Eu si Dali, poveste suprarealista – Stan Lauryssens

Eu şi Dali, Poveste suprarealistă – Stan Lauryssens

Fiind la curent cu toate scandalurile din lumea literară, m-am bucurat cînd am auzit că Polirom o să scoată cartea lui Lauryssens deoarece eram tare curios să văd ce putea fi aşa de monstruos scris în ea despre Dali şi ce a făcut autorul de a fost închis şi urmărit de Interpol, precum şi de ce i-a trezit interesul unor producători de la Hollywood şi ce l-a făcut pe Al Pacino să vrea să joace în ecranizarea romanului. Deci, am luat o pauză de Lanark şi am citit Eu şi Dali, Poveste suprarealistă. În şase ore…

Ţin să subliniez faptul că Lauryssens e un biet scriitoraş ( cel puţin din acest roman aşa transpare ) ce a făcut bani şi carieră vînzînd falsuri de Dali. Înainte să facă asta, era un tip care găurea caşcaval. Mai apoi un gazetar ce scria pentru un tabloid interviuri imaginare cu diferite vedete. Totul se producea doar în mintea lui şi făcea acest lucru pentru a-şi duce traiul de pe o zi pe alta. Nimic extraordinar pînă ce a fost racolat de o firmă ce se ocupa cu vînzarea de tablouri, Dali în special, datorită faptului că Dali era o comoară, o mină nesecată de bani. De aici începe întreaga poveste.

Şmecheraş de cartier, Stan vinde Dali-uri ca pîinea caldă strîngînd averi de pe urma fraierilor care pun botul la vrăjeala lui, vrăjeală uneori ieftină, alteori bine ticluită. Personajul este plin de sine, lucru care se poate vedea din declaraţiile ulterioare date presei în urma proceselor intentate asupra sa. Dar acest lucru nu miră pe nimeni avînd în vedere dezinvoltura cu care acuză părintele suprarealismului de fals şi vînzare de fals.

Întreaga carte aduce a Dan Brown. O conspiraţie la un nivel înalt, bine camuflată, interesantă şi scandaloasă, pentru a o înţelege nu trebuie să ai un IQ foarte ridicat şi nici nu trebuie să ai habar de Dali sau de viaţa sa. Spumos scrisă, evoluţia lui Dali este foarte abil manipulată astfel încît autorul să fie the good guy în sfîrşit, el fiind de fapt o victimă a sistemului, nicidecum o parte a sa.

Concluzia e una scurtă şi nu are de ce să aibe nevoie de mai premize: o carte scandaloasă menită să scoată bani, ceea ce a şi făcut. Un roman prost, o scriitură bună pentru cineva îndrăgostit de Dan Brown sau alţii de genul, de reviste de scandal şi povestioare spuse la un pahar de bere. Dacă vrei să o citeşti, mai bine o iei de la un prieten şi dacă chiar îţi place, abia atunci să o cumperi şi doar dacă eşti un fan Dali.

Pranzul dezgolit – William S. Burroughs

Prînzul dezgolit – William S. Burroughs

Ai luat vreodată o ţigară şi ţi-ai stins-o de mînă? Ţi-a alergat vreodată prin vene adrenalina ceea care explodează exact atunci cînd eşti cît pe ce să dai un pumn într-o bătaie? Îţi mai aduci aminte clipele cînd mult aşteptata partidă de sex cu ea era la cîteva minute depărtare de a se întîmpla? Ai trăit vreodată frica de necunoscutul ce se ascunde după ce ai tras pe nas o linie groasă de cocaină? Dacă da atunci Prînzul dezgolit este tot ce trebuie să le retrăieşti. Dacă nu, ţine-te bine. Nu este o experienţă chiar plăcută.

Sunt destui autori ce au avut cărţi interzise pentru a fi prezentate publicului larg. Nu am să dau exemple deoarece sunt ştiuţi de cei iniţiaţi. Ceilalţi nu mă interesează, cel puţin în această recenzie. Lui Burroughs i-a fost intenta un proces din cauza acestei cărţi. Puteţi afla mai multe din fragmentele extrase din procesul de la Boston avînd ca subiect cartea mai jos prezentată. Gingsberg si Norman Mailer au fost martori la acel proces. De ce? Pentru că Prînzul dezgolit este masa la care demonii se întîlnesc pentru a sufoca omenirea. Poftă bună!

