Arkham
Un lucru e clar, Grant Morrison este ori nebun, ori un geniu în ceea ce priveşte benzile desenate. Exemplu: de obicei, când se apucă vreunul să scrie o poveste cu Superman, prin tot felul de tertipuri îi reduce puterile, sau i le limitează sau îl pune în incapacitate de a le folosi, ceea ce este normal când ai de-a face cu un personaj care poate jongla cu planete, pe care asteroizii nici nu-l gâdilă, este omnipotent şi aproape omniprezent. Domnul Morrison în schimb, când a fost să scrie la All Star Superman l-a făcut şi mai puternic, apoi i-a mai dat câteva abilităţi în plus. Şi a mai făcut multe lucruri care în mâinile altui scriitor, cred eu, ar fi rezultat într-un eşec lamentabil. În schimb, la el a ieşit o poveste creată practic din momente clasice şi eterne, puţind de la o poşta a pulp vechi (doamne cât iubesc pulpul), dar care totuşi păstrează atitudinea autoreferenţială şi vorbeşte despre mitul ce a ajuns Superman.
Arkham Asylum este exact pe dos faţă de ceea ce este All Star Superman. Tot o operă de calitate, chiar superioară, cred că e singură bandă desenată pe care nu mi-ar fi ruşine să o citesc în clasă, dar în timp ce All Star Superman e foarte uşoară, jovială, fericită, light-hearted cum zice americanu’, Arkham Asylum este ceva ce se târăşte prin străfundurile psihicului ca un vierme slinos gata să muşte şi să mănânce şi să corodeze însăşi eşenţa fiinţei umane. Este întunecată, grotescă, morbidă, dar fără a fi violentă, cel puţin nu o cu o violenţă gratuită. Desigur, meritul nu este în totalitate al lui Morrsion, Dave McKean, artistul, purtând un rol foarte mare în desăvârşirea cărţii, eliminând toate elementele pe care Morrison le-ar fi inserat pentru a destinde atmosfera, cum ar fi un Robin în palton sau un Joker îmbrăcat în Madonna.
De 1 Aprilie deţinuţii din Arkham pun stăpânire pe azil şi se gândesc să dea o petrecere, iar pe lângă baloane şi mobilă, cererea lor finală pentru a elibera ostaticii este să le fie adus un vechi prieten: Batman. Dar Batmanul acesta, este ceea ce urăşte Morrison mai mult în benzile desenate contemporante. Este psihotic, întunecat, violent, complexat sexual, un copil numit Bruce Wayne care în armura trupului perfect şi dur a unui adult care nu a părsit faza genitală incipientă, găsind în orice interacţiune elemente sexuale, se apără de lumea exterioară, sperând să îşi păstreze puritatea. A luat Batmanul lui Miller şi i-a acentuat defectele până când uităm că acest cavaler întunecat ar trebui să fie un erou. Apoi i-a mai sucit psihicul un pic(Observaţi o rutină adăugând nişte elemente din The Killing Joke de Alan Moore. În azil jokerul se joacă de-a psihologul cu Batman, trezind amintiri dureroase şi evidenţiindu-i incapacitatea de-a accepta sexualitatea, făcându-l să reacţioneze violent compromiţându-se.
Am uitat să spun că în pararel se spune şi povstea lui Amadeus Arkham, fondatorul azilului, poveste care în mod bizar este similară cu cea a lui Bruce Wayne, până la partea cu îmbrăcatul într-un şoarece zburător, unde încep să difere modurile cum reacţionează la traume. În schimb ajunge să se îmbrace în rochia de nuntă a mamei sale, la un moment-dat. Deşi îi separă cam şaptezeci de ani, fără ştie, Arkham a devenit astfel primul antagonist al lui Batman, în primul rând ctitorind azilul în care se adună toate ororile zămislite de Gotham, gata să se înmulţească şi să crească, în al doilea rând văzându-l ca pe o forţă mistică, eternă, terfiantă, încercă să îl exorcizeze prin mijloace şamanice. Astfel, dacă furia lui Batman ajunge să călătorească prin timp şi să îi distrugă viaţa lui Amadeus şi amadeus aproape că îşi omoară duşmanul necunoscut, prin perpetuarea propriei sale nebunii.
