omoară oameni. Sunt câteva scene care amintesc de Psycho prin acea tensiune specifică lui Hitchcock, alta în care Bateman fugărește o fată pe hol cu o drujbă. De asemenea Patrick își canibalizează victimele. Când apar aceste momente, încep nervii să tremure, pentru că de multe ori suspansul se joacă cu ridicolul.

Dar este mult mai mult de atât. Filmul satirizează foarte puternic societatea americană a anilor 80, vanitatea și snobismul păturilor sociale superioare. Patrick este produsul suprem al acestei lumi, complet obsedat de sine(întreține relații sexuale privindu-și în oglindă reflexia bicepșilor încordați), lipsit de sentimente, iar singurul său scop în viața este să fie la fel ca ceilalți, să fie o matriță. Scenele când vorbește despre muzică sunt de un umor indescriptibil, Bale descriind cu un limbaj de lemn de ce artiștii săi preferați au atins adevărata calitatea doar când s-au debarasat de orice fel de integritate artistică. De abia atunci a început să poate empatiza cu ei, pentru că au devenit lipsiți de substanță, la fel ca toți ceilalți…la fel ca el. Mare parte dintre recenzii și critici se axează pe aspectul acesta care până la urmă nu înseamnă atât de mult pentru mine. E și de înțeles, americanii care au experimentat cultura anilor 80 pot simți mult mai intes satira. Eu mă voi opri aici cu ea pentru că sunt alte lucruri și mai interesante în film.

A treia dimensiune a filmului este una care îi conferă atemporalitate. Întreaga structură narativă este construită asemeni unei tragedii grecești în care morala a fost pervertită. Patrick este fiul președintelui companiei la care lucrează, este adonisiac în aspect și uliseic în gândire(mă rog, ceea ce se înțelege în societatea sa, ca fiind înțelepciune). Cu toate acestea, are un defect. Nu este întradevăr la fel ca ceilalți. Nu este cu adevărat gol. Este umplut de ură, invidie, violență și psihoze. Patrick Bateman este doar o mască a sănătății mentale, care pe parcursul filmului începe să alunece. El vrea să fie mai bun, iar dorința această îl face să recurgă la măsuri atavice. Își înfrânge oponenții omorându-i, își domină partenerii sexuali consumându-i, arată milă curmând vieți. Încetul cu încetul aceste lucruri îl corodează, crimele scapă de sub control, tensiunea acumulându-se, totul terminându-se într-o noapte de măcel când în sfârșit cedează. După ce a omorât polițiști și îngrijitori suferă catharsisul, își recunoaște vina și este pregătit să își primească pedeapsa. Doar că revelația finală nu a adus nimic după ea. Nici sentință, nici răsplată. Nu a avut niciun sens, niciun scop, chinul său continuă pentru că nu a existat niciodată.

Iar dimensiunea finală, care le leagă pe toate celelalte este ambiguitatea. Dar o ambiguitate foarte adâncă, abstractă, kafkiană chiar. Personajele sunt confundate între ele permanent, cele inofensive par incredibil de amenințătoare. Punctul culminant de care am vorbit mai devreme capătă dimensiuni suprarealiste atât din cauza a ceea ce se întâmplă, dar și din cauza unghiurilor și a filtrelor aplicate. Mare parte dintre elemente de satiră intră pentru mine tot în categoria asta. Mai ales scena când se compară cărțile de vizită. Toate cărțile sunt la fel, dar Patrick intră în șoc datorită unui tip de filigran pus pe una dintre ele. Iar finalul, oh finalul. Nu este un film care să mizeze totul pe acea întorsătură de situație și mi-ar fi plăcut la de mult și fără el, dar uneori sfârșitul poate disipa toată energia acumulată de-a lungul peliculei. Nu este și aici cazul. Totul rămâne acolo pentru că nici nu-i poți spune coadă de pește. Au existat crimele? Au fost doar o fantezie a minții bolnave și alimentate cu droguri a lui Bateman? Cine știe. Poate doar Bret Easton Ellis.

Monștri

Zmeul:

Dumnezeu m-a zămislit din acest pământ să fiu ceea ce sunt, la fel cum a plâns râul să curgă și să adape, sau cum a zidit muntele fie trainic și să poarte codri pe spinare. El m-a făcut să urăsc cerul și lumina sa, câmpia și creaturile ce mișună prin ea. Cel mai mult, însă, omul este acela ce-mi umple inima cu fiere. Mi-a cioplit din piatră dinții numai pentru a-l face pe om să-și zdrelească pumnii în ei. Mi-a aruncat pucioasă în suflare pentru a-l îneca cu ea. M-a învățat să-mi făruiesc buzdugane ce crapă pământul în două, pentru a le rupe de spinarea omului. Pentru că omul este slab și păcătos. Chiar și așa cu sufletul înnăbușit de ură, mi-a dat totuși lucruri pe care să le iubesc. Sângele meu și-al vrășmașului, împletindu-se în luptă. Oasele lui trosnind între măsele mele. Hora cărnii arse în miezul nopții și țipetele de pierzanie ale femeilor despletite. Pângărirea sângelui feciorelnic și domnesc în palatele mele. Privirea din ochii celui de mă răpune…Când paloșul îi lucește ridicat în aer, gata să mă doboare știu că i-am stârpit tot răul până a făcut sămânța bună rod. Pentru că ÎI fac voia El lasă vântul să mă poarte pe ale sale aripe, iar codrii pământului îmi sunt frați, cu toate lighioanele lor, pe care le răpun cu vitejie. Lumea văzută cât și cea nevăzută tremură la auzul pașilor mei care rup tărâna de pe stânca. Numai omul îndrăznește să își ridice cetățile în calea vijeliei mele. Nu o să caut mântuire pentru că nu am ce să regret. Omul a mușcat din fructul oprit, iar apoi a căpătat voința și cunoaștere, dar i s-au deschis porțile iadului. Pentru asta suferă și în viața pământească din cauza păcatul său. La mâna mea, dar mult mai mult la a sa. În schimb eu fac ceea cee sunt și sunt ce am fost lăsat să fac. Nu vreau să am de ales, iar ultima suflare mi-e fierbinte și vie.

Balaurul:

Cerul și pământul și apa și focul sunt ale mele, m-am născut din ele, le pătrund și le cutreier de când sângele sfințiilor s-a scurs de pe cruci pe pământ. De atunci domnesc peste vietățile cerului, ale pădurii și ale apelor, totul, cât cuprinzi cu ochii, fiind, prin vrerea Domnului și a Diavolului, al meu. Apoi a venit omul ridicat pe două picioare, cu focul său furat din raiuri, nemaifiindu-i temă de cel al gâtlejului meu. A smuls din pământ fier, aur și aramă, din care și-a făurit arme și podoabe cu care și pentru care să se ucidă. A rupt munții pentru a-și face case și ziduri care să-l ferească de cerul senin, de soare și de lună. A tăiat codrii și i-a aruncat în focurile fierăriilor sale. Dar nu s-a mărginit la a se ridica deasupra celorlalte animale. Le-a înrobit, le măcelărește fără respect de parcă ar fi ale lui. Apoi cu dinții înveliți în veninul urii a venit asupra mea, în lăcașul meu, mi-a străpuns pieptul cu sulițele sale, mi-a tăiat capele cu paloșurile lui, și mi-a ars aripele cu focul pângărit. Apoi m-a purtat pe scuturile reci, mi-a cărat limbile în saci pentru a le agăța pe ziduri ca trofee cu care și-a împodobit sălile de mese unde își îndească stomacul ca cel mai josnic vierme.