Dicţionar al stupefiantelor? Posibil. Enciclopedie a tripu-rilor? Probabil. Un DEX al decadenţei? Înspăimîntător. Un breviar al alienării? Verosimil. Un talmeş-balmeş scriitoricesc? Dacă asta îţi convine să crezi pentru a te păstra întreg la minte, da.

Oooh, da! Cartea asta arde! Arde din temelii totul, totul aşa cum vrei să-l crezi, aşa cum ţi-ar place să-l crezi, aşa cum ai fost învăţat să-l vezi. Îţi arde pielea degetelor, îţi arde retina, sinapsele, buzele şi sfîrcurile, îţi întăreşte penisul, îţi umezeşte vaginul, îţi netezeşte drumul către infern şi te aduce pe culmile haosului în care trăieşti. Doctorul Benway e dirijorul absolut a tot ceea ce există şi lumea există deoarece baghetele magice sunt pline de substanţe halucinogene şi psihotrope, pline de feromoni şi alcool, pline de imagini şi informaţii, pline de cifre exacte care te conduc către ceea ce eşti aşa cum ar trebui să fii. Crezi în dragoste? Crede, dar nu încerca să o pătrunzi căci s-ar putea să dai de viermi şi scîrnă, puroi şi deziluzie. Acceptă ce ţi se dă. Ai dreptul la a accepta, nu şi înţelege. Multumeşte-te cu puţin şi ai totul. Asta e această carte. Drumul către tine însuţi aşa cum nici prin ruptul capului nu ţi-ar trece că ar putea fi.

Nu e o recenzie în adevăratul sens al cuvîntului şi nici un am vrut să o fac astfel. Nu îmi permit să recenzez ca la carte Prînzul dezgolit deoarece sunt gol şi automat, sunt mecanic şi explodez în rămăşiţe de bulgări de zăpadă. Nu sunt întreg pentru a putea reda un întreg, dar pot să îţi spun stimabile cititor că această carte e grea, o să-ţi rămînă atîrnată de gît sau de boaşe tot restul vieţii. Şi dacă nu mă crezi am să-ţi arăt urmele lăsate de ea pe piele atunci cînd ai să mă vizitezi la spitalul de nebuni din apropierea oraşului tău, căci am devenit unul dintre pacienţii lui Dr. Benway şi sclavul imaginaţiei lui Burroughs care şi-a sacrificat nevasta pentru a mă primi de-a dreapta lui.

Iartă-mă stimabile cititor, prieten drag, dar nu mai pot cerne cuvinte… Mi s-a luat acest drept acu’ cîteva sute de pagini.

Iartă-mă…

Dragă Demiurgule…

Personaje:

- Boris Trutenov – Pensionar, fost funcţionar de stat, îmbrăcat în haine reprezentative pentru secolul trecut.

- Punkerul – un punker, căşti în urechi, glugă pe cap, totuşi cu o siluetă neregulată la picioare.

- Emilian Nevedenov – A orbit când era copil, încercând să vadă petele solare. Îmbrăcat în haine negre de stofă, îmbătrânit prematur.

- Îngerul – un înger, îmbrăcat în haine albe.

Pe o bancă dintr-un parc, la lumina unui felinar, Boris citeşte ziarul. Fără să-l observe sau să fie observat Punkerul stă lipit de un stâlp şi dă din cap.

Boris Trutenovâ : (răsfoind ziarul) Lumea se duce de râpă…peste tot vezi războaie, victime, boli şi restul tacâmului. Când încă munceam, parcă lucrurile erau altfel. Mă sculam dimineaţa din patul meu, mă duceam la muncă, munceam conştiincios, ajungeam acasă, vorbeam puţin cu vecinii, îmi îngrijeam florile de pe balcon, îmi revizuaiam nişte dosare şi mă duceam la culcare pentru a fi odihnit ziua următoare. De când am ieşit la pensie totul s-a schimbat…am ajuns să citesc în ziare despre lume…înainte de pensionare nu veneam la miezul nopţii, aici în parc să-mi citesc ziarul.
(Pauză scurtă, timp în care mai citeşte puţin ziarul)

Boris: (ţipând) Lumea se duce de râpă!De râpă mă auziţi?

