Ultimile citite

Terry Pratchett – O pălărie plină de cer

- Faust eric

- Imagini miṣcătoare

Vladimir Sorokin –    Inimile celor patru

-          Dimineaṭa lunetistului

-          Ziua Opricinicului

Peter Esterhazy  – Harmonia Caelestis*

-          O femeie

-          Verbele auxiliare ale inimii

-          Un strop de pornografie maghiară

* abia acum am reuṣit să o termin.

Top Ten personalizat

M-am decis să dau ṣi eu topul cărṭilor mele preferate. Să se ia în calcul că este un top făcut la o vârstă încă adolescentină.

N.B. William S. Burroughs, Friedrich Nietzsche ṣi F.M. Dostoievski sunt sfânta treime până acum pentru mine. Nu las în top ten decât o carte a domnului Dostoievski pentru că la ceilalṭi doi sunt excesiv de subiectiv.

10. Cum vrea Dumnezeu – Niccolo Ammaniti

9. Sectanṭii – Iuri Mamleev

8. Zâtul – Tatian Tolstaia

7. Shining – Stephen King

6. Terry Pratchet ( nu mă pot decide)

5. Copiii din miez de noapte – Salman Rushdie

4. Jeg – Irvine Welsh

3. Lanark. O viaṭă în patru cărṭi – Alasdair Gray

2. Romanul cocainei – M. Agheev

1. Idiotul – F.M. Dostoievski

P.S. Promit ca această listă să sufere schimbări de imagine.

Seria Irvine Welsh

A trecut destul de mult timp de când nu am mai recenzat (Weekend cu mama prefer să nu-l trec la romane, cărţi şi alte chestii ce au pretenţia de literatură). Aşa că revin cu forţe proaspete şi încerc să vă trezesc interesul pentru scoţianul puţin nebun şi punkist devenit scriitor.

Nu am să vă dau detalii despre el deoarece le găsiţi aici:

http://www.irvinewelsh.net/biography.aspx

Am să vă povestesc, în schimb, despre cele trei romane traduse în limba română la editura Polirom.

Trainspotting

Ei da, Trainspotting. Mai întâi a fost cartea, în cazul în care mânâncă pe careva limba să întrebe, iar filmul a crescut popularitatea scriitorului, astfel încât aproape a devenit o emblemă pentru tinerii din perioada anilor 90.

Nu ştiu câtă lume nu este familiarizată cu personajele din Trainspotting, pentru că, atât cartea cât şi filmul au devenit un cult în rândul tinerilor, însă, am să le trec numele încă o dată, pentru cei ce au ratat nebunia din viaţa lui Sick Boy, Begbie, Renton, Spud, Tommy, Diane, Swanney.

Şapte puşti umflaţi de droguri, plutind în alcool şi sex addictive îşi trăiesc vieţile cât se poate de normal, într-un oraş cât se poate de normal, într-o lume cât se poate de futută de cap. Ce poate fi de capul lor? Păi, ăăă, ar putea fi fuga zilnică după marfă, sau cum înţeleg ei prietenia, sau cum se pot distra într-un oraş ce le provoacă silă, sau cum să îţi revii după ce îţi moare un sugar în timp ce tu îţi bagi o doză, sau cum să fii ok în faţa părinţilor prieteni tale după ce te-ai căcat la ei în pat şi i-ai împroşcat cu excrementele de pe cearcaf la micul dejun. He, he!

Trainspotting e genial, e o carte ce nu trebuie să o ratezi pentru că:

1. te face să râzi până nu mai poţi;
2. te face să înţelegi că faza cu drogurile poate deveni foarte nasoală la un moment dat, însă fără clişeele de căcat specifice societăţii înapoiate în care trăim;
3. ca să vezi de ce se fac filme după cărţi şi de ce cartea e mai bună;
4. scriitorul e un fost punkist care se pişa pe el de beat ce era, lua şi dădea bocanci în bot, a băgat tot ce era de găsit, a avut formaţie, a făcut crowd-surfing, etc. Deci trebuie să citeşti doar din curiozitatea de a afla dacă tipul ăsta mai e în stare să lege două cuvinte şi dacă nu scrie doar pentru că e pe vreun trip.
5. ia şi citeşte frate cartea că poate mai scoate Poliromul şi alte titluri de el în română!!!

Nu asculta nici de mama, nici de tata, nici de preot, nici de profesori, nici de oricine îţi interzice cartea asta! Am auzit tot felul de aberaţii cum că e întunecată, apocaliptică, degradantă moral şi alte tâmpenii. Cartea nu e altceva decăt o ficţiune foarte bine construită în coperţile unei realităţi jegoase, cretine, porcoasă, comercială şi totuşi dată-n pizda mă-sii de PUDICǍ!!!