Muma-Pădurii:

Copii…mici, curați sau murdari, cu oase dulci și sânge proaspăt, carne fragedă dar umplută cu griji și cu cele vicere golite de respect, pierduți într-o lume fără viață. Îmi calcă codrul întunecat în picioare și îmi sperie lighioanele cu făclii în ochi. Născuți din oameni murdari cu oase tari și sânge îmbâcsit care nici nu mai vânează între copacii crescuți din mădularele mele ci au învățat animalele să stea în timp ce li se crapă capetele. Au fugit toți de mine, de amurgul veșnic al frunzelor, de respirația caldă a sălbăticiunilor, de buciumul vântului și de flautul izvorului. De zilele ce miros a noapte și de nopțile ce miros a lumea cealaltă, cu lumini fără de flacără și pași fără de urme.

Când au fugit prin umbre ca niște lași i-am urmărit și am râcâit cerul până la al său pământ, dar au scos focul din lemn și au ars cicatrici pe fața mea, după care au scăpat și au pornit să-și găsească norocul într-o lume înnecată de lumină, atât de goală și cu bolta prea sus deasupra capului.

Bărbatul văzându-se stăpânt peste câmpiile neprihănite, a uitat de mine și legile scrise încă de la căderea sa. Părul și-a tuns scurt, barba îl încurca, și-a ridicat toiag din cioate, iar pe muiere a luat-o de plete și a aruncat-o într-o casă din lut spre a-i crește copii. Copii…

Scaraoțchi:

Mi-a fost dată viață și nu numai atât. Aripe etere pe spate, ochi de stele și lumină în pumn. Dar de ce folosm îmi este când orânduiala nu este a mea în nicio măsură, nici a ta, ci doar a Lui, chiar dacă suntem cu toții ființe cu rațiune create din neant. Sânt oare doar o cărămidă din zidul lin dedicat fricii SALE? De tu ești perfect, iar eu sunt perfect cu ce are mai multă putere presupusul Creator decât așa-zisa Creație? Doar atât am îndrăznit să gândesc, nici să spun, iar apoi am fostu izgonit și aruncat acolo unde focul arde întunecat și dinții sunt scrâșniți, iar sunt păcatele turnate pentru a arde sufletul.

De când mă știu, mă scald în sânge și umori, cu plânsetele demente ale damnaților tulburându-mi măruntaiele pline de pucioasă aruncată acolo în ură de un dumnezeu al iubirii pure, numit astfel de el însuși pentru că s-a slobozit din propria neexistență temătoare pentru a-și scuipa apoi lumina peste propriile fecale, gândindu-se că astfel va da sens unei vieți pipernicite căreia nici el nu-i cunoaște scopul.

N-am amăgit omul să apuce fructul și să muște din el pentru a-l arunca în păcat ci pentru a-i arăta că nu există păcat. Chiar și așa, când ademeneam femeia îmi tremura remușcarea prin suflet pentru că știam ce durere avea să purceadă de acolo, iar când îi preamăream frumusețea, rotunjimile și virtutea limba s-a crestat din cauza mârșăviilor rostite. Oricum, omul nu a căzut și nu a fost alungat ci a fost născut într-o lume în care să crească.

M-a aruncat pe jos și mi-a cernut oasele în pedepse, apoi m-a făcut să mă târăsc pe țărână și să mănânc țărână, ca apoi să își facă un alt supus și un alt favorit cu care să-și încarce lumea, să i-o ofere cu toate grădinile parfumate în care să-și gonească rușinile și cu animalele care să moară pentru a-l îmbuiba, chiar să îl lase a mă călca în picioare și a-mi zdrobi capul, crezând că eu nu pot decât să-i înțep femeia în călcâi, uitând însă că mai am puterea să-mi fac mațele venin și să îi dobor lutul însufleți, să îl car după mine în Gheena cea întunecată, unde să mă urc pe carcasa lui veșnic putrezindăca să îi arăt stăpânului cât de lungi îmi sunt colții.

VALIS – Philip K. Dick

- o recenzie – sau Imperiul nu s-a terminat niciodata sau Peștii nu pot folosi arme

Tocmai am terminat de citit Valis și scriu asta cu mâinile tremurânde sperând să reușesc să scot ceva corent prin vârful degetelor. Trebuie să recunosc că am fost reticent în a cumpăra Valis și a citi-o, dar cum nu se găsește în România, din câte știu, am ales să o achiziționez oricum. Ce m-a făcut să o aleg tocmai pe aceasta din cele vreo 20 de cărți nepublicate la noi a fost caracterul ei semi-autobiografic. Mă temeam totuși ca cealaltă jumătate să nu fie ocupată de gnosticism prost înțeles implementat într-o mare teorie a conspirației, așa cum aparent și este. Dar spre suprinderea mea, în Valis am găsit mult mai mult. Literar este cu multișor deasupra tuturor textelor lui Dick pe care le-am citit până acum. Stilistic și structural aduce cu Pendulul lui Foucault, în sensul că discuțiile dintre personaje au mai mult rolul de a crea/explica/deconspira conspirația, secretele ce îl privesc pe Dumnezeu, secrete de a căror veridicitate protagoniștii nu sunt inițial convinși, dar de care sunt absorbiți pe parcurs. În final totul depinde de luciditatea îndoielnică a naratorului. Invocând texte gnostice, evanghelii pierdute și opere literare Dick, atât ca personaj cât și ca autor, propune teoria unui univers holografic, aduce în discuție un creaționism extraterestru foarte ciudat și mai explorează câteva teme clasice de-ale sale cum ar fi ”dezarticularea timpului” și conflictul dintre două forțe divine. Iar de aici lucrurile încep să mă sperie.

Persoana naratorului nu este tocmai sigură sau coerentă. Inițial avem impresia că cel ce narează este Horselover Fat, vorbind despre el însuși la persoana a treia pentru a putea pune în perspectivă și a observa obiectiv evenimentele din jurul morții unei prietene. Apoi, naratorul devine Phil, un avatar destul de exact al autorului și, aparent, un prieten bun de-al lui Fat. Și prin ochii lui privim cum Fat renunță la droguri, dar că asta nu îl ajută cu nimic în ceea ce privește echilibrul psihic ajungând să încerce să se sinucidă. Aflăm cum îl găsește pe Dumnezeu într-un vas din ceramaică, cum comunică printr-o rază de laser roz cu Zebra, mai târziu VALIS și astfel îi sunt relevate secretele universului. Urmează multă polemică legată de un gnosticism îndoielnic, care ar putea fi agansată dacă nu ar fi atât de amuzantă și terifiantă în același timp. În același timp prin ea realizăm cât de adâncă este psihoza personajului, pentru că astfel își crează prorpia realitate, izolându-se de cea normală, acoperind lumea concretă și reală cu turnuri biblice de informație.