Cavalerul Întunecat ajunge să înfrunte pe rând o serie de deţinuţi, iar fiecare reprezintă un element al psihicului său tulburat pe care îl cucereşte. Astfel Clayface este frica de propria sa sexualitate, implicit de relaţii interumane, Doctor Destiny, cred că este frica de necunoscut, Killer Croc, pe care îl răpune într-o luptă cu puternice influenţe biblie, este haosul pe care îl transformă în ordine, Maxie Zeus este o reafirmare a credinţei sale în niciun zeu, iar The Mad Hatter este cheia, este eliberarea totală. El îi dezvăluie că metaforic sau nu, azilul este un cap, iar toţi deţinuţii sunt visele create în el. Iar capul este al lui Batman.
La sfârşit Bruce Wayne, copilul dispare; nesiguranţa, furia, violenţa, complexele se disipă. Rămâne doar Batman, etern, puternic, gata să iubească şi să învingă, sigur pe sine. Atât de sigur, încât e în stare să lase deţinuţii să îi decidă soartă. Cartea se termină pe un ton, aş spune, vesel, un pic melancolic, cu Jokerul invitândul să mai treacă prin Arkham. Asta a fost călătoria unui om spre maturizare, a fost încercarea unui om, un om la fel ca noi să îşi înfrângă demonii interiori. Nu contează că poartă pelerină şi mască şi are batranguri la centură.Batman şi Amadeus puteam fi oricare dintre noi. Oricare dintre noi putem să ne înfrângem fantasmele psihicului sau să cedăm în faţa lor, astfel tema dualităţii find împlinită.
De asemeni este şi o poveste care vorbeşte despre istoria benzii desenate, iar dacă extrapolăm un pic, despre cea a artei înseşi, vorbeşte despre încercările ei de a ieşi dintr-o perioadă haotică, întunecată, disperată, deconstructivă, spre una mai calmă, reconstructivă, care acceptă trecutul cu tot ce are. Vorbeşte deci despre reîntoarcerea la idealurile perioadei de aur a benzii desenate, dar cu mijloacele vizuale şi literare ale prezentului, dar şi despre intrarea în postmodernismul literar, care înglobează toate curentele precedente, dând în final naştere unei opere noi.
Dar hai să ies un pic din rutina recenziilor mele şi să spun ce nu mi-a plăcut, pentru că normal, sunt lucruri care se întâmplă să nu ne placă la o operă literară, oricâ de bună ar fi. Morrison a încercat să bage atât de multe teme şi motive, atât de multe simboluri care nu îşi au rostul încât ajunsesem să mă îndoiesc de capacitatea sa literară. Avem astfel elemente din Jung, din mitologia creştină şi cea egipteană, din Alice în ţara minunilor, avem tema travestitului care habar n-am ce caută, avem elemente din istoria benzilor desenate, avem ideile lui Crowley cu a sa Biblie Satanic şi ale sale carţi de tarot, iar fiecărui personaj, în funcţie de context îi atribui câteva zeci simboluri, rezultând într-un haos total. Poate Neil Gaiman (apropo, Gaiman a pozat pentru Batman) ar fi reuşit să le închege pe toate într-o masă coerentă, deşi cred că ar fi pierdut din impactul psihologic. Bine, nu ne obligă nimeni să îl credem pe Morrison şi nici nu recomand, pentru că simbolurile şi aluziile funcţionează când sunt rarefiate, se repetă, dar metamorfozate, nu când ne sunt băgate pe gât de către autor. Deci, dacă vreţi să evitaţi această paradă pompoasă şi kitchiosă de pretenţiozitate literară, nu citiţi scenariul cu ale sale comentarii.
P.S: S-ar putea să vin cu un oaspete să discutăm despre arta din Arkham.
P.P.S: Jocul e awesome(ish).