Traducerea exemplară, superbă, o spun deoarece am citit romanul şi în original. Sincer, nu mă gândeam că poate reuşi cineva să traducă chiar aşa ok limbajul scoţianului.

Porno

Dragă cititor de blogul meu,

Mi te destăinui ţie deoarece ştiu că pot să am încredere în tine şi că nu mă vei judeca sau urî dacă îţi spun că Porno lui Welsh mi se pare o mare porcărie. E varză cartea. E atât de forţată şi vădit comercială încât îmi provoacă silă. Nici nu aş vrea să îţi spun despre ce este vorba dar poate că ţie o să-ţi pară faină aşa că îţi dau cu spoiler: vechea gaşcă din Trainspotting vrea să se îmbogăţească făcând filme porno. Ce se întâmplă mai încolo rămâne să afli tu, dacă mai ai nervi sau eşti un fan împătimit Welsh ca şi mine. E cam scumpă cartea dar dacă te-ai ataşat anormal de mult de personajele din Trainspotting atunci cred că ar fi ok să o citeşti. Mie mi-a luat două zile răcit fiind, în mod normal cred că îţi ia cam o săptămână. Dar ce nu face lumea pentru Begbie… şi mai ales dacă (SPOILER ALERT!!!) cartea se termină ca şi cum ar urma o continuare…

JEG

0000000000sunt un vierme intestinal0000000

000000000000nu cred că este nimic amuzant în chestia asta00000

000000000dar poate fi în momentul în care devii subiect de carte0000

0000000000000 şi/sau când eşti considerat suficient de interesant0000000000

000000astfel ajungi să fi comparat cu conştiinţa sau cu o conştiinţa0000000

000000000000a unui om, de preferat00000000000000

Jeg este cel mai bun roman al lui Irvine Welsh citit de mine până acum. Sper să nu îmi sară în cap iubitorii lui Trainspotting dar personajul Bruce Robertson îmi aduce aṣa de mult aminte de personajele complexe, chinuite, sociopate ṣi psihopate ale lui Dostoievski, încât nu am cum să nu îl iubesc. Ok, este afemeiat, brutal, corupt, fără pic de morală, drogat, homofob, rasist, porn lover and shit, dar care dintre noi nu este altfel (se acceptă jumătăṭile de măsură)? Bruce, dincolo de jegul ce-l înconjoară, este speriat, singur, neconsolat, trist. Ce este interesant ṣi cât se poate de incitant este latura psihologică a lui Bruce Robertson: Bruce nu este o singură persoană, ci patru. Nu am să vă divulg decât alte două părṭi ale psihicului poliṭistului (nu v-am spus că e poliṭist încă, nu?): doi viermi intestinali ce se joacă de-a conṣtiinṭa. Eeeeee! v-am făcut curioṣi ha? Chestia cea mai tare e că nu poṭi să-ṭi dai seama dacă viermii lui intestinali gândesc, vorbesc ei de unii singuri (adică ce fac oamenii după ce trec de faza gânguritului, ṣtii?) sau e chiar Bruce care-ṣi face pobleme de conṣtiinṭă, căutând o salvare, o mântuire, o cale de a se curăṭa de jegul adunat de-a lungul timpului. Bruce nu este pierdut într-u totul, Bruce este animalic, este decadent dar caută lumina, se caută pe sine, îl caută pe Bruce cel dinainte, Bruce cel ce nu a fost părăsit de nevastă, Bruce ce nu era dependent de droguri, Bruce cel ce nu era paranoic. Viermii intestinali sunt vocea conṣtiinṭei, conṣtiinṭă înecată, ascunsă în heroină, cocaină, mâncare proastă, alcool, curve ieftine ṣi pornografie. Pentru Bruce, conṣtiinṭa sa este un parazit pentru că nu-l lasă să fie ceea ce este el acum, nu poate fi Bruce cel crud, nu ṣi-ar putea duce la bun sfârṣit planurile mârṣave născute din paranoia dacă conṣtiinṭa sa ar prelua controlul. Morala este o tenie! Amintirile sunt o tenie! Un Bruce este un parazit pentru celălalt Bruce!

Romanul nu este uṣor de digerat (dacă tot vorbim de viermi intestinali), însă dacă ai curaj să te apuci de el, crede-mă că merită fiecare minuṭel petrecut în preajma lui. Monologurile viermelui sunt cireaṣa de pe tort ṣi nu pot să nu mă minunez în faṭa găselniṭei lui Welsh ṣi să nu scap un “genial” printe dinṭi. Toată povestea e plină de jeg, filth, căcat, sloboz, vomă, muci, alcool, drog ṣi alte dichisuri de genu’, limbajul este în dulcele stil clasic al punkerului scriitor (traducerea este sublimă!), s-ar putea să-ṭi vomiṭi dejunul sau ṭigara de dimineaṭa sau de după la unele faze, dar călătoria asta face toṭi banii prietene! Dacă nu ṭi-a plăcut, poṭi să te duci la librărie ṣi să-ṭi cer banii înapoi sau mai bine fă-o cadou soacrei.