Trebuie menționat că probabil eu am fost terifiat de cartea asta, cum am fost și de altele din biblioteca lui Dick din cauză că sunt credul, oarecum paranoic(aveam la un moment dat impresia ca cineva mi-a inlocuit apa plată cu apă de la robinet) și destul de ipohondru(ceea ce în final e tot o formă de paranoia). Probabil din această cauză și relaționez foarte bine cu ceea ce spune dânsul în paginile sale.

În Ubik, cu toate că apăreau influențele gnostice, forțele divine prezente erau foarte bine identificate și explicate, spaima apărea în mare parte din lipsa de control a personajului și din dependeța sa de ubik. În Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch teama venea din misterul ce-l înconjura pe Palmer și din atmosfera de incertitudine. În Valis lucrurile stau altfel. Nimic nu atentează la viața protagoniștilor, iar dovezi în sprijinul teoriilor lor nu prea sunt. Nu ele sperie pentru că nu despre asta este vorba în Valis. Aici Dick nu mai întreabă dacă trăim într-o realitate dominată de un un zeu antic, corupt și nebun, chiar dacă acel zeu este o metaforă pentru sistemul mediatic, legal, guvernamental(în funcție de caz). În Valis ne spune că nici nu e nevoie de asemenea apariție ezoterică pentru a ne cutremura lumea și a ne da peste cap viața, pentru a ne arunca în disperare și pentru a căpăta cele mai sincere dorințe sinucigașe. E nevoie de o moarte, de o persoană răuvoitoare, de element malign care odată pătruns în viața noastră ne poate contamina psihicul și să ne distrugă din interior, pentru că noi înșiși suntem acei zei, noi suntem constructorii propriei noastre lumi și ne putem închide singuri într-o capcană chinezească. De fapt, la un moment dat chiar satirizează atitudinea din romanele anterioare vorbind despre cărți care îți lasă impresia că te învață ceva, dar care de fapt nu sunt decât ”bullshit”. Valis este mintea lui Dick scoasă afară din craniu și tipărită. Fiecare personaj este Dick, fiecare fiind una din vocile sale interioare, mai cinică, mai ortodoxă, mai nebună… Este un roman de autoanaliză psihologică în care Phil încearcă să pună totul cap la cap, să-și ordoneze viața. Nu reușește dar în schimb se scufundă tot mai adânc în nebunie și paranoia.

Din anumite puncte de vedere romanul este un haos mai mare decât apare recenzia asta, dar acele puncte de vedere trebuiesc ignorate. Important este că deși explică totul, lasă plăcerea descoperiri sensurilor ascunse, discursul naratorial curge lin, chiar dacă este pe alocuri un pic sec, sau nenatural și așa descoperim foarte repede că Valis este un roman complex, autoreferențial care vorbește despre Dick și despre opera sa, despre durerea sa, despre slăbiciunea sa și despre speranța sa de a fi salvat. Trebuie doar să asculți și să fii destul de credul încât să crezi că nimic nu e real.

Batman: Arkham Asylum a Serious Place on Serious Earth

Arkham

Un lucru e clar, Grant Morrison este ori nebun, ori un geniu în ceea ce priveşte benzile desenate. Exemplu: de obicei, când se apucă vreunul să scrie o poveste cu Superman, prin tot felul de tertipuri îi reduce puterile, sau i le limitează sau îl pune în incapacitate de a le folosi, ceea ce este normal când ai de-a face cu un personaj care poate jongla cu planete, pe care asteroizii nici nu-l gâdilă, este omnipotent şi aproape omniprezent. Domnul Morrison în schimb, când a fost să scrie la All Star Superman l-a făcut şi mai puternic, apoi i-a mai dat câteva abilităţi în plus. Şi a mai făcut multe lucruri care în mâinile altui scriitor, cred eu, ar fi rezultat într-un eşec lamentabil. În schimb, la el a ieşit o poveste creată practic din momente clasice şi eterne, puţind de la o poşta a pulp vechi (doamne cât iubesc pulpul), dar care totuşi păstrează atitudinea autoreferenţială şi vorbeşte despre mitul ce a ajuns Superman.

Arkham Asylum este exact pe dos faţă de ceea ce este All Star Superman. Tot o operă de calitate, chiar superioară, cred că e singură bandă desenată pe care nu mi-ar fi ruşine să o citesc în clasă, dar în timp ce All Star Superman e foarte uşoară, jovială, fericită, light-hearted cum zice americanu’, Arkham Asylum este ceva ce se târăşte prin străfundurile psihicului ca un vierme slinos gata să muşte şi să mănânce şi să corodeze însăşi eşenţa fiinţei umane. Este întunecată, grotescă, morbidă, dar fără a fi violentă, cel puţin nu o cu o violenţă gratuită. Desigur, meritul nu este în totalitate al lui Morrsion, Dave McKean, artistul, purtând un rol foarte mare în desăvârşirea cărţii, eliminând toate elementele pe care Morrison le-ar fi inserat pentru a destinde atmosfera, cum ar fi un Robin în palton sau un Joker îmbrăcat în Madonna.

De 1 Aprilie deţinuţii din Arkham pun stăpânire pe azil şi se gândesc să dea o petrecere, iar pe lângă baloane şi mobilă, cererea lor finală pentru a elibera ostaticii este să le fie adus un vechi prieten: Batman. Dar Batmanul acesta, este ceea ce urăşte Morrison mai mult în benzile desenate contemporante. Este psihotic, întunecat, violent, complexat sexual, un copil numit Bruce Wayne care în armura trupului perfect şi dur a unui adult care nu a părsit faza genitală incipientă, găsind în orice interacţiune elemente sexuale, se apără de lumea exterioară, sperând să îşi păstreze puritatea. A luat Batmanul lui Miller şi i-a acentuat defectele până când uităm că acest cavaler întunecat ar trebui să fie un erou. Apoi i-a mai sucit psihicul un pic(Observaţi o rutină adăugând nişte elemente din The Killing Joke de Alan Moore. În azil jokerul se joacă de-a psihologul cu Batman, trezind amintiri dureroase şi evidenţiindu-i incapacitatea de-a accepta sexualitatea, făcându-l să reacţioneze violent compromiţându-se.

Am uitat să spun că în pararel se spune şi povstea lui Amadeus Arkham, fondatorul azilului, poveste care în mod bizar este similară cu cea a lui Bruce Wayne, până la partea cu îmbrăcatul într-un şoarece zburător, unde încep să difere modurile cum reacţionează la traume. În schimb ajunge să se îmbrace în rochia de nuntă a mamei sale, la un moment-dat. Deşi îi separă cam şaptezeci de ani, fără ştie, Arkham a devenit astfel primul antagonist al lui Batman, în primul rând ctitorind azilul în care se adună toate ororile zămislite de Gotham, gata să se înmulţească şi să crească, în al doilea rând văzându-l ca pe o forţă mistică, eternă, terfiantă, încercă să îl exorcizeze prin mijloace şamanice. Astfel, dacă furia lui Batman ajunge să călătorească prin timp şi să îi distrugă viaţa lui Amadeus şi amadeus aproape că îşi omoară duşmanul necunoscut, prin perpetuarea propriei sale nebunii.