În timpul acesta pe scenă intră Emilian Nevedenov, lovind toate obiectele de decor.

Emilian: Te aud, te aud domne’. Zău…nu-i nevoie să ţipi aşa de tare ziua-n-amiaza mare. Sunt orb, nu surd.

Boris: E unu diminieaţa, domnule…Ce căutaţi aici la ora asta?

Emilian: (uimit) Dimineaţa? Adică noaptea? Nu…nu se poate domne’… De şaisprezece ani, în fiecare dupa-amiază, îmi fac prin parc plimbarea de după masă…pentru a-mi face digestia şi…şi. Nu se poate.

Boris: (neatins)Îmi pare rău…Hei nu-i mare brânză…să ştii, pentru tine oricum nu prea contează, nu? Oricum tu vezi numai negru.

Emilian: Nu văd nimic. E greu de descris. Când eram mic, am orbit când încercam să văd petele solare care apăreau o dată la şaizeci şi şase de ani şi am orbit…atunci vedeam numai negru…sau alb…nu mai înţeleg ce înseamnă a vedea. Apoi un medic a încercat un tratement revoluţionar pe mine şi ma scăpat de tot…de principalul meu simţ.

Boris: Îl chema Vistus Viciosus?

Emiliam: (deziluzionat) De şaisprezece ani… de şaisprezece ani… Pe cine?

Boris: Pe doctor!

Emilian: Vistus? Da…de unde ştii?

Boris: Scrie în ziar: „Încercarea de a-l vindeca pe micuţul Emilian doctorului Vistus Viciosus, a eşuat. Băieţelui a orbit privind timp îndelungat spre soare. Radiaţiile solare au ars celulele senzitive de pe retina copilului, astfel încât nici tratamentul miraculos al doctorului nu a dat roade”.

Emilian: Întradevăr, o poveste trstă. Se întâplă mereu. Auzi…tu de când vii noaptea aici, în parc? Ne-am mai întâlnit şi am trecut pe lângă tine? Sau erai prea absorbit în lecturarea ziarului pentru a ma observa?

Boris: Nu, defapt eu de azi am început să vin. Nu ştiu de ce am venit… De parcă o forţă necunoscută ce sălăşluieşte în interiorul meu mă trăgea încetul cu încetul spre locul acesta.

Emiliam: Unii ar numi asta soartă.

Emiliam continuă să meargă spre cealaltă parte a scenei, voind să plece.

Boris: Stai…unde pleci? Vreau să te întreb ceva. Ce crezi despre lume?

Emilian: (plictisit) Lumea e plăcută…şaisprezece ani…în minciună…

Boris: (enervat) Nu…nu este. Ascultă aici: (citind din ziar):” Zece mii de soldaţi americani au fost găsiţi morţi într-un buncăr iranian. Toţi cei 150 de marines erau în vacanţă cu soţiile lor, din cauza cărora purtau uniformele şi îşi arătau bărbăţia împuşcând trecători într-un mod complet aleatoriu”. (luându-şi ochii din ziar). Adică, în ce fel de lume nu te poti duce în vacanţă în hainele de servici şi să îţi oferi serviciile necunoscuţilor?.

Emilian: Întradevăr, întradevăr.

Punkerul: (ţipând) The drones will slave away, they’re working overtime, They serve a faceless queen, they never question why. Disciples of a god, they neither live nor breathe.

Emilian şi Boris: (tresărind) Vai de mine!

Atât Boris cât şi Emilian îţi trag răsuflarea. Punkerul continuă să dea din cap.

Boris: Ce te-a apucat omule? Băi, n-auzi?

Emilian: Cine era?

Boris: O animală de puştan!(se apucă din nou de citit).

Emilian: Întradevăr…tineretul de acuma…Of…am obosit de atâta stat în picioare. Poţi să mă ajuţi să mă aşez pe bancă?

Boris: Poftim? Desigur!(se ridică)…Oasele mele!

Boris se ridică, se ţine de spate şi încearcă să îl aşeze pe Emilian pe bancă. După câteva tentative reuşeşte. Când să se aşeze cade îngerul peste el.

