American Psycho – Recenzie de film

Nu cred că am mai văzut vreun film care să mă satisfacă atât de mult la nivel visceral, dar și intelectual, ca American Psycho. La început am crezut pur și simplu că este o copie/remake de Psycho și juca Christian Bale în rolul principal(iar asta era pe vremea când nu știam că nenea poate să joace) deci m-am ferit de el. Apoi am văzut The Machinsit, am fost șocat de rolul lui Bale, de cât de multe a făcut pentru a intra în pielea personajului și am vrut să văd cum a fost înainte să apară în Batman și în Equlibrium(tâmpenie de film pretențios). A meritat pentru că este un film aproape perfect.

Patrick Bateman este vicepreședintele unei firme de pe Wall Street. Este chipeș, lasciv de bogat, aparent inteligent și rafinat, iar toți oamenii cu care se înconjoară îi seamă. Seamănă între ei atât de mult încât se confundă între ei. Îi place să se drogeze și nu are nicio remușcare dacă își înșeală logodnica, fie cu alte femei din aceeași clasă socială(ele la rândul lor logodite) sau cu prostituate de la colțul străzii. Deasemenea este un criminal. Unul foarte prolific. Filmul este construit pe mai multe nivele, iar primul ar fi cel al filmelor slasher. Nu este unul, dar plătește omagiu unora dintre ele și, este până la urmă, vorba despre un nene care omoară oameni. Sunt câteva scene care amintesc de Psycho prin acea tensiune specifică lui Hitchcock, alta în care Bateman fugărește o fată pe hol cu o drujbă. De asemenea Patrick își canibalizează victimele. Când apar aceste momente, încep nervii să tremure, pentru că de multe ori suspansul se joacă cu ridicolul.

Dar este mult mai mult de atât. Filmul satirizează foarte puternic societatea americană a anilor 80, vanitatea și snobismul păturilor sociale superioare. Patrick este produsul suprem al acestei lumi, complet obsedat de sine(întreține relații sexuale privindu-și în oglindă reflexia bicepșilor încordați), lipsit de sentimente, iar singurul său scop în viața este să fie la fel ca ceilalți, să fie o matriță. Scenele când vorbește despre muzică sunt de un umor indescriptibil, Bale descriind cu un limbaj de lemn de ce artiștii săi preferați au atins adevărata calitatea doar când s-au debarasat de orice fel de integritate artistică. De abia atunci a început să poate empatiza cu ei, pentru că au devenit lipsiți de substanță, la fel ca toți ceilalți…la fel ca el. Mare parte dintre recenzii și critici se axează pe aspectul acesta care până la urmă nu înseamnă atât de mult pentru mine. E și de înțeles, americanii care au experimentat cultura anilor 80 pot simți mult mai intes satira. Eu mă voi opri aici cu ea pentru că sunt alte lucruri și mai interesante în film.

A treia dimensiune a filmului este una care îi conferă atemporalitate. Întreaga structură narativă este construită asemeni unei tragedii grecești în care morala a fost pervertită. Patrick este fiul președintelui companiei la care lucrează, este adonisiac în aspect și uliseic în gândire(mă rog, ceea ce se înțelege în societatea sa, ca fiind înțelepciune). Cu toate acestea, are un defect. Nu este întradevăr la fel ca ceilalți. Nu este cu adevărat gol. Este umplut de ură, invidie, violență și psihoze. Patrick Bateman este doar o mască a sănătății mentale, care pe parcursul filmului începe să alunece. El vrea să fie mai bun, iar dorința această îl face să recurgă la măsuri atavice. Își înfrânge oponenții omorându-i, își domină partenerii sexuali consumându-i, arată milă curmând vieți. Încetul cu încetul aceste lucruri îl corodează, crimele scapă de sub control, tensiunea acumulându-se, totul terminându-se într-o noapte de măcel când în sfârșit cedează. După ce a omorât polițiști și îngrijitori suferă catharsisul, își recunoaște vina și este pregătit să își primească pedeapsa. Doar că revelația finală nu a adus nimic după ea. Nici sentință, nici răsplată. Nu a avut niciun sens, niciun scop, chinul său continuă pentru că nu a existat niciodată.