Cavalerul Întunecat ajunge să înfrunte pe rând o serie de deţinuţi, iar fiecare reprezintă un element al psihicului său tulburat pe care îl cucereşte. Astfel Clayface este frica de propria sa sexualitate, implicit de relaţii interumane, Doctor Destiny, cred că este frica de necunoscut, Killer Croc, pe care îl răpune într-o luptă cu puternice influenţe biblie, este haosul pe care îl transformă în ordine, Maxie Zeus este o reafirmare a credinţei sale în niciun zeu, iar The Mad Hatter este cheia, este eliberarea totală. El îi dezvăluie că metaforic sau nu, azilul este un cap, iar toţi deţinuţii sunt visele create în el. Iar capul este al lui Batman.

La sfârşit Bruce Wayne, copilul dispare; nesiguranţa, furia, violenţa, complexele se disipă. Rămâne doar Batman, etern, puternic, gata să iubească şi să învingă, sigur pe sine. Atât de sigur, încât e în stare să lase deţinuţii să îi decidă soartă. Cartea se termină pe un ton, aş spune, vesel, un pic melancolic, cu Jokerul invitândul să mai treacă prin Arkham. Asta a fost călătoria unui om spre maturizare, a fost încercarea unui om, un om la fel ca noi să îşi înfrângă demonii interiori. Nu contează că poartă pelerină şi mască şi are batranguri la centură.Batman şi Amadeus puteam fi oricare dintre noi. Oricare dintre noi putem să ne înfrângem fantasmele psihicului sau să cedăm în faţa lor, astfel tema dualităţii find împlinită.

De asemeni este şi o poveste care vorbeşte despre istoria benzii desenate, iar dacă extrapolăm un pic, despre cea a artei înseşi, vorbeşte despre încercările ei de a ieşi dintr-o perioadă haotică, întunecată, disperată, deconstructivă, spre una mai calmă, reconstructivă, care acceptă trecutul cu tot ce are. Vorbeşte deci despre reîntoarcerea la idealurile perioadei de aur a benzii desenate, dar cu mijloacele vizuale şi literare ale prezentului, dar şi despre intrarea în postmodernismul literar, care înglobează toate curentele precedente, dând în final naştere unei opere noi.

Dar hai să ies un pic din rutina recenziilor mele şi să spun ce nu mi-a plăcut, pentru că normal, sunt lucruri care se întâmplă să nu ne placă la o operă literară, oricâ de bună ar fi. Morrison a încercat să bage atât de multe teme şi motive, atât de multe simboluri care nu îşi au rostul încât ajunsesem să mă îndoiesc de capacitatea sa literară. Avem astfel elemente din Jung, din mitologia creştină şi cea egipteană, din Alice în ţara minunilor, avem tema travestitului care habar n-am ce caută, avem elemente din istoria benzilor desenate, avem ideile lui Crowley cu a sa Biblie Satanic şi ale sale carţi de tarot, iar fiecărui personaj, în funcţie de context îi atribui câteva zeci simboluri, rezultând într-un haos total. Poate Neil Gaiman (apropo, Gaiman a pozat pentru Batman) ar fi reuşit să le închege pe toate într-o masă coerentă, deşi cred că ar fi pierdut din impactul psihologic. Bine, nu ne obligă nimeni să îl credem pe Morrison şi nici nu recomand, pentru că simbolurile şi aluziile funcţionează când sunt rarefiate, se repetă, dar metamorfozate, nu când ne sunt băgate pe gât de către autor. Deci, dacă vreţi să evitaţi această paradă pompoasă şi kitchiosă de pretenţiozitate literară, nu citiţi scenariul cu ale sale comentarii.

P.S: S-ar putea să vin cu un oaspete să discutăm despre arta din Arkham.

P.P.S: Jocul e awesome(ish).

Şapte zile al doilea

Dragă jurnalule…Mă întreb dacă formularea asta merită să fie folosită, sau dacă trebuie sa fie folosită. Nu am de unde să ştiu. N-am mai avut niciun jurnal până acum. Din varii motive, în primul rând de frică. Dar n-are a face, niciodată nu e prea târziu să încep. Oricum, aşa trebuie. Doamna Doctor mi-a spus că trebuie să ţin unul. De fapt a zis că ar fi bine, dar cu tonul acela pe care îl au oamenii când îţi comandă, nu te sfătuiesc, indiferent de ceea ce le spun cuvintele. Deci să începem. Nu ştiu sigur cum, am ajuns să fiu obligat să consult un psiholog de cel puţin două ori pe săptămână. Cred că are legătură cu testele alea pe care ni le-au dat să le rezolvăm. Şi la naiba este o femeie. Mereu trebuie să fie o femeie. Nu, nu sunt fătălău, chiar am prietenă cu care mă giugiulesc, dar de ce trebuie să fie întotdeauna o femeie cea cu care să vorbeşti?
***
21.01 Doamna doctor m-a atenţionat că ar fi bine să menţionez data când scriu. Mi-a mai spus că vrea să ştie ce fac, ce citesc, ce se întamplă la şcoală. Ce naiba o interesează? În special de treaba cu şcoala? Am scris toată ziua, nici în pauze nu am lăsat pixurile jos pentru că aveam teme incomplete. Am găsit influenţele romantismului francez în literatura naţională, am învăţat despre mişcările revoluţionare cu care ne-am confruntat, am scris o tablă întreagă de reacţii ca să aflăm cum obţinem novacaina din metan şi acid azotic, ar fi trebuit să evidenţiem influenţa sistemului central nervos asupra muşchilor unei broaşte, dar s-au trezit că e cruzime împotriva animalelor, am aflat modul a cinci vectori şi am învăţat şi eu în sfârşit să scriu o structură repetitivă în C++. Sper să fie mulţumită. Ce am citit? Procesul. Iar Kafka a devenit scriitorul meu preferat. Ştii cum sunt cărţi scrise taman pentru tine? Sau cel puţin aşa le simţi? Aşa a fost şi acum. Habar n-am de ce mi-a plăcut aşa de mult, că n-am înţeles nimic din ea. Brod zicea că e o metafora pentru Dumnezeu. Aşa să fie. M-am chinuit două ore să găsesc câteva trupe bune de jazz.
***
24.01 Văzând remarca din intrarea precedentă, doamna psiholog m-a întrebat ce muzică îmi place şi nu am ştiut ce să îi răspund. Într-un final i-am spus că ascultam Metal Progresiv, după care Rock Progresiv şi Psihedelic sau Idie. M-a întrebat dacă îmi plac, iar eu i-am răspuns că m-am obişnuit cu ele. Nu are rost să descriu restul dialogului, nu? Doar numai ea o să citească paginile astea. Ideea e că ma simt atât de jos în comparaţie cu restul, cu cei care nu ascultă aceleaşi trupe care mine, care nu citesc aceleaşi cărţi pe care le citesc eu. Mai ales când îi văd cu atitudinile lor atât de suficiente, atât de siguri pe sine, atât de limpenzi în gusturile lor. Când sunt într-un conflict cu cineva ştii care e prima mea reacţie? Să ma tăvălesc la picioarele lui, să i le iau în palme şi să le fac să ma calce. Să spun întainte lui insultele pe care vrea să mi le adreseze şi să le recunosc veridicitatea. Mai ales dacă acel cineva e o femeie. Nu, nu fată. Femeie. Toate sunt femei. Exceptând pruncii. Pruncii nu au sex. Pruncii sunt puri şi atât de murdari în acelaşi timp. Dar este o mizerie telurică, care se spală. De ce trebuie să fie mereu o femeie?