Boris: Domne fereşte! Tu de unde ai mai apărut?

Îngerul: (pios) Din ceruri

Emilian: (debusolat) Ce? Ce s-a întâplat?.

Îngerul: Am fost izgonit din ceruri, dar m-a prins domnul Boris Trutenov. Probabil…spera să îşi facă rost de alt stăpân(se uită puţin la Emilian, îi trece mâna prin faţa ochilor dă din umeri şi continuă)… îmi pare rău. Nu pot să îţi ofer aşa ceva. Pot doar răspunsuri, cauţi şi din acestea. Le doreşti atât de mult încât m-ai chemat.

Boris stă şi încă îl ţine pe Înger de mâneci. După câteva momente de aşteptare îşi vine în fire, îi dă drumul Îngerului şi se aşează din nou pe bancă, luând ziarul în mâini.

Îngerul: Ei bine? Nu mă întrebi?

Boris: Ce să te întreb? Ce crezi despre viaţă?

Îngerul: Truten ai fost, truten ai rămas, tot ca o insectă gândeşti. Viaţa…nu mai căuta viaţa în paginile acelea de calitatea proastă. Vrei să îţi explic procedeele biochimice din organismul tău, din celulele tale, fenomenele fizice dintre fiecare particulă subatomică ce este cuprină într-o moleculă a trupului tău?

Boris: Nu cred că aş înţelege…(pune ziarul la o parte şi priveşte în jos)

Îngerul: Atunci poate vrei să ştii influenţa spiritului asupra materiei. Infinităţi de subiectitudini şi gânduri ce se zvârcolesc prin mintea ta ca într-un vortex de durere neîncepută?

Boris: Nici asta nu înţeleg!

Îngerul: Poate vrei să ştii sensul vieţii?

Boris: (ţipând) Da!

Îngerul: De la pre-existenţă spre viaţă, moarte şi din nou altă formă de viaţă. Ştiu ce vrei să ştii: ce ar trebui să faci, să crezi, să ştii să înveţi. Asta nu îţi pot spune, Când ai muşcat din fructul oprit ai ales matricea de posibilităţi infinite ce te înconjoară.

Punkerul: Te privim cu-n zambet trist, Cand spui: “Dumnezeu e al meu..! “L-am castigat cand m-am rugat

Boris: M-am săturat…Emilian, vrei să îl întrebi şi tu ceva?

Îngerul: Nu te obosi, nu ma poate, vedea.

Emilian: Pe cine? Omule ai înebunit vorbeşti singur!

Boris: Ştiu că nu îl poţi vedea, dar de auzit nu-l auzi?

Îngerul: Nu…
Emilian: Nu domne`

Îngerul: Un om poate vedea un înger doar dacă îl prinde, adică dacă îi doreşte prezenţa mai mult decât viaţa însăşi, ori dacă are prea multe întrebări de pus…tu le ai pe amândouă, el pe niciuna. A trăit toata viaţa în noapte şi aşa o va face de acum încolo.

Boris se apucă din nou de citit ziarul. Punkerul încetează din head-banging.

Punkerul: Frate, pot să te întreb ceva?

Îngerul: (iritat) Spune, dar fi succint!

Punkerul: Tu chiar exişti? Orbul nu crede în tine, deci nu te vede, boşorogul, crede orice…

Boris: Uite ce scrie aici: „ O ipoteză discutată în cercurile academice de ceva vreme, a prins substanţă odată cu descoperirea unui fragmen de meteorit ce conţine o monstră de material genetic conţinând genomul uman. Atât religiile cât şi oamenii de ştiinţă au găsit un punct comun în creaţionismul extraterestrul. Suntem pur şi simplu clonele unei rase extraterestre…scopul nostru este de a creşte…”

Îngerul: Interesantă teorie…

Punkerul: Dar are un mare defect! Pe ei cine i-a creat?

Punkerul îşi dă jos gluga, iar umbra sa prinde forme draconice.