000000oare sunt si in tine?000000000

00000000000lectură plăcută0000000000000

Alasdair Gray – Lanark. O viaţă în patru cărţi

Recunosc că am aşteptat cu sufletul la gură apariţia acestei cărţi. Deşi singurul lucru care-l ştiam despre autor şi carte era că i-au trebuit treizeci de ani să o scrie, am aşteptat-o înfrigurat şi cu nerăbdare. Pot să vă spun că am devorat Lanark în căteva zile şi am declarat-o a treia carte în top ten-ul personal (după Idiotul lui Dostoievski şi Romanul cocainei lui Agheev). Nu îndrăznesc prea mult când spun că Lanark, mai târziu Thaw, poate fi oricine dintre noi, oricare dintre cititorii romanului. M-am recunoscut în Lanark, m-am regăsit în drumeţiile şi lumea fantastică în care-şi caută sinele, am retrăit dramele personale alături de monologurile şi aventurile lui. Alasdair Gray recunoaşte în interviul din sfârşitul volumului că romanul este în foarte mare parte autobiografic, însă, faptul că acţiunea se învârte într-o lume fantastică, viaţa lui Gray devine universală, devine o epopee marcantă într-o lume posibilă, dureros de relevantă pentru lumea în care trăim. Lanark este o carte tristă însă plină de umor, situaţiile sunt dramatice însă hazul salvează de la căderea în deprimare. Personajul principal este un deprimat incorigibil, un deprimat care nu renunţă totuşi la speranţă. De la Thaw ai multe de învăţat însă este partea cea mai dureroasă din toată cartea. Deşi iubirea nu este găsită de nici un personaj, singurătatea ce-l apasă pe Thaw, o singurătate aproape universală, face paginile dedicate lui să te apese şi să te inunde sentimentul de solitudine ca lipsă dintr-un întreg, dintr-un plan în care tu nu ai fost vreodată inclus. Povestea lui Thaw este construită din mai multe parabole la fel cum şi viaţa lui Lanark este o parabolă, însă Thaw este el însuşi o parabolă în sensul kafkian al cuvântului. Thaw-parabola trăieşte o viaţă-parabolă. Acţiuni, întâmplări, personaje, tot ce ţine de el dă senzaţia că conţine ceva ascuns. Lanark însuşi pare a fi ascuns însă cunoscut, un soi de mister ce ţi-a fost dezvăluit o dată îl înconjoară şi îi dă savoare. Numele ce şi-l ia la început de pe o foaie găsită în tren, deoarece nu ştia cine este, unde este şi ce caută, îl face să pară comun şi extraordinar în acelaşi timp. Faptul că nu reuşeşte să se integreze în societatea în care nimeni nu lucrează şi oamenii dispar inexplicabil la un moment dat, provoacă trimiterea sa la Institut, institut care foloseşte oamenii drept combustibil sau hrană. Boala lui Lanark, boală de care suferă toţi oamenii de fapt, este o transformare a corpului în diferite animale. Ce se întâmplă cu Lanark este ceva obişnuit, boala lui nefiind altceva decât un efect somatic la starea sa psihică. Deşi este bine primit şi îşi face prieteni, Lanark nu se regăseşte, nu se simte împlinit, iar boala îl „salvează” de la a deveni unul dintre cei ce-l înconjoară. Institul îi oferă şansa dragostei, însă, după cum singur o să afle, nu există, însă tânjeşte după ea. La Institut îl ”cunoaşte” pe Duncan Thaw, personaj ce trăieşte într-un Glasgow lipsit de imaginaţie, plafonat şi marcat de război şi revoluţia industrială. Am trasat în linii mari firul poveştii însă vă promit că nu o să vă plictisiţi şi că tot o să fiţi luaţi prin suprindere şi că nu o să puteţi lăsa cartea din mănâ. Traducerea este superbă, Gray este un scriitor ce are grijă de cititorul său pentru că mai întăi a avut grijă de el, deci, nu aveţi cum să nu vă îndrăgostiţi de romanul lui. Ascuns, misterios, ingenios, problematic, universal, reuşeşte să strângă ce-i mai bun din Kafka, storcându-l într-un singur personaj, amuzant dar tragic, Lanark are toate atributele unui roman ce merită să rămână în istorie şi la tine în bibliotecă.