***
27.01 Mă mir că nici acum nu a făcut vreun comentariu referitor la repulsia faţă de „sexul frumos”. Am citit un pic din biografia lui Kafka şi am citit Un artist al foamei. Exact asta fac şi eu. Chiar dacă ceva ma apasă pe creier şi îmi spune că e vorba de mult mai mult acolo decât pur şi simplu un om care moare de foame pentru că nu a găsit niciun fel de mâncare care să-i placă. Doar că nu ştiu ce. Am încercat să ascult câteva trupe vechi de Jazz. Băi, eu sunt un om care la o vreme asculta Death şi Morbid Angel, dar n-am putut să rezist la ce auzeam acolo. Pe lângă faptul că sunetul avea o calitate deplorabilă, intrumentaţia era un imens haos strident şi zgomotos, lirica imperceptibilă şi aşa mai departe. Poate să încerc ceva Acid J. Înainte. La ora de literatură profesoara a luat o pauză de la rutina ei şi ne-a rugat să luăm o operă de ficţiune şi să o demontăm, preferabil una care ne place nouă. Eu am fost primul cu mâna sus. Am vorbit despre cartea mea preferată până acum câteva luni, şi anume Ubik de Philip Dick. Jumătate de oră am spus ce naraţiune prost închegată are, ce personaje unidemenionate apar între filele ei, despre tentativele patetice de-a insera simboluri biblice şi tot ce mi-a trecut prin cap, uneori chiar exagerând. Atunci m-a întrebat de ce mi-a plăcut. Răspunsul meu a fost: pentru că sunt un copil prost care nu ştie nimic.
***
31.01 Am realizat o treabă. Sunt ateu. Ateu destul de convins, poate din cauza părinţilor şi a posturilor cu documentare ştiinţifice, dar cel puţin agnostic, oricum. Şi totuşi mă fascinează religie. Creştinismul în primul rând. În ceea ce scriu încerc să reproduc trinitatea, filmele lui Tarkovski sunt filmele mele preferate, Divina Comedia este singura opera literară în versuri care mi-a plăcut sincer. Chiar dacă eram ruşinat că o citesc, mai ales atunci când mă vedeau colegii mei ortodoxi până în sânge, ignoranţi faţă de frumuseţea lirică ce era poemul lui Dante. Aş minţi dacă soarta lui Mâşkin nu m-a emoţionat până la lacrimi. Da, cât a trebuit să sufere omul acela din cauza unei femei. Mereu femeiele. De ce mi-e atât de frică de ele? Pentru că sunt nişte forţe ale naturii, mânate de nimic altceva decât de propria lor sexualitate, bestii în carne şi sânge, care incită şi excită. Şi sunt trufaşe. Şi rele. Şi perfide. Mereu au fost aşa. Mereu cu mine. Cu alţii nu, dar cu mine mereu. M-au urât mereu. Fiecare este o furie grecească purtând faţa unei nimfe la fel de primejdioasă. Când promit ceva, iau restul în schimb. La ele totul este sexual, cu toate mereu totul trebuie să fie sexual, chiar dacă nu îşi dau seama. La o latura sau alta a spectrumului. Fie care vor să ne vâre sânge în mădular sau să ne castreze, mereu sunt la fel de animalice şi diferite, nenaturale, în cel mai bun caz supranaturale.

***
2.02 M-a întrebat de ce urăsc atât de mult femeile. Cum cine? Doamna doctor. Doamne aud voci în capul meu. Am întrebat cu teamă dacă s-ar putea să fiu un homsexual în negare. Urăsc homosexualii, trebuie să îi urăsc, nu? Toată lumea îi urăşte. Sunt nişte scârbe. În fine ea a răspuns că nu. Că eu nu urăsc sexul cu femeia, eu urăsc femeia, ceea ce reprezintă ea în capul ăla al meu. Şi în funcţie de ceea ce reprezintă ar putea să fie mai mult sau mai puţin grav. Problema, a spus ea, este că eu s-ar putea să văd femeia pur şi simplu ca intrument, ca mijloc, ca obiect nicidecum ca subiect şi că astfel nu pot să concep că ea ar avea aceleaşi caracteristici umane pe care le are bărbatul. Că eu vad femeia ca un doppelganger al meu, o copie aproape perfectă, menită să ma absoarbă, să mă erodeze şi să mă cosume, luându-mi locul. Ceea ce este fals, femeia nu este un instrument, sau o copeie inexactă a bărbatiul ci o entitate cu propriile ei caracteristici.

***

5.02 Doamna doctor m-a întrebat dacă am realizat că mi-am trăit toată viaţa sub imperiul părerilor altora. A vorbit chiar şi cu ai mei şi a aflat că am avut tentative de autoflagelare când eram mai mic. Eu nu am spus nimic. Ea a mai debitat o serie de observaţii care în acest punct ar trebui să fie evidente, totul se leagă. Eu sunt K. Eu sun Jospeh K. Ea spune că dacă ar fi după Freud, n-aş avea sine, poate nici eu. Tot psihicul meu este un Supraeu dornic să mulţumească lumea până la subminarea plăcerilor cuvenite de drept oricărei fiinţe umane. Doresc împlinire prin idealurile altora, sunt un om gol, care trebuie să se umple cu reconoaştere din partea celorlaţi. Aşa că probabil, la nivel subconştient l-am înţeles pe Kafka încă de la început. Nu vorbea despre dumnezeu, dar vorbea despre ceva mitic şi omnipotent în ochii lui. Despre autoritate, despre cei care au dreptate pur şi simplu pentru că sunt pe o treaptă mai sus decât el, sau decât mine. Iar noi suntem prea mici, prea jos, prea slabi pentru a avea dreptate, eu şi personajele sale. Doamne, cât aş vrea să îmi dau voie măcat odată să am şi eu dreptate să fiu plin şi să cred.

A fost Mindruta in Timisoara?

Nu îmi vine să cred că a fost așa de puțină lume la lansarea cărții Ce n-a avut loc în prompter al lui Lucian Mîndruță. Da, da, Lucian Mîndruță a fost în Timișoara la Cartea de nisip la orele 19 fix pe 25 aprilie. Au fost maxim 10 oameni… și a fost una dintre cele mai reușite lansări la care am participat vreodată.