Despre suferinţă

Primul strop este cel mai dureros, şi e singurul pe care îl ţii minte, e singurul care contează când şiroiul de lacrimi se revarsă. În prima picătură se adună toată durerea, toată furia, deznădejdea şi neliniştea de care este capabilă sufletul tău spulberat. Simţi cum se scurg, vâscos, cald, fierbinte chiar, un alt fel de lacrimi, de pe mâinile tale, în timp ce retrăieşti moment cu moment fiecare suflare dinaintea primului scâncet. Totul se învârte în jurului acelui prim moment, moment când te naşti din nou, într-o altă lume. Revezi furia ce ardea în ochii tăi şi te baţi cu pumnii în cap negând totul. Nu mai plânge! Nu te mai lovi, nu poţi răscumpăra suferinţa produsă. NU, nu, nu şi iarăşi nu! Sau în acelaşi timp DA! Îţi priveşti mâinile roşii şi speri ca ploaia să le cureţe. Îţi rupi pielea de pe carne, iari viaţa ta proaspătă se amestecă cu cea pe care ai luat-o. Face parte din esenţa ta acum, nu-i aşa? Ştii asta, concepi asta, întelegi asta. Fiecare fibră nervoasă din corpul tău ţipă de dorinţă. Dorinţa de mai mult, mult mai mult. Vezi ce ai devenit, nu? Într-un fel îţi place, te încântă gândurile şi senzaţiile ce se zvârcolesc prin craniul tău, nestăvilite, insaţiabile, nestăpânite şi stăpânitoare. Hai, zâmbeşte! Hai, râzi! Hai, înţelege cât de simplă şi nefolositoare este o viaţa, doua, zece… TOATE!

Aşa, vezi că poţi. Te ridici încet din balta maronie în care ai prins viaţa a doua oară. Nu privi la trupul inert căci el nu mai exista, nu a existat niciodată. Aşa, bravo! Lacrimile au prins piatră, nu mai curg. Mai ţii minte filmul acela? Nu, eu nu mai ştiu exact, după o carte de Dick…era o replică care se potrivea de minune…”Şi toate aceste momente se vor pierde în timp precum lacrimile în ploaie”… poetic pentru un narcoman. Nu vrei să încerci să gândeşti şi tu? M-am săturat să îţi ţin locul. Vrei să te mai bucuri puţin de libertate, de dorinţă, de putere şi slăbiciune, de furie şi frumuseţea ei? Ştii că nu îţi voi lua locul forţat niciodată…Ce frumos arzi…Prefer să stau aici departe, să te contemplu, să te iubesc din nefiinţa spiritului nostru.

Eşti curat acum, nu îţi mai pasă acum. Şi-a pierdut din farmec acum! Dar continui…continui să loveşti, să distrugi, să zdrobeşti sub tălpile tale orice fărâmă de speranţă ce nu îţi aparţine. Degeaba…nu se mai lipeşte de tine, viaţa este la fel precum aerul, acum o inhalezi puţin câte puţin, nu te mai speli în ea ca înainte, doar că ţi se umplu plămânii de moarte. Totuşi perseverezi. Poate… poate… poate vei răni din nou pe cineva la care ţii, îl vei răni crunt în trup şi spirit, iar viaţa lui roşie îţi va fi baie de moarte. Îi vei frânge oasele încetul cu încetul, cu precizie microscopică. Îi vei scoate vinişoare afara din carne ca pe nişte viermi infecţi. Dar, deasemenea amintirile lui vor deveni agonie în prezenţa ta, se va simţi vinovat pentru fiecare sentiment, pentru fiecare fericire şi iubire şi plăcere primită vreodată. Cu grijă îi vei diseca mintea întrând în ea, ca un parazit…asemeni mie.

Păcat că nu mai ai la cine simţi…nu mai poţi ţine la altă fiinţă umană, doar la tine…şi la mine. Stai…stai, ce faci??? Trupul tău…pielea ta, carnea ta, sângele tău nu sunt bune, nu te vor spăla, numai te vor seca. Opreşte-te! Nu mai poţi rezista?…trebuie…să dispari? Ştiu …da…r…Sângele îţi iese rece printre vene. Se revarsă absurd de mult, absurd de rece, de parcă tot ceea ce ai omorât a intrat în tine, iar acum găseşte o cale de scăpare. Ultimul strop a fost cel mai dureros, în el am fost oglindit, prin el am ieşit …eu.