Iar dimensiunea finală, care le leagă pe toate celelalte este ambiguitatea. Dar o ambiguitate foarte adâncă, abstractă, kafkiană chiar. Personajele sunt confundate între ele permanent, cele inofensive par incredibil de amenințătoare. Punctul culminant de care am vorbit mai devreme capătă dimensiuni suprarealiste atât din cauza a ceea ce se întâmplă, dar și din cauza unghiurilor și a filtrelor aplicate. Mare parte dintre elemente de satiră intră pentru mine tot în categoria asta. Mai ales scena când se compară cărțile de vizită. Toate cărțile sunt la fel, dar Patrick intră în șoc datorită unui tip de filigran pus pe una dintre ele. Iar finalul, oh finalul. Nu este un film care să mizeze totul pe acea întorsătură de situație și mi-ar fi plăcut la de mult și fără el, dar uneori sfârșitul poate disipa toată energia acumulată de-a lungul peliculei. Nu este și aici cazul. Totul rămâne acolo pentru că nici nu-i poți spune coadă de pește. Au existat crimele? Au fost doar o fantezie a minții bolnave și alimentate cu droguri a lui Bateman? Cine știe. Poate doar Bret Easton Ellis.

Monștri

Zmeul:

Dumnezeu m-a zămislit din acest pământ să fiu ceea ce sunt, la fel cum a plâns râul să curgă și să adape, sau cum a zidit muntele fie trainic și să poarte codri pe spinare. El m-a făcut să urăsc cerul și lumina sa, câmpia și creaturile ce mișună prin ea. Cel mai mult, însă, omul este acela ce-mi umple inima cu fiere. Mi-a cioplit din piatră dinții numai pentru a-l face pe om să-și zdrelească pumnii în ei. Mi-a aruncat pucioasă în suflare pentru a-l îneca cu ea. M-a învățat să-mi făruiesc buzdugane ce crapă pământul în două, pentru a le rupe de spinarea omului. Pentru că omul este slab și păcătos. Chiar și așa cu sufletul înnăbușit de ură, mi-a dat totuși lucruri pe care să le iubesc. Sângele meu și-al vrășmașului, împletindu-se în luptă. Oasele lui trosnind între măsele mele. Hora cărnii arse în miezul nopții și țipetele de pierzanie ale femeilor despletite. Pângărirea sângelui feciorelnic și domnesc în palatele mele. Privirea din ochii celui de mă răpune…Când paloșul îi lucește ridicat în aer, gata să mă doboare știu că i-am stârpit tot răul până a făcut sămânța bună rod. Pentru că ÎI fac voia El lasă vântul să mă poarte pe ale sale aripe, iar codrii pământului îmi sunt frați, cu toate lighioanele lor, pe care le răpun cu vitejie. Lumea văzută cât și cea nevăzută tremură la auzul pașilor mei care rup tărâna de pe stânca. Numai omul îndrăznește să își ridice cetățile în calea vijeliei mele. Nu o să caut mântuire pentru că nu am ce să regret. Omul a mușcat din fructul oprit, iar apoi a căpătat voința și cunoaștere, dar i s-au deschis porțile iadului. Pentru asta suferă și în viața pământească din cauza păcatul său. La mâna mea, dar mult mai mult la a sa. În schimb eu fac ceea cee sunt și sunt ce am fost lăsat să fac. Nu vreau să am de ales, iar ultima suflare mi-e fierbinte și vie.

Balaurul:

Cerul și pământul și apa și focul sunt ale mele, m-am născut din ele, le pătrund și le cutreier de când sângele sfințiilor s-a scurs de pe cruci pe pământ. De atunci domnesc peste vietățile cerului, ale pădurii și ale apelor, totul, cât cuprinzi cu ochii, fiind, prin vrerea Domnului și a Diavolului, al meu. Apoi a venit omul ridicat pe două picioare, cu focul său furat din raiuri, nemaifiindu-i temă de cel al gâtlejului meu. A smuls din pământ fier, aur și aramă, din care și-a făurit arme și podoabe cu care și pentru care să se ucidă. A rupt munții pentru a-și face case și ziduri care să-l ferească de cerul senin, de soare și de lună. A tăiat codrii și i-a aruncat în focurile fierăriilor sale. Dar nu s-a mărginit la a se ridica deasupra celorlalte animale. Le-a înrobit, le măcelărește fără respect de parcă ar fi ale lui. Apoi cu dinții înveliți în veninul urii a venit asupra mea, în lăcașul meu, mi-a străpuns pieptul cu sulițele sale, mi-a tăiat capele cu paloșurile lui, și mi-a ars aripele cu focul pângărit. Apoi m-a purtat pe scuturile reci, mi-a cărat limbile în saci pentru a le agăța pe ziduri ca trofee cu care și-a împodobit sălile de mese unde își îndească stomacul ca cel mai josnic vierme.