Nu pot să nu mă întreb de ce apetitul timișorenilor față de evenimentele culturale este atât de scăzut. La Cartea de nisip au fost nume cu rezonanță, scriitori importanți, evenimente foarte interesante însă, din păcate, vine foarte puțină lume. Nu există interes? Cultura nu mai este prioritară pentru publicul din urbea noastră? Ce se întâmplă cu Timișoara?

Nu pot să nu mă întristez și să nu mă doară faptul că se schimbă părerile în legătură cu publicul avid de evenimente din Timișoara. Începem să nu mai fim considerați însetați de cultură, de carte, de evenimente literare, de lansări de carte. I-am avut ca invitați pe directorii editurilor Rao și Polirom, invitați care au fost încântați de ce poate oferi librăria atât din punct de vedere al spațiului cât și al modului de prezentare a cărților. Din păcate au fost dezamăgiți de prezența publicului la lansări… Ce se întâmplă? Din păcate, aceste lucruri se aud și numai bine și cinste nu ne fac…

După cum probabil s-a auzit Vladimir Sorokin și Esterhazy vor veni în România la Neptun. Mi-am dorit foarte mult ca Sorokin să ajungă şi în Timișoara însă din păcate nu o să vină. Nu o să vină atât datorită distanței cât și marelui semn de întrebare care constă în eventualul fiasco al evenimentului… Din fericire Esterhayz s-ar putea să vină, culmea, pentru prima dată în Timișoara, dar nu pot să spun sigur când și dacă chiar o să fie posibilă venirea sa… Păcat, trist, deprimant, cum vreți, dar foarte, foarte adevărat.

Dar să revin la lansarea d-lui Mîndruță. Doresc să vă povestesc despre eveniment pentru că Mîndruță știristul sau Bâlbuță de la Cronică nu se compară cu Mîndruță scriitorul, mă scuzați, jurnalistul pentru că scriitor încă, nici măcar el, nu se consideră. E o adevărată plăcere să îl asculți pentru că nu încearcă să facă prozeliți, nu devine un zarzavagiu când i se propune din public să-și vândă cartea, etc. Este un tip cât se poate de simpatic, cult, cu mult bun simț, citit și cu o bogată cultură generală, poate să-ți vorbească despre primele calculatoare apărute în România la fel cum îți poate povesti de Freud și de părerea acestuia despre religie. Singurul lui mare, maaaaaare defect este că apare la televizor și prezintă știrile, că o are drept colegă pe Răduleasca, că lucrează la o televiziune sub patronajul lui Voiculescu, că știrile de la Antenă sunt adeseori tâmpite, etc. Faceți abstracție de toate astea, citiți cartea și articolele sale din Dilema Veche și o să descoperiți un cu totul și cu totul alt Mîndruță. Descoperiți-l așa cum l-am descoperit și eu și nu o să vă pară rău. Poate nu o să vă mai uitați la știrile prezentate de el dar în mod sigur o să aveți o altă imagine despre Lucian Mîndruță. Gândiți-vă că adoră Terry Pratchett. Dacă citiți altceva în tabloide să nu credeți. Am avut o discuție privată între 12 ochi cu el despre Pratchett și cărțile sale.

Recomand Ce n-a avut loc în prompter nu datorită faptului că a fost la noi în librărie ci pentru că merită o șansă, merită să fie descoperit adevăratul Mîndruță, omul care-și permite să fie puțin mai idealist decât îți permite timpul, omul care propune să închizi televizorul și să pui mâna pe o carte, omul care nu suportă să i se facă complimente și preferă să primească ironii, ironii la care să participe și să facă cât mai mult haz. Regăsiți articolele din Dilema veche, articole refăcute, adăugite special pentru acest volum și nu o să vă pară rău. Mie nu mi-a părut.

P.S. Dacă cineva crede că încerc să-i dedic vreo odă, se înșeală amarnic. Poate că ar fi foarte bine ca data viitoare când se va mai afla prin Timișoara să veniți să-l ascultați, să-l vedeți, să discutați cu el și o să înțelegeți termenii textului. Numa’ bine.

Dreptate să se facă!

În ultima vreme,cel puţin acum îl observ eu, s-a înrădăcinat un curent care se opune creaţiei literare româneşti, afirmând că toţi artiştii noştri se împart în două categorii: epigoni şi oameni ce şi-au greşit vocaţia. Încep acest eseu pentru a demonstra falsitatea primei afirmaţii şi inutilitatea celei de-a doua.

Bănuiesc că aţi auzit de Frank Herbert, primul scriitor care să fi obţinut atât un premiu Hugo cât şi unul Nebula, promotorul curentului New Age în SF ş.a.m.d. Oricare ar fi părerea dumneavoastră vis-a-vis de literatura speculativă nu s-ar putea nega valoarea sa ca scriitor dacă nu ar fi un amănunt să stea în faţa acestei distincţii. A plagiat deliberat un mare prozator român fără să recunoască niciodată acest lucru. Probabil că v-aţi şi dat seama, mă refer la Ion Creangă cu al său Harap-Alb. Nu vă uitaţi urât la cuvintele acestea; ştiu, am fost îndoctrinaţi să considerăm orice operă românească, inferioară oricăreia din străinătate, dar aveţi răbdare şi haideţi să stăm un pic la analizat cele două texte.

(Voi presupune că sunteţi deja familiarizaţi cu acţiunea basmului dacă nu şi cu cea a romanului Dune.)

Din cauză că Povestea lui Harap-Alb este un basm, registrul lexical aflat la îndemâna scriitorului nu deţinea anumiţi termeni care ar fi fost mai corecţi, forţându-l pe acesta să improvizeze. Astfel, prin faptul că Impăratul Verde este fratele mai mare al Regelui se sugerează o relaţie de vasalitate între cei doi, o relaţie deloc diferita de cea dintre casa Corrino, Împăratul Shaddam IV, şi casa Atreides, Ducele Leto I sau dintre acesta şi casa Harkonen. Moralitatea în basmul cult este de cele mai multe ori ambiguă, astfel relaţiile dintre împăraţi şi rege se schimbă, acomodând toate interacţiunile dintre Harkonnen, Atreides, Corrino şi fremeni. Imperiul Galactic prezentat în Dune este decâzut şi sfâşiat de intrigi interne, asemeni celui din basm, sugerând un timp primordial, haotic. Împăratul Shaddam cere casei Atreides să preia în stăpânire planeta Dune, pentru a se ocupa de operaţiunile de eploatare a mirodeniilor, obligând-o astfel să îşi părăsească planeta prietenoasă din centrul galaxiei pentru una deşertică de la marginea Imperiului. Acest detaliu este foarte important, deorece aminteşte atât de situaţiei fiilor Regelui care ar trebui să părăsească părintescul cămin unde ar duce o viaţă lipsită de grinji pentru a se confrunta cu probleme revigorării şi conducerii unui imperiu, dar şi mai mult, aduce aminte de un simbolism ermetic inserat cu măiestrie în Povestea lui Harap-Alb de către Ion Creangă şi preluat inconştient de Herbert, anume de Axis Mundi şi de relaţia dintre centru, esenţă, idee şi restul existenţei. Astfel Dune ocupă un loc aparte în ierarhia simbolistică a universului, aflându-se la marginea galaxiei, dar fiind în acelaşi timp un punct focal al lumii, un centru spiritual, la fel cum este Împărăţia Verde. Apoi, testul Cutiei Agoniei, aduce aminte de întâlnirea cu Regele deghizat în urs, deoarece părintele îi cunoaşte necesitatea chiar dacă îi va produce suferinţă fiului chiar dacă nu există niciun pericol real.

Ajungând la Paul nu cred că mai intră în discuţie asemănările dintre el şi Harap-Alb. Amândoi sunt mai maturi decât ar fi normal la vârsta lor încă din începutul textului, dar suferă transformări ce îi face să transceadă nivelul umanului. Amândoi îşi pierd devreme statului nobiliar şi în acelaşi timp identitatea(poate vă aduce aminte momentul când la prăbuşitea ornicopterului Paul are viziuni şi suferă o serie de transformări ce-l fac să afirme că nu mai este el cel dinainte), numai pentru ca în sfârşit să se căsătoarească cu fiica împăratului, devenind astfel conducătorii lumii. De asemenea încercările prin care trec sunt izbitoare în asemănare, foarte ilustrative fiind îmblănzirea viermelui de nisip şi descoperirea calului năzdrăvan. Sunt asemănări între acoliţii adunaţi pe parcursul călătoriei, fremenii fiind văzuţi drept brutali sălbatici cu apucături macabre. Şi oare faptul că spre final Paul bea Apa Morţii şi intră într-o stare de comatoză, fiind trezit de mama sa cu Apa Vieţii, moment în care îşi dezvăluie întreg potenţialul este o coincidenţă? Tot aici găsim şi cea mai evidentă asemănarea între mama lui Paul şi Sfânta Duminică.

Mai sunt multe de enumerat, atât în structura narativă, a personajelor cât şi în simbolistică, dar consider că este evidentă plagierea celui mai frumos şi subtil basm românesc, dar o plagiere lipsită de respect, ce uită esenţa operei iniţiale. Data viitoare vom descoperi sursa succesului lui Neal Gaiman, Luceafarul lui Eminescu.

Weekend cu mama.ControlAltDelete

Această carte face parte din seria MUST NOT HAVE!

Titlul este excelent şi sugerează ce ar trebui să faci cu această carte: să-i dai Ctrl+Alt+Del fără a te chinui să îi deschizi coperţile vreodată. Cartea este proastă, stupidă, idioată, penibilă şi toate adjectivele negative posibile inventate vreodată. Cele neinventate încă vor apărea datorită ei. Da, este adevărat şi extraordinar, cărţulia asta merită şi strânge singurică toate epitetele enumerate mai sus.

Dar să o luăm încetişor. Scriitura Verei Ion este execrabilă, fiind undeva la nivelul unei compuneri făcută de un elev de şcoală primară. Hai, totuşi, să-i dau o şansă: poate că aşa a vrut să scrie. Păi, dacă aşa a vrut să scrie atunci de ce rămâne gustul amar al unui hibrid amorf de James Frey şi Irvine Welsh? Frey scrie simplu, la limita telegramei, dar are forţă, putere, cuvintele dansează, construiesc imagini, personaje, consumând cititorul. Welsh foloseşte un limbaj infect, putred, împuţit şi scârbos, dar fără acest tip de limbaj nici un Begbie n-ar fi Begbie iar Sick Boy ar fi un Dick Boy. Eh, eu am trăit cu impresia câ Welsh şi Frey şi-au ciuntit şi căsăpit muza şi stilul, alăturându-se pentru a se face de râs în această carte. Vera încearcă să o facă pe scriitoarea drogată, pe autorul înnebunit de iluzia cangrenoasă a irealului narcotic şi îi iese exact o fâsâială, un miros de iarbă care de fapt nu-i decât un ceai negru ars într-un moment de patetism infantil. Vera reuşeşte ceva ce nimeni nu cred că ar fi în stare să facă vreodată: să construiască un FRELSHIT*.

* Atenţie: îngurgitarea acestui concept produce stare de vomă şi diaree instant.

Chiar nu pot să înţeleg de ce a fost scoasă această carte. Chiar nu pot să înţeleg şi să accept faptul că Stere Gulea după 11 ani de pauză acceptă să-i fie asociat filmul cu o astfel de jalnică şi penibilă încercare de literatură cu tentă narcotică. Păcat, mare păcat, domnule Gulea, căci eu, unul, nu am să am niciodată dorinţa de a vedea filmul dvs. nici măcar când va fi difuzat la televizor. O oră jumătate din viaţă mi-a nenorocit deja cartea. Nefericită şi tristă asociere…

În final îi doresc Verei Ion o retragere în umbră, fără tam-tam, o reîntoarcere pe băncile şcolii primare unde probabil va face furori.

P.S. – poate că ar trebui să incerci heroină pentru a şti să scri despre aşa ceva… Burroughs şi Thompson şoptit-au.

Petitie impotriva xenofobiei!

http://www.PetitionOnline.com/dorubo/

Zona

Chiar nu știu cum să încep recenzia asta, deși știu că trebuie să o fac, să pun stiloul pe foaie și să-l las a patina pe hârtie scurgându-mi gândurile. Mi-e teamă că nu voi putea să explic… dar ce e de explicat? Zona nu se explică, Zona se trăiește, se simte, nu se aruncă în niște biete cuvinte. Vreau să vă vorbesc despre Zonă și o spun de parcă aș vrea să vă vorbesc despre viață, când eu nu știu nimic despre viață, sau despre Zonă…. Ea este vie, foarte vie, atât de vie încât are un trup, cu minte și sentimente și are un suflet și cred că i l-am găsit. Poate vi se pare prea personal, sau exagerat de dramatic, dar acesta este adevărul, iar altfel nu pot să vi-l relev. Mă gândesc c-ar trebui să fac o mică introducere în cartea fraților Strugatki și în filmul lui Tarkovski, să vă explic cum se leagă, dar cine naiba nu a auzit de Călăuza sau de Picnic la marginea drumului. Chiar și prin prisma recentei serii S.T.A.L.K.E.R.(jocuri pentru PC, două jocuri superbe venită de la ucrainieni ) și tot să fi rupt câte ceva despre ei. În fine, iată: Zona vine de la ruși, este vie și ciudată. Are trei forme, dar este una singură. Întâi a luat aspectul cuvântului, după care pe cea a imaginii, iar în finala s-a multiplicat în limbaj binar. Picnic la marginea drumului este un roman scris de frații Arkadi și Borist Strugatki, după care împreună cu regizorul Tarkovski au (re)scris unsprezece scenarii pentru o ecranizare. Ambele au făcut istorie. Apoi un studio de gaming din Ucraina, GSG game world, a făcut un joc care a încercat să capteze ideile romanului și atmosfera filmului. A reușit.

Poate veți vrea să vă povestesc măcar filmul, dacă nu și cartea. Trebuie să înțelegeți că la asemenea opere nu contează despre ce e vorba ca acțiune, ar putea să fie descris un picnic la o margine de drum al unor puștani. Dar vă fac un cadou, vă spun câte ceva despre Zonă, căci despre ea vreau să vorbesc. Nimeni nu știe cu adevărat ce e Zona, doar că sfidează rațiunea umană; fizic ea este o locație de 3200kmp îngrădită, păzită, unde se presupune c-ar fi aterizat un OZN. Pe acolo nu trece nimeni, doar stalkerii, călăuze care își riscă viața și libertatea pentru a aduce lucruri din acel perimetru, căci obiectele ce se găsesc în Zona nu sunt de factură umană, sunt sigilii regale numai bune pentru spart nuci. Tehnologie extraterestră care încalcă toate cunoștințele umane despre univers, cum ar fi cele două principii ale termodinamicii, se revarsă în lume oferind astfel autorilor șansa de a-și impune teoriile legate de orice. De ce țin morțiș să vorbesc despre o singură Zonă, când ele sunt aparent diferite? Zona romanului este un loc demonic, o cutie a pandorei, violentă și chinuitoare, în timp ce zona filmului este o câmpie edenică, unde omul trebuie doar să arate respect, pentru a fi în siguranță. Dar vă spun, zona este una și aceeași, văzută doar prin alți ochi. Și mai ales, vreau să vorbesc despre o singură zonă pentru că niciodată în istorie, nu cred ca un roman să fie, printr-un fatalism bizar, lipit inextricabil de a sa ecranizare. Să se completeze poate(vezi Portocala mecanică, vezi orice film de Kubrick) dar nu să fie o singură entitate. Nu numai că niciuna nu este completă fără cealaltă, dar doar Împreună reușesc să creeze adevărata Zonă, cu regulile și explicațiile din Picnic, cu caracterul metaforic, ezoteric prezent în Călăuză și poate cu teroarea nocturnă îmbibată cu un sentiment de admirație adâncă, în timp ce colinzi Cernobîlul.

Din păcate cartea este un SF. Din fericire este un SF. Spun din păcate deoarece criticii(și nu numai) se uită suspect la orice e băgat în acest gen, aruncând din start totul într-un hău lipsit de complexitate, structură gândită, stil, lipsite de vreo adâncime a poveștii, de simbolism sau de substrat. Din fericire, Picnicul le sparge dinții. Are dramă, are evoluție, are caracterizări destul de complexe ale unor personaje(e foarte scurtă și de aceea caracterizările se fac un pic cam prea direct; fiind oferite mai degrabă, decât să fie induse). Este de asemenea foarte eterogenă cu un prim capitol care l-ar face și pe Proust gelos, prezentând acțiunea perfect subiectiv prin ochii lui Red(un stalker și personajul principal), atât de frumos scris încât era să plâng împreună cu el…din primul capitol. După care urmează o prezentare sociologică obiectivă în mare parte, nerenunțând la interludii Stendhalliene în mințile personajelor, după care în câteva pagini prezintă toate teoriile legate de zonă, atât de concentrat încât ar părea că toate romanele celor Mari Trei din era de aur s-au îngrămădit în câteva cuvinte cu un umor specific Space Operas, atâtea teorii xenoficționale fiind aruncate acolo încât trebuie catalogate cu grijă pentru a nu pierde ceva din verdere, revenind în final la subiectivism dramă și confuzie. Revenind la Zonă. Cartea fraților ne arată că SFul poate fi și altfel decât un eseu lung și plictisitor despre colonizarea lui Marte sau o călătorie printr-un Altex obscen cu aromă de noir stătut(cyberpunk). Ne arată că și SFul poate folosi tehnici literare, caracteristici ale curentelor consacrate, poate fi adânc și poate fi o lectură care pune pe gânduri chiar și numai prin construcția ei. Dar, oh, cât aș fi vrut să o fi citit înainte de a vedea filmul.( Tocmai am terminat de citit deci s-ar putea să sufăr vreo epifanie mai târziu.)

Călăuza m-a lăsat într-o stare catatonică, fiind ferm convins că nu mai aveam nimic de trăit. Nu după ce l-am văzut, nici a doua zi. În timp, încetul cu încetul, privind pe geam îmi aminteam discuțiile dintre Scriitor și Stalker. În timp ce mă întorceam de la școală îl auzeam spunând cum am uitat să credem, îi auzeam vorbind despre artă, dar asta e umplutură, cel mult indicii, scurtături pentru a ne ajuta să găsim Zona. Revizitam fiecare cadru, trăiam cu emoție cuvintele Profesorului, ale Scriitorului și ale Stalkerului, nu ale personajelor, nu ale actorilor ci cuvintele oamenilor; eram copleșit de atâta emoție, de suflet, de simboluri, de artă, de frumusețe. Este un film ce trebuie văzut cu mintea limpede, vizionat cu foarte mare atenție pentru a fi trăit clar și în intimitate. Dacă despre roman aș mai putea spune multe, doar atât pot vorbi despre film: este tot ceea ce cred eu că ar trebuie să fie arta.

Trebuie să laud un pic și jocurile pentru că deschid un pic ochii asupra potențialului artistic din gaming. Palete de culori, arhitectură, sunete, totul a fost sublim ales pentru a stârni sentimente puternice, adânci, aducând oarecum cu cele din carte. Din nefericire sunt împânzite de buguri. Dar există Zona. Care este vie, bizară, violentă și periculoasă. Așa cum apare în roman, căci ea este și frumoasă, o frumusețe de pe altă lume. Iar aici suntem liberi să o explorăm.

Zona, ea este o metaforă, o alegorie, o comparație, toate la un loc. Zona este artă și am găsit infinite explicații pentru a i le lipi, ceea ce mă sperie e că s-ar putea ca toate să fie adevărate, dar multe dintre ele nu pot fi turnate pe hârtie și nici din piept nu pot izvorî în glas, în final Zona este ceva ce crește în noi la finalul filmului. Zona este Cernobîl, avertizând despre pericolele neînțelegerii tehnologiei. Zona este Dumnezeu și trebuie doar să crezi în ea. Zona este un mod de viață, Zona este un loc unde te poți întâlni cu tine însuți și așa cum spune Tarkovski să ” vorbești despre lucrurile care contează cu adevărat”. Zona nu te întreabă dacă ești bun sau rău, căci pentru ea nu contează așa ceva, zona te întreabă cine ești, iar în final zona sapă în tine, prin acele EUri cu care te îmbraci în fiecare zi și-l scoate la iveală pe cel adevărat, te lasă neputincios ca un prunc, privind ochii aurii ai unui zeu îndeplinitor de dorințe, aruncând doleanțe puerile, precum Fericire pentru toți.

Orice-ar fi ea cu adevărat, Zona este acum în mine.

PS: Am vrut să scriu o recenzie, dar în final am scris o confesiune.

Și să închei postul mai puțin dramatic: Picnic la marginea drumului este romanul a cărui lecturare durează mai puțin decât vizionarea ecranizării.