Muma-Pădurii:

Copii…mici, curați sau murdari, cu oase dulci și sânge proaspăt, carne fragedă dar umplută cu griji și cu cele vicere golite de respect, pierduți într-o lume fără viață. Îmi calcă codrul întunecat în picioare și îmi sperie lighioanele cu făclii în ochi. Născuți din oameni murdari cu oase tari și sânge îmbâcsit care nici nu mai vânează între copacii crescuți din mădularele mele ci au învățat animalele să stea în timp ce li se crapă capetele. Au fugit toți de mine, de amurgul veșnic al frunzelor, de respirația caldă a sălbăticiunilor, de buciumul vântului și de flautul izvorului. De zilele ce miros a noapte și de nopțile ce miros a lumea cealaltă, cu lumini fără de flacără și pași fără de urme.

Când au fugit prin umbre ca niște lași i-am urmărit și am râcâit cerul până la al său pământ, dar au scos focul din lemn și au ars cicatrici pe fața mea, după care au scăpat și au pornit să-și găsească norocul într-o lume înnecată de lumină, atât de goală și cu bolta prea sus deasupra capului.

Bărbatul văzându-se stăpânt peste câmpiile neprihănite, a uitat de mine și legile scrise încă de la căderea sa. Părul și-a tuns scurt, barba îl încurca, și-a ridicat toiag din cioate, iar pe muiere a luat-o de plete și a aruncat-o într-o casă din lut spre a-i crește copii. Copii…

Scaraoțchi:

Mi-a fost dată viață și nu numai atât. Aripe etere pe spate, ochi de stele și lumină în pumn. Dar de ce folosm îmi este când orânduiala nu este a mea în nicio măsură, nici a ta, ci doar a Lui, chiar dacă suntem cu toții ființe cu rațiune create din neant. Sânt oare doar o cărămidă din zidul lin dedicat fricii SALE? De tu ești perfect, iar eu sunt perfect cu ce are mai multă putere presupusul Creator decât așa-zisa Creație? Doar atât am îndrăznit să gândesc, nici să spun, iar apoi am fostu izgonit și aruncat acolo unde focul arde întunecat și dinții sunt scrâșniți, iar sunt păcatele turnate pentru a arde sufletul.

De când mă știu, mă scald în sânge și umori, cu plânsetele demente ale damnaților tulburându-mi măruntaiele pline de pucioasă aruncată acolo în ură de un dumnezeu al iubirii pure, numit astfel de el însuși pentru că s-a slobozit din propria neexistență temătoare pentru a-și scuipa apoi lumina peste propriile fecale, gândindu-se că astfel va da sens unei vieți pipernicite căreia nici el nu-i cunoaște scopul.

N-am amăgit omul să apuce fructul și să muște din el pentru a-l arunca în păcat ci pentru a-i arăta că nu există păcat. Chiar și așa, când ademeneam femeia îmi tremura remușcarea prin suflet pentru că știam ce durere avea să purceadă de acolo, iar când îi preamăream frumusețea, rotunjimile și virtutea limba s-a crestat din cauza mârșăviilor rostite. Oricum, omul nu a căzut și nu a fost alungat ci a fost născut într-o lume în care să crească.

M-a aruncat pe jos și mi-a cernut oasele în pedepse, apoi m-a făcut să mă târăsc pe țărână și să mănânc țărână, ca apoi să își facă un alt supus și un alt favorit cu care să-și încarce lumea, să i-o ofere cu toate grădinile parfumate în care să-și gonească rușinile și cu animalele care să moară pentru a-l îmbuiba, chiar să îl lase a mă călca în picioare și a-mi zdrobi capul, crezând că eu nu pot decât să-i înțep femeia în călcâi, uitând însă că mai am puterea să-mi fac mațele venin și să îi dobor lutul însufleți, să îl car după mine în Gheena cea întunecată, unde să mă urc pe carcasa lui veșnic putrezindăca să îi arăt stăpânului cât de lungi îmi sunt